Exam la filozofie: Primele 24 intrebari
1. Filosofia ca concepţie despre lume şi modalitate de gândire. Corelaţia dintre filosofie şi alte forme de cultură: mitologie, religie, ştiinţă. Filosofia şi ştiinţa economică.
Filozofia este o concepție generalг despre lume și viațг: opinii, viziuni, cunostinte, aprecieri despre lume si sine, raport om-lume, norme comportament. structura Conceptului: cunostinte, aprecieri, convingeri, idealuri , scopuri. Mitologia (mituri, povestiri, poeme, credinte in eroi, zeitati), religia (bazate pe mituri insa e mai complex: credinta, dogme, ritualuri, organizatii), filosofia (totalitatea cunostintelor nereligioase, laice), Stiinta (studiul naturii prin observație și raționament) prezinta conceptii despre lume; Economia este o știință social care studiaza aspectul economic al lumii cu ajutorul metodelor stiintifice cantitative si calitative axindu-se pe producția și desfacerea, comerțul și consumul de bunuri și servicii. Insa bazele acestei stiinte ca si a celorlalte stiinte au fost puse mai intii pe cale filosofica. fundamentele filosofice ale economiei Include conceptii despre gospodarie, proprietate, mărfuri, bani, politica economică, principiile de distribuire, problema alegerii etc. unii din filosofii care au adus contributii in acest domeniu a fost Adam Smith, Alfred Marshall, Lionel Robbins, John Mill. Filosofia si economia face relaţia dintre teoriile economice şi viziunea asupra lumii a oamenilor.
2. Obiectul de studiu şi problema fundamentală a filosofiei.
Avind ca obiect cunoașterea formelor și proceselor gindirii; de alungul istoriei obiectul de studiu se schimba dupa cum urmeaza: cosmologice, antropologie, religie, natura, lumea, societatea, siinta; problema fundamentala ale filosofiei este raportul dintre existententa subiectiva si obiectiva conform careia filozofii s-au divizat in orientarile: a) ontologic / existential (consta in raspunsul la intrebarea: ce este primar materia sau spiritul?): materialisti, idealisti, dualisti; b) gnoseologic (este oare posibila cunoasterea?): optimisti, agnostici, sceptici; c) axiologic: valori materiala.
3. Domeniile principale ale reflecţiei filosofice. Funcţiile şi metodele de cunoaştere ale filosofiei. Ontologia (teoria existenței): studiul ființei in sine; Gnoseologia (teoria cunoașterii): studiul fundamentelor cunoașterii. Logica: studiul raționгrii оn sine, abstracție fгcвnd de materia la care se aplicг și de procesele psihologice. Axiologia (teoria generalг a valorii): studiul esenței valorilor, al genezei, ierarhizгrii și relațiilor dintre ele. Epistemologia: studiul naturii și condițiilor cunoașterii umane, ale rațiunii și intelectului. Etica: studiul fundamentelor și principiilor morale. Estetica: studiul principiilor și expresiilor frumosului. Antropologia se ocupг cu studiul științific al omului; Functii: Conceptuala (conceptie despre lume); Metodologica (metode de cercetare stiintifica): dialectica (toate fenomenele trebuie cercetate permanent in raport cu altele si in dinamica ascendenta), metafizica ( cercetare dincolo de fizică, de fizicalitatea lumii înconjurătoare și, deci, dincolo de real sau de experimental), hermeneutica (interpretarea textelor), maieutica (gasirea raspunsurilor prin intrebari – socrate), fenomenologie (descrie structura experienței, așa cum este reprezentată în conștiință, nu ca fapte ci ca esență a lucrurilor (eidos), fără să apeleze la teorii sau la metodele altor discipline), euristica (metoda de abordare si rezolvare a problemelor bazata pe intuitie si starea temporara a circumstanţelor, în scopul de a genera noi cunoştinţe), analitica (analiza conceptelor și la clarificarea ideilor.), gnoseologica (analiza, sinteza, inductie, deductie, eroare, constructiv critica).
4. Filosofia antică orientală: şcoli, reprezentanţi, problematica.
cele mai vechi - hindusă , cărţi numite „vede” - sistem de cunoştinţe sacre, culese în 4 cărţi principale: „Samaveda” (imnuri), „Iajurveda”(rugăciuni), „Rigveda” (cunoaşterea cântecelor), „Atharbaveda” (descântece). contin modalităţi de interpretare a naturii, a tradiţiilor şi obiceiurilor antice, moravuri, imnuri consacrate zeilor. Autoritatea păstrat apână în sec. VII- încep. Sec V î.e.n, după care apar 2 direcţii: ortodoxă (Vedanta, Vaişeşika, Nyaya, Yoga, Mimansa) şi heterodoxă (criticism: buddhistă, jainistă, charvaca). Buddhismu sec. VI î.e.n., fondator fiind Buddha („iluminatul”), din concepţie filosofică trece în religioasă. astăzi, buddhismul este una din religiile mondiale. La baza buddhismului stau 4 principii: viaţa este suferinţă; => trebuie să existe şi anumite cauze care o fac astfel; (cauzele principala satisfacă dorinţele, ceea ce nu întotdeauna îi reuşeşte şi-i provoacă suferinţă, dar această suferinţă poate provoca uneori şi satisfacţia spre care a tins). trebuie să existe şi anumite căi de depăşire a suferinţei date: folosirea corectă a cuvintelor, respectarea modului corect de viaţă, excluderea erorilor conştiente din conduită şi vorbirea individului; cale supremă: înăbuşirea sentimentelor, pasiunilor, dorinţelor, reacţii a corpului, influenţe din exterior şi obţinerea liniştii totale a sufletului : nirvana (- „scopul vieţii şi idealul vieţii umane”). Jainismul (Jayna – biruitorul) atitudinea ascetică cu viaţa (lupta cu trupul, dorinţe carnale, iar scopul vieţii este de a birui corpul prin pasiunile sale, sustrage sufletul de la destinaţia lui principală – meditaţia asupra sensului vieţii omeneşti, existenţei umane). Omul dominat de 2 pasiuni: frica de moarte şi dorinţa de a trăi. când omul le învinge scopul vieţii acestuia este realizat. Pt aceasta omul trebuie conştient, timp îndelungat, să-şi interzică oricare din plăcerile existentei. Şcoala Charvaca valori diametral opuse: satisfacă toate plăcerile, deoarece atât corpul, cât şi sufletul sunt alcătuite din particule materiale, naşterea fiind integrarea lor, moartea – dezintegrarea, care-I sensul să te limitezi de ceva ? această scoală a obţinut popularitate enormă, însă a existat doar 2 secole. China Antică contextul social, problematica statală, funcţionarea statului antic, relaţia dintre cetăţean şi stat. Conform mitologiei chineze, la baza lumii stau 2 particule opuse: yin şi yang care se conţin în orice lucru existent (yang – binele, frumosul, adevărul, lumina, activitatea şi începutul masculin; yin – întunericul, pământul, răul, pasivitatea şi începutul feminin). şcoli: Şcoala confucionistă (statul este bazat pe norme morale); şcoala legistă (statul nu trebuie să se bazeze pe norme morale, ci să aplice pedepse aspre); şcoala moistă (în frunte cu Mo-Di: problema eticii sociale. ideea despre iubirea generală: Fiecare cetăţean să se gândească la semenii săi), Şcoala daoistă (natura, cosmosul care pot fi înţelese prin pătrunderea directă cu ajutorul noţiunilor în natura existenţei).
5. Problema temeiului ultim în filosofia cosmologică a Greciei Antice.
Primul Thales din Milet, pt care acea substanţă primordială este apa – tot ce există, nimic nu poate exista fără, e mai mult ca substanţă, e însufleţită => toate lucrurile au suflet.
Succesorul lui Thales - Anaximandru - apeiron (infinitul). unic, în mişcare, nedeterminat, traduce ca „infinit”, cauza oricărei naşteri şi pieiri; veşnic, extratemporal, infinit; începutul, izvorul existenţei. alt reprezentant: Anaximene - aer – orice este o formă a aerului, fiind echivalent cu apeironul; Din aer apare totul, tot ia forma aerului: Focul, norii, apa, pământul, pietrele, toate lucrurile. Pythagora - numerele, misterios, mistic, figurat-simbolic de necrezut; esenţa, substanţa lucrurilor materiale, spirituale: dreptatea, sufletul, raţiunea; finitului, infinitului. Heraclit - foc. Tot e/e din/e in foc: cosmosul, pământul, apa, aerul, e divin. în foc, cosmosul se supune unei legi universale, numită „logos”. Logosul cârmuieşte universul, omul şi tot ce-l înconjoară se supune lui. logosul „gospodăreşte pe toate” şi toate se realizează conform lui. Empidocle - 4 elemente-principii: apa, pământul, aerul, focul: veşnice – nu se nasc / pier. existenţa e din ele. în univers mai există şi acţionează 2 forţe opuse – „philia” (-iubire) şi „neicos” (-vrajbă), - veşnice. Datorită lor elementele de bază sunt în mişcare: Philia le uneşte, Neicos le dezmembrează. Anaxagora homoiomeriile (particule materiale invizibile ca mărime şi infinite ca număr. fiecare din ele e complicată ca formă, conţine toate componentele, - principiile existenţei reale /materia; sunt pasive.) şi Nousul (le pune în mişcare). Democrit 2 cauze materiale – fiinţa şi nefiinţa (vidul /spaţiul gol în care atomii există, mişcă). atomii (fiinţe), vidul (nefiinţa) - reali, împreună alcătuiesc cauza fiinţării.
6. Problema omului în filosofia antică greacă (sofiştii, Socrate, Platon, Aristotel, stoicii etc.).
Începând cu sec. V: care este esenţa valorii omeneşti? care este izvorul cunoştinţelor? care ar fi criteriul cunoaşterii adevărate? Primii au fost sofiştii- ideea că important nu este existenţa sau inexistenţa unui lucru, ci necesitatea personală a unui „adevăr”. Socrate combate sofistica ca modalitate de gândire, concepţie despre lume: autocunoaşterii („cunoaşte-te pe tine însuţi”, de unde şi începe filosofia antropologică); îndoielii (maieutic) ( „eu ştiu că nu ştiu nimic”; identităţii binelui, adevărului şi a frumosului; priorităţii, primordialităţii interesului statal faţă de cel particular). La Platon - lumea ideilor: Sufletul: afecte, senzaţii, raţiune; migrează după moartea corpului în plante şi animale pt a se purifica; veşnică, perfectă, tot tinde spre ea, abosultă, perfecta, adevărata, frumoasa, buna, liniştita. Sufletul este influenţat de corp şi tras în jos spre începutul material si nu poate atinge lumea ideilor, doar se apropie de ea. nostalgie a sufletului ce tinde spre o perfecţiune de neatins se numeşte „eros” (- iubire)- iubirea platonică. statul platonic: 3 tipuri de categorii sociale aka 3 elemente ale sufletului: agricultorii şi meşteşugarii (pasiuni şi senzaţii, cumpătare); străjerii, militarii ( voinţă, curaj); filosofii sau înţelepţii ( raţiunii, înţelepciune). Aristotel: sufletul - act al corpului. Omul - animal raţional. Sufletul are regiuni: inferioară (vegetativă, comună tuturor plantelor şi animalelor), senzorială (rezervată animalelor vii), raţiunea (rezervată omului). Spiritul uman se naşte ca o foaie curată pe care se imprimă experienţa câştigată - intelect pasiv, dar există şi unul activ care este nemuritor – partea comună a oamenilor şi a zeilor. Epicur - sarcina filosofiei - stiinta despre comportament -> omul fericit: eliberarea sufletului de tot ce-i intimplator si sta in calea placerii: tulburari, neliniste, frica (de zei, moarte, viata de apoi). sanatatea corpului si tihna sufletului
