Situatii de criza

11.1. Situaţii de criză: noţiune, clasificare, factorii ce determină apariţia acestora

Orice întreprindere pe măsura dezvoltării sale poate trece printr-un număr de crize. Criza reprezintă o tendinţă constantă de înrăutăţire a situaţiei financiare la întreprindere. Criza mai poate fi caracterizată de reducerea capacităţii întreprinderii de a finanţa necesarul intern de mijloace băneşti şi de achita obligaţiile pe care şi li-a asumat.

Se disting următoarele faze ale crizei prin care poate trece o întreprindere:

1.     Reducerea rentabilităţii şi micşorarea profitului;

2.     Apariţia pierderilor din activitatea întreprinderii;

3.     Reducerea sau lipsa rezervelor întreprinderii formate anterior;

4.     Insolvabilitatea sau incapacitatea de plată. La această fază, întreprinderea atinge punctul critic când lipsesc atât surse pentru finanţarea producţiei reduse cât şi pentru tranzacţiile precedente.  Astfel apare pericolul de încetare a producţiei şi apariţia falimentului. Este necesar de luat măsuri pentru restabilirea solvabilităţii întreprinderii şi menţinerea procesului de producţie.

Crizele pot fi clasificate după:

a)      cauze (ele sunt datorate unor factori interni sau externi; conjuncturali, imediaţi ori structurali);

b)     derularea în timp (bruşte sau lente);

c)       amploare (superficiale sau profunde);

d)     nivelul la care acţionează (operaţionale - afectează activitatea curenta; strategice - afectează elaborarea strategiilor; identitare - afectează identitatea organizaţiei),

e)       consecinţe (afectează personalul, clienţii, partenerii, opinia publica, etc).

La baza cauzei apariţiei situaţiei de criză pot fi identificate două grupe de factori: interni (conducere, productie, piata), externi (sociali, pietei, altii politici culturali)

I.                   Factorii interni se referă la:

1)                     De conducere se referă la cunoştinţele insuficiente în conjunctura pieţei, management financiar ineficient, gestiunea ineficientă a stocurilor de producţie, lipsa de lichidităţi;

2)                     De producţie se referă la mijloace fixe învechite, capacitatea productivităţii muncii joasă;

3)                     De piaţă se referă la produsele necompetitive, dependenţa de un număr restrâns de furnizori şi cumpărători.

II.               Factorii externi se referă la:

1)                     Factorii social-economici de dezvoltare a statului are în vedere rata inflaţiei, instabilitatea sistemului fiscal, diminuarea nivelului veniturilor populaţiei, rata şomajului, instabilitatea reglementării legislaţiei;

2)                     Factorii pieţei are în vedere monopolizarea pieţei, diminuarea capacităţii pieţei interne;

3)                     Alţi factori externi cum ar fi: instabilitatea politică, calamităţile naturale.

Dacă conducerea întreprinderii posedă cunoştinţe suficiente privitor la natura şi originea situaţiilor de criză, atunci este în stare să le anticipeze şi sa limiteze efectele negative.

11.2.     Indicatori de estimare a situaţiilor de criză şi direcţiile de soluţionare a situaţiilor de criză la întreprindere

Un obiectiv major al diagnosticului financiar în aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii îl constituie evaluare riscului de faliment.         

Evaluarea riscului de faliment se poate realiza cu ajutorul unor metode de predicţie, bazate pe un sistem de grupare a unor indicatori aflaţi în corelaţie cu starea de sănătate sau slăbiciune a întreprinderilor. Metodele de analiză a riscului de faliment sunt tehnici statistice ale analizei discriminante care grupează caracteristicile financiare ale întreprinderilor cu funcţionare normală şi a celor cu dificultăţi în activitatea de gestiune economico–financiară.

În practica economică occidentală au fost elaborate o serie de modele bazate pe funcţia scor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman; modelul Conan şi Holder. (au fost studiate la tema: „Organizarea circulaţiei băneşti la întreprindere”).

Criza unei întreprinderi poate fi depistată şi prin intermediul analizei în dinamică a indicatorilor de lichiditate, rotaţiei activelor şi gestiunii datoriilor. Un alt indicator ce ne poate vorbi despre criză la întreprindere este fluxul de numerar din activitatea operaţională. Dacă întreprinderea nu poate genera fluxuri pozitive de numerar din această activitate, atunci pericolul falimentului este foarte mare şi întreprinderea se află în criză.

Stabilizarea financiară la întreprinderea care se află în situaţie de criză se efectuează conform următoarelor etape:

1)                     Înlăturarea incapacităţii de plată constă în manevrarea fluxurilor financiare pentru acoperirea necesarului dintre venituri şi cheltuieli. Soluţionarea crizei poate consta în majorarea intrărilor de mijloace băneşti prin maximizarea veniturilor sau în micşorarea ieşirilor de mijloace băneşti prin minimizarea cheltuielilor.

2)                     Restabilirea stabilităţii financiare constituie diminuarea radicală şi cât mai rapidă a cheltuielilor ineficiente. Incapacitatea de plată a întreprinderii poate fi înlăturată pe  termen scurt din contul efectuării vânzării unor active, însă motivele ce cauzează incapacitatea de plată, pot rămîne neschimbate, dacă nu va fi restabilită pînă la un nivel ne ameninţător stabilitatea financiară a întreprinderii. Aceasta va permite înlăturarea pericolului de faliment pe perioade relativ mai mari de timp.

3)                     Asigurarea echilibrului financiar pe o perioadă îndelungată. Această etapă nu este aşa uşor de efectuat, chiar dacă şi aducem întreprinderea într-o stare normală, este foarte greu de a o menţine în această stare. Problemele care pot exista sunt:

-         Ridicarea avantajelor de concurenţă ale producţiei;

-         Majorarea componentelor băneşti în decontări;

-         Majorarea circulaţiei activelor.

11.3.    Insolvabilitatea şi caracteristica procesului de insolvabilitate (conform legii în vigoare)

Conform Legii insolvabilităţii, insolvabilităţii reprezintă situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obligaţiile de plată. Cu alte cuvinte, insolvabilitatea este starea economico-financiară a debitorului, caracterizată prin incapacitatea acestuia de a achita, în termenele stabilite, creanţele scadente ale creditorului, indiferent de cauza, timpul şi locul provenienţei acestora, sau prin depăşirea activelor debitorului de către pasive.

Situaţiile de insolvabilitate se împart în:

1)                     Insolvabilitate reală – atunci când întreprinderea a ajuns în incapacitatea de plată din cauza reducerii profitabilităţii;

2)                     Insolvabilitate tehnică – atunci când incapacitatea de plată este cauzată de existenţa unor creanţe ce nu pot fi colectate;

3)                     Insolvabilitate fictivă – este cauzată de prezentarea situaţiei financiare a întreprinderii în termeni negativi în scopul obţinerii unor avantaje din partea creditorilor (reducerea datoriilor, prelungirea termenelor de rambursare);

4)                     Insolvabilitate intenţionată – este caracterizată de gestiunea intenţionată a întreprinderii spre faliment de către echipa managerială. Scopul urmărit fiind modificarea proprietarilor.

Politica de gestiune anticriză a întreprinderii prezintă o componentă importantă a strategiei economice care presupune elaborarea şi utilizarea unui sistem de diagnostic preventiv a falimentului şi a mecanismelor de redresare financiară.

 Principalele elemente a politicii de evitare a insolvabilităţii sunt:

1) analiza periodică a situaţiei financiare cu scopul identificării la timp a situaţiilor de criză ce pot genera insolvabilitatea;

2) determinarea măsurilor privind situaţia de criză la întreprindere, şi anume se determină care este probabilitatea apariţiei insolvabilităţii şi măsurile de combatere ce trebuie luate;

3) analiza factorilor ce au dus la apariţia crizei la întreprindere;

4) selectarea scopurilor şi mecanismelor principale de gestiune anticriză. De obicei, în aceste cazuri gestiunea financiară este îndreptată spre atingerea următoarelor scopuri:

a) asigurarea redresării financiare a întreprinderii din contul rezervelor interne;

 b) relansarea întreprinderii din contul surselor externe sau reorganizarea ei;

              c) lichidarea eficientă a întreprinderii.

5) implementarea mecanismelor interne pentru restabilirea solvabilităţii şi stabilităţii financiare;

6) implementarea procedurii de lichidare eficientă dacă celelalte metode nu au dat rezultate necesare.

Starea de eşec a întreprinderii nu întotdeauna implică lichidarea întreprinderii. Întreprinderea poate fi supusă restructurării, în rezultatul căreia întreprinderea îşi continuă activitatea.

Restructurarea, conform legislaţiei R.M., reprezintă un proces de realizare a unui set de măsuri financiare, organizatorice, operaţionale şi juridice, iniţiate de proprietarul întreprinderii, de acţionarii, de creditori, orientate spre remedierea financiară şi economică a întreprinderii pe bază de capitalizare şi reorganizare, schimbare a structurii activelor şi modificare a procesului operaţional de producţie.

Metode de restructurare fin a intrepr: fuziune, lichidare, reorganiza.

Fuziunea presupune crearea unei unităţi economice noi prin comasarea a două sau mai multe întreprinderi independente, în urma căreia se produce contopirea capitalului urmărindu-se unirea eforturilor în depăşirea crizei.

Lichidarea întreprinderii presupune vinderea activelor – acţiune întreprinsă în rezultatul adoptării deciziei de lichidare a întreprinderii de către managerii sau ca urmare a deciziei instanţei de judecată prin care este declarată starea de faliment a întreprinderii.

Reorganizarea este o încercare de a salva întreprinderea păstrând-o ca entitate economică, modificând doar structura capitalului şi eventual, structura activelor.

Restructurarea financiară a întreprinderii este legată de soluţionarea următoarelor probleme fundamentale:

1)    Organizarea unei evidenţe financiare, de gestiune şi fiscale, a stusiului analitic al indicatorilor financiari;

2)    Organizarea bugetării a rezultatelor referitoare la gestiunea fluxurilor băneşti şi a profitului;

3)    Organizarea gestiunii alocărilor pe termen lung şi optimizarea structurii capitalului;

4)    Îmbunătăţirea calitativă managementului.

Obiectivul restructurării este restabilirea capacităţii de solvabilitate a întreprinderii şi revenirea la condiţiile de activitate bazată pe principiul raţionalităţii şi eficienţei.