Rezultate financiare

8.1. Conţinutul consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii

Consumurile reprezintă resursele întreprinderii utilizate pentru fabricarea produselor şi prestarea serviciilor în scopul obţinerii veniturilor. Acestea sunt neapărat legate de procesul de producţie, găsesc reflectarea materială în stocurile de producţie finită şi producţie în curs de execuţie şi sunt recuperate în urma vânzării acestora.

În dependenţă de reflectarea consumurilor în costul produselor finite, deosebim consumuri directe şi consumuri indirecte de producţie:

Consumurile directe sunt consumurile identificate nemijlocit pe un anumit produs: materii prime şi materiale, energie, retribuirea muncii lucrătorilor din activitatea de producţie.

Consumurile indirecte sunt consumurile care nu pot fi identificate direct pe un produs, ele fiind antrenate în deservirea şi gestiunea subdiviziunilor de producţie: uzura mijloacelor fixe cu destinaţie productivă, retribuirea muncii muncitorilor auxiliari, consumurile de întreţinere a aparatului de producţie în stare de lucru, etc.

În raport cu modul de modificare a consumurilor în funcţie de volumul producţiei fabricate, deosebim  consumuri variabile şi consumuri constante:

Consumuri variabile se modifică proporţional cu volumul producţiei, lucrărilor executate, serviciilor prestate. În această categorie se includ: consumurile de materii prime, energie, apă şi combustibil, salariile personalului care lucrează în secţiile de producţie.

Consumurile constante sunt consumurile care rămân constante într-un anumit diapazon de modificări, indiferent de modificările volumului producţiei fabricate (uzura calculată, cheltuielile de întreţinere şi exploatarea clădirilor şi utilajului).

În componenţa consumurilor, care formează Costul Vânzărilor se includ:

1) consumurile de materiale cuprind costul materialelor, pieselor de schimb utilizate în procesul de producţie;

2) consumurile privind retribuirea muncii includ salariile personalului care participă la procesul de producţie;

3) consumurile indirecte de producţie sunt legate de deservirea şi gestiunea subdiviziunilor întreprinderii şi includ:

- cheltuielile de întreţinere şi uzura mijloacelor fixe cu destinaţie productivă;

- salariile personalului de conducere şi deservire a subdiviziunilor întreprinderii.

Cheltuielile reprezintă diminuările de avantaje economice care apar în procesul desfăşurării activităţii economico-financiare a întreprinderii şi nu sunt legate nemijlocit de procesul de producţie.

Spre deosebire de consumuri, cheltuielile nu se includ în costul vânzărilor, se reflectă în Raportul de profit şi pierderi şi se scad din venituri la determinarea rezultatului perioadei de gestiune.

Cheltuielile se subdivizează în trei grupe:

1. Cheltuielile activităţii operaţionale cuprind cheltuielile ocazionale de desfăşurare a activităţii de bază a întreprinderii şi includ:

a) costul vânzărilor (consumurile directe de materiale, retribuirea muncii);

b) cheltuielile comerciale (operaţiunile de marketing, reclamă, ambalarea produselor);

c) cheltuielile generale şi administrative (cheltuieli de deplasare ale personalului de conducere, întreţinerea personalului administrativ, impozitele, taxele). 

2. Cheltuielile activităţii neoperaţionale cuprind:

a) cheltuielile activităţii de investiţii  rezultă din ieşirea activelor pe termen lung;

b) cheltuielile activităţii financiare cuprind plata redevenţelor, arendei finanţate a activelor materiale pe termen lung, diferenţele nefavorabile de curs valutar;

c) pierderile excepţionale cuprind daune provocate de calamităţile naturale, modificarea legislaţiei ţării.

3. Cheltuielile privind impozitul pe venit cuprind suma totală a cheltuielilor privind impozitul pe venit luată în considerare la calcularea profitului net al perioadei de gestiune.

8.2. Conţinutul şi structura veniturilor

Teoria financiară recunoaşte trei obiective ale întreprinderii: echilibrul financiar, rentabilitatea şi creşterea economică.   Pentru realizarea acestor deziderate, întreprinderea achiziţionează factori de producţie, prin combinarea cărora, în anumite proporţii şi după anumite reguli, se produc bunuri şi servicii, din vânzarea cărora întreprinderea obţine venit.