7. Ontologia şi gnoseologia în concepţia filosofică a lui Platon. Învăţătura despre lumea ideilor şi lumea senzorială.
baza teoriei cunoaşterii - învăţătura despre lumea ideilor şi lumea lucrurilor senzoriale. Ideile la om se găsesc în suflet. Cunoaşterea – reamintirea sufletului (cunoştinţe cândva ştiute). Influenţa - Pythagora. Sufletul la moartea orpului se desparte de el, migrează în plante, animale pt purificare. apoi sufletul se uneşte cu alt corp - în clipa unirii sufletul uită tot ce a ştiut. cunoaşterea porneşte de la 0 ca o reamintire a sufletului prin asocieri influenţata de 2 factori: discuţiile purtate de indivizi între ei; lucrurile din exterior. există cunoştinţe simple şi compuse, senzoriale şi raţionale. Cunoştinţele senzoriale (exteriorul lucrurilor: culoarea, forma, gustul, locul) - umbre ale cunoştinţelor teoretice, neesenţiale, superficiale. Cunoştinţele teoretice - lumina soarelui.
8. Caracteristica generală a filosofiei lui Aristotel. Învăţătura despre formă şi materie.
Aristotel învăţătura despre materie şi formă; „Forma” este definită ca „realitate a existenţei”,(raţiunea, cunoştinţele) activă, productivă, creativă. „materia” fiind „potenţa existenţei”. „forma” mereu se conţine în „materie”. Forma - lumea ideală, cunoştinţele teoretice. Fiecare lucru există datorită cauzelor: formală: raţiunea, gândirea; materială: ceea din ce ceva poate deveni; activă; scopul/cauza finală. Lumea structurata: forma formelor fiind Dzeu - raţiune universală, cosmică ce creează lumea, universul din materie. cauza finală a tuturor lucrurilor, miscarilor din univers.
9. Caracteristica generală a filosofiei medievale: etapele dezvoltării şi problemele principale.
Perioada medievală (sec. I – XIV) 3 etape: apologetica (sec. I – III); patristica (sec. IV – VIII); scolastica (sec. VIII – XIV) care conţine 2 subetape: scoalstica timpurie (sec. VIII – XII), scolastica târzie (sec. XII – XIV). dominaţia religiei creştine asupra tuturor domeniilor de activitate ale omului. activitatea spirituală - caracter teocentrist: problema existenţei lui Dzeu. biserica creştină - rol primordial - neascultarea, punerea la îndoială se pedepsea. altă trăsătură a filo medievale – identitatea cu teologia. Apologetica - apărarea ideologiei creştine, stabilească autoritate în conştiinţa credincioşilor. Reprezentant: Tertulian cu teza: “cred fiindcă este absurd, alogic”; ideea superiorităţii creştinismului faţă de ştiinţele antice şi că omul nu poate concepe esenţa Bibliei. Patristica - şir de personalităţi canonizate datorită modului lor de viaţă, scrierilor, ideilor sale, numiţi “sfinţi ai bisericii creştine”. Reprezentant: Augustin (Prea Fericitul) - sistem filosofico-religios ce a dominat în teologia creştină până în sec. XIII influenţată de lumea ideilor a lui Platon, consideră că omului îi este caracteristic cunoaşterea adevărurilor: există cunoaşterea laică (îndoiala faţă de realitate şi de cunoştinţele existente), ştiinţifică (autoritate), religioasă (Thoma d’Aquino recunoaste valoarea cunoaşterii filosofice în sistemul cunoştinţelor totale de care dispune omul, si afirmă că înainte de credinţă şi raţiune, religie şi filosofie trebuie să existe armonie.
10. Filosofia renascentistă: umanismul, filosofia naturii, filosofia social-politică.
Epoca renaşterii (sec. XV-XVI). O perioadă din cauza dominaţiei religiei creştine, multe realizări au fost interzise, însă datorită intelectualităţii arabe sint reevaluate valorile antice greceşti, filosofiei, ştiinţei şi culturii. Începând cu sec. XV se schimbă caracterul vieţii economice întii în Italia- noi relaţii economice capitaliste, nou tip de artă, literatură, ştiinţă. explozie a intelectului laic: omul în literatură, artă, mai apoi în ştiinţă, filosofie, limitează extinderea lui Dzeu. prim plan - valoarea umana. in artă se pune in evidenta frumuseţea spirituală, corporală. În literatură - stările, sentimentele omului; în ştiinţă -natura, universul: astronomia, mecanica cerească, fizica; ştiinţelor sociale - funcţionarea statului, necesitatea instaurării unui sistem politic care ar corespunde omului. perioada umanistă: Boccaccio, Mountaigne, Lorenzo Valla, F. Petrarca. ştiinţelor naturii: Kopernik, Jordano Bruno, Kepler. dezvoltării social-politice: Campanella, Thomas Morus, Nicolo Machiavelli. Umanism: valoarea omului ca fiinţă biologică, spirituală, frumuseţea corporală, puterea intelectuală, naturaleţea sentimentelor. oricare ar fi originea universului, el se supune unor legităţi obiective, independente de influenţa lui Dzeu; ştiinţe sociale - constituirii unui stat laic, pe valori civile, laice; integrării statale, depăşirii dezmembrării. idei umaniste, utopiste: năzuinţa de a crea un stat bazat pe dreptate, valoarea supremă ar fi cea spirituală.
11. Filosofia modernă. Problema metodei cunoaşterii ştiinţifice. Sensualismul, empirismul şi raţionalismul – principalele curente gnoseologice.
Către secolul XVII în Europa Occidentală - relaţii capitaliste producţie. descoperirilor geografice: omul cunoaşte o dezvoltare progresivă, sporind productivitatea şi calitatea muncii. în faţa filosofiei - constituirea metodelor noi de cunoaştere necesare ştiinţelor. în aspect gnoseologic în filosofia modernă se evidenţiază 3 curente: empriric (F. Bacon, opera principala Organon; cunostintele laice pot fi deosebite de cele religioase prin experiment. Condiția făuririi științei, metodei noi e critica cunoștințelor existente, eliberarea spiritului uman de sub tirania prejudecăților denumite idoli ai tribului- care țin de natura umană; ai peșterii- determinați de educația; ai forului- neconcordanțele limbajului cu viața reală; ai teatrului- generați de autoritatea tiranică a vechilor sisteme filosofice); sensualism (John Locke; izvor al cunoaşterii sunt senzaţiile, organele de simţ; “la naştere raţiunea umană este o foaie curată); raţionalism (Descartes: cunoştinţele senzoriale poartă un caracter superficial; Numai raţiunea prin metoda deductivă poate da cunoştinţe obiective, universale, necesare, ştiinţifice; omul posedă deja anumite cunoştinţe, născându-se cu acestea; “cuget, deci exist”).
12. Problema substanţei în filosofia modernă – dualismul, monismul, pluralismul.
În aspect ontologic în filosofia modernă se evidenţiază 3 direcţii: monistă (monismul lui Spinoza: o subst identica cu dzeu cu 2 atribute: spatiu si gindirea; subst: natura creatoare si creata; dzeu identic cu natura – panteism; natura e insufletita), dualistă (dualismul lui Descartes: subst materiala si spirituala /gindirea) şi pluralistă (pluralismul lui Leibnitz: monadele- substante, particule spirituale/ideale, nemateriale, conştiinţe individuale; diversitatea lucrurilor determinată de mulţimea monadelor. Fiecare monadă este separată dar impreuna sint active, unite de monada supremă Dzeu; nu pot fi distruse (şi lumea întreagă) decât de Dzeu. Leibnitz - predecesorul fizicii nucleare contemporane: descrierea monadelor coincide cea a nucleului atomului).
13. Filosofia iluministă europeană: omul, societatea, raţiunea.
Sec. XVIII – luminilor/ iluminismului. Iluminismul - curent spiritual cu gânditori care raspindeau realizările ştiinţifice, culturale şi politice. în Anglia, Franţa, reprezentanţi: Rousseau, Voltaire. literatura scrisă în limbile naţionale destinată maselor populare. cristalizarea burgheziei care găseşte în ideile iluminste o exprimare a propriei filosofii. Apariţia iluminismului determinata de spiritul revoluţionar al burgheziei. apariţia unei mari opere colective (17 volume şi 11 volume de planşe) - Enciclopedia, alcatuită sub coordonarea lui Rousseau in care se afla cunoştinţele umane acumulate din cele mai vechi timpuri până în acel moment. Ideile iluminismului: Raţiunea (specifica omului) -> egalitatea oamenilor; Monarhul - primul slujitorul statului; societatea structurată pe baza unui contract social între om şi semenii săi; Monarhul - ideal politic, filosof care înţelege mecanismele societăţii; Oraşul e pentru “cetăţeanul universal” loc în care războiele ar dispărea, iar prejudecăţile de ordin rasial sau religos ar fi excluse. Idealul uman al acestei epoci este filosoful. Reprezentanţii iluminsmului au militat pentru revoluţionare sistemului educaţional şi introducera învăţământului în limbile naţionale. Manifestările iluministe în literatura europeană: Robinson Crusoe - Daniel Defoe; Gulliver’s travels_Johantan Swift; Scisori persane – Montesquieu; Operele lui Voltaire; Romanele şi eseurile lui Diderot; Nunta lui Figaro şi Barbierul din Sevilla de Beaumarchais;
14. Filosofia clasică germană – teoria cunoaşterii ca expresie a activităţii conştiinţei.
Către sfârşitul sec. XVIII centrul gândirii filosofice îi revine Germaniei: kant, Fichte, Selling, Hegel Feuerbach. constituirea teoriei cunoaşterii ca disciplină autonomă: caracterul activ al cunoaşterii, subordonându-l unei analize sistematice, formele şi categoriile logice şi gnoseologice, integrând omul în natură (Feuerbach). Filosofia clasică germană are mai multe realizări, printre care: demonstrarea, descoperirea caracterului activ, creativ al gândirii. Idealismul german a demonstrat că gândirea, conştiinţa fromează un şir de cunoştinţe noi care nu pot fi induse/ deduse. După logica formală, au demonstrat că raţiunea, procesul de cunoaştere poartă un caracter contradictoriu. A doua realizare -descoperirea, elaborarea metodei dialectice de gândire. La baza teoriei cunoaşterii a lui Kant stă apriorismul, scopul lui fiind unirea cunoaşterii senzoriale cu cea raţională şi de a demonstra dreptul la existenţa ştiinţei şi filosofiei ştiinţifice. Un alt reprezentant al filosofiei clasice germane este Johann Fichte, care se bazează pe conştiinţa eului. Existenţa absolută este cea a eului pur, supraindividual. El a elaborat un sistem filosofic idealist-subiectiv, conform căruia lumea este produsul dintre eul absolut şi non-eul (natura), deci obiectul este creat de obiect şi nu poate exista fără el.
15. Descoperirea şi elaborarea metodei dialectice de gândire în filosofia clasică germană (Kant şi Hegel).
Incercari de a depasi alternativa metafizica, conform careia cunoasterea este un proces ori senzorial ori rational, a existat in filozofia clasica germana (Kant, Hegel). exemplu „In critica ratiunii pure” Kant afirma: „dar daca orice cunoastere a noastra incepe cu experienta, aceasta nu inseamna ca ea provine toata din experienta