Activitatea economică a întreprinderii se finalizează în efecte utile concretizate într-o serie de bunuri şi servicii apte să satisfacă nevoia socială după parcurgerea fazei schimbului prin monedă.

        Sub aspect valoric efectul util al activităţii agentului economic este egal cu diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile băneşti dintr-o anumită perioadă.

Efectul economic util este echivalent cu venitul net, adică cu ceea ce se obţine în plus faţă de cît s-a cheltuit în activitatea economică care prin repartizare formează baza relaţiilor financiare. De mărimea cheltuielilor efectuate şi de nivelul preţurilor negociate care se încasează pentru producţia livrată depinde şi volumul util al activităţii întreprinderii, respectiv şi venitul net obţinut.

Veniturile reprezintă afluxuri globale de avantaje economice obţinute de întreprindere pe parcursul perioadei de gestiune şi se formează în procesul de activitate financiară a întreprinderii sub forma majorării activelor sau micşorării angajamentelor.

Cu alte cuvinte veniturile exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate de întreprindere, în decursul unei perioade, calculată la preţurile  pieţei, sumele rezultate din depunerile la bancă şi instituţii financiare, din participarea la operaţiunile de vânzare – cumpărare a titlurilor, din operaţiuni speculative, din alte operaţiuni ce nu contravin legislaţiei  ţării.

Nivelul veniturilor este influenţat de:

a. volumul fizic al vânzărilor depinde de capacitatea pieţei, segmentul de piaţă a întreprinderii la fel sunt şi factorii interni care limitează cantitatea vândută cum ar fi: capacitatea de producţie a întreprinderii, existenţa surselor financiare pentru finanţarea procesului de producţie;

b. preţul produselor presupune analiza elasticităţii cererii la modificarea preţului. Sporirea veniturilor întreprinderii se poate realiza atât prin mărirea, cât şi reducerea preţului.

c. mixul de produse (sortimentul produselor) presupune determinarea produselor ce asigură venituri maxime.

Conform SNC veniturile se împart în :

1) Venituri din activitatea operaţională, care cuprind:

- veniturile din vânzări care includ: încasările din vânzarea produselor, mărfurilor, prestarea serviciilor, operaţiile de barter, operaţiile de construcţie;

- alte venituri operaţionale care, la rândul lor, includ: sumele primite sau de primit din ieşirea (vânzarea, schimbul) activelor curente cu excepţia produselor finite şi mărfurilor, arenda curentă, precum şi sub formă de amenzi, penalităţi, despăgubiri, recuperări de daune materiale rezultate din modificările metodelor de evaluare a activelor curente.

2) Venituri  din activitatea neoperaţională se împart în:

a) veniturile din activitatea de investiţii, în a căror componenţă intră: sumele rezultate din ieşirea şi recalcularea activelor pe termen lung ale întreprinderii; sumele încasate din vânzarea activelor nemateriale, terenurilor, mijloacelor fixe; dividendele calculate; dobânzile; sumele diferenţelor din reevaluarea activelor pe termen lung ieşite; veniturile din operaţiile cu părţile legate;

b) veniturile din activitatea financiară, care cuprind: sumele rezultate din transmiterea în folosinţă altor persoane juridice şi fizice, pe un termen mai mare de un an, active nemateriale şi materiale pe termen lung; valoarea activelor intrate cu titlu gratuit; venituri sub formă de diferenţe de curs valutar; subvenţii de stat; prime; premii; sume sponsorizate; sume conform contractelor neincluse în concurenţă, etc.

c) veniturile excepţionale la care se referă sumele primite de la organele de stat, companiile de asigurări, persoanele fizice şi juridice sub formă de recuperare a pierderilor din calamităţi, perturbări politice şi alte evenimente excepţionale.

8.3. Costul marginal, levierul operaţional şi pragul de rentabilitate

Pragul de rentabilitate

Într-o economie concurenţială producătorul nu poate influenţa preţurile la care cumpără factorii de producţie şi nici cantitatea de produse aduse pe piaţă de toţi producătorii. În aceste condiţii, dacă admitem că la nivelul său realizează o combinare eficientă a factorilor de producţie, singura variabilă asupra căreia se poate acţiona pentru a obţine o rentabilitate mare o constituie cantitatea de produse oferite spre vânzare.

          De aceea, stadiul relaţiei dintre profit şi costuri, care are în vedere cantitatea de produse cărei îi corespunde profitul maxim sau pentru care nu încasează nici un fel de profit, reprezintă pentru agentul economic o decizie hotărâtoare în activitatea ce o desfăşoară.

În cadrul acestui proces un loc important revine determinării pragului de rentabilitate sau a „punctului mort”, adică stabilirea acelei cantităţi de produse, unde profitul este nul, în acest punct suma încasărilor este egală cu suma costurilor totale. Nivelul pragului de rentabilitate depinde de structura costurilor întreprinderii. Din acest motiv, etapa prealabilă şi indispensabilă în determinarea punctului de rentabilitate este repartizarea costului total în costuri fixe şi variabile. Această distincţie depinde de perioada considerată. În ceasta viziune, pe termen lung, toate costurile sunt variabile, oricare ar fi natura lor.

          Pe termen scurt, aproape toate costurile sunt fixe, cu excepţia costurilor directe şi a unor cheltuieli de transport şi comercializare, iar pe o perioada medie, unele costuri fixe devin variabile. Deci, nivelul pragului de rentabilitate depinde de perioada considerată.

Pragul de rentabilitate (punctul critic) poate fi analizat prin metoda:

Metoda ecuaţiei

La baza acestei metode stă următoarea relaţie:

Profit = VV – CCv – CCc,

          Urmărind determinarea punctului critic unde profitul este nul obţinem:

VV = CCv + CCc

sau

Qv * Pu = Qv * CCvu + CCc

de unde:

Qv = CCc / (pu –CCvu ) sau  Qv = CCc / MC (unitară)

VV – venituri din vânzări;

CCv – consumuri şi cheltuieli variabile;

CCc – consumuri şi cheltuieli constante;

Qv – cantitatea vândută de întreprindere;

Pu – preţul de vânzare pe unitate;

MC (unitară) – marja de contribuţie unitară

Ccvu - consumuri şi cheltuieli variabile unitare.

Exemplu:

Întreprinderea produce un tip de produs şi îl vinde la preţul de  300 lei / unit. Consumurile şi cheltuielile variabile sunt de 140 lei/unit, iar Consumurile şi cheltuielile fixe totale au valoarea de 500 000 lei. Este necesar de determinat pragul de rentabilitate.

300 *X=140*X+500 000     unde: X – pragul de rentabilitate

300X-140X=500 000

X = 500 000 / 160 = 3125 unit

Pragul de rentabilitate în lei: 3125 * 300 = 937 500 lei.

Costul marginal  exprimă cît de mult se modifică costurile atunci cînd producţia unui bun creşte. Costul marginal arată cît de mult cresc costurile la creşterea cu o unitate a producţiei. Altfel spus, dacă producţia standard este de 10 bucăţi iar costul acestora este de 100 lei, ne aşteptăm că, la 11 bucăţi costurile să fie de 110 lei. Costul marginal, în acest caz, ar fi de 10 lei.

  Levierul operaţional  este definit ca fiind ponderea pe care o deţin costurile fixe în costurile totale ale unei întreprinderi, iar întreprinderea care are o pondere însemnată de costuri fixe în totalul costurilor suportate într-o anumită perioadă, este considerată întreprindere cu un grad ridicat al levierului operaţional. Creşterea costurilor fixe în raport cu costurile variabile are influenţă asupra rezultatului din vînzări, astfel încât o reducere neesenţială a vînzărilor poate conduce la depăşirea costurilor totale faţă de încasările din vînzări şi astfel la obţinerea unui rezultat negativ.

Formula de calcul a efectului de levier operaţional este:

E=Q(p-v)/(Q(p-v)-CF)

Q – cantitatea de producţie vîndută;

p – preţ de vînzare;

v – cheltuieli variabile pe unitate de produs;

CF – costuri fixe totale.

Menţinerea vînzărilor la nivelul pragului de rentabilitate asigură supravieţuirea întreprinderii şi nu dezvoltare ei. Pragul de rentabilitate se atinge mai greu când costurile fixe sunt mari. Creşterea costurilor fixe într-un ritm mai mare decât cel al vînzărilor are ca efect creşterea costului total, reducerea profitului. Deci rezultă că întreprinderile care au un efect de levier operaţional înalt pot obţine sporuri însemnate ale profitului prin creşterea producţiei.

8.4. Formarea şi utilizarea profitului la întreprindere

Aprecierea nivelului de dezvoltare a întreprinderii, a modului în care sunt utilizate resursele economice şi financiare de care dispune implică, în mod necesar, măsurarea rezultatelor activităţii desfăşurate.

Rezultatele financiare ale întreprinderii sunt incluse în Raportul de profit şi pierderi a întreprinderii.

Din cadrul indicatorilor de exprimare a rezultatelor financiare ale întreprinderii fac parte:

1) Profitul brut (PB) reprezintă rezultatul obţinut în urma vînzării producţiei, prestării serviciilor şi executării lucrărilor. Se calculează ca diferenţa dintre veniturile din vînzări (VV) şi costurile vînzărilor (CV)

Profit brut = Venituri din vânzări  – Costul vânzărilor

rd. 030 = rd. 010  – rd. 020 (raportul de profit şi pierderi)

Creşterea veniturilor din vînzări într-un ritm superior creşterii costului reprezintă principala condiţie de asigurare a eficienţei activităţii de producţie.

2) Rezultatul activităţii operaţionale (RAO) = profit brut + alte venituri operaţionale – cheltuieli comerciale – cheltuieli generale şi administrative – alte cheltuieli operaţionale

rd. 080 = rd. 030 + rd.040 – rd. 050 – rd. 060 – rd. 070  (raportul de profit şi pierderi)

Când veniturile încasate din activitatea operaţională depăşesc cheltuielile generate de activitatea de producţie şi comercializare a bunurilor şi serviciilor, semnifică obţinerea de profit, care constituie principalul garant al unui viitor prosper al întreprinderii.

3) Rezultatul  din activitatea de investiţii  (RAI) (rd. 090) = venituri din activitatea de investiţii – cheltuieli din activitatea de investiţii

Rezultatul pozitiv (profit) sau negativ (pierdere) generat de activitatea investiţională permite să efectuăm aprecieri asupra competenţei echipei manageriale de a estima şi plasa capitaluri pe termen lung şi de gestiune a acestora.

4) Rezultatul din activitatea financiară (RAF) (rd. 100) = venituri din activitatea financiară – cheltuieli din activitatea financiară

5) Rezultatul activităţii economico-financiare = RAO + RAI + RAF

rd. 110 = rd. 080 + rd. 090 + rd. 100

6) Rezultatul excepţional  (RE) (rd. 120) = venituri excepţionale – cheltuieli excepţionale

Obţinerea profitului este posibilă în cazul în care echipa managerială a putut să protejeze întreprinderea faţă de eventualele riscuri ce pot apărea.

7) Rezultatul perioadei de gestiune pînă la impozitare = rezultatul activităţii economico-financiare + rezultat excepţional

rd. 130 = rd. 110 + rd. 120

8) Profit Net (PN) = rezultatul perioadei de gestiune pînă la impozitare - cheltuielile privind impozitul pe venit.

rd. 150 = rd. 130 – rd. 140

Profitul net reprezintă principala sursă de creştere economică, dar şi motivaţia obiectivă a proprietarilor de a-l reinvesti în organizarea producţiei de noi bunuri şi servicii cu scopul de maximizare în timp.

Profitul are destinaţii determinate de: 1) necesitatea remunerării capitalului propriu (dividende), 2) constituirii fondurilor de dezvoltare economică (pentru finanţarea investiţiilor viitoare) şi 3) constituirea fondului de rezervă.

Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:

                         I.      de stimulare a activităţii de antreprenoriat. Profitul contribuie la stimularea producţiei de bunuri şi servicii, la creşterea productivităţii;

                      II.      de creştere economică. Profitul reprezintă principala sursă a acumulărilor pe baza cărora se constituie investiţiile, deci sursa de bază  a creşterii economice;

                   III.      de motivare a salariaţilor, personalului angajat, inclusiv a acţionarilor;

                  IV.      de control asupra modului de utilizare a resurselor.  În cest sens profitul este principalul indicator ce stă la baza elaborării deciziilor privind activitatea de viitor a întreprinderilor.

Metodele de creştere a profitului sunt:

1. reducerea cheltuielilor fără afectarea calităţii produselor;

2. creşterea calităţii produselor;

3. optimizarea structurii produselor (mixul de produse).

Optimizarea profitului constituie premisa realizării obiectivului strategic, de perspectivă, al oricărei întreprinderi, care constă în creşterea valorii patrimoniale, creşterea capacităţii concurenţiale, revenindu-i şi rolul de stabilizator al întregii economii naţionale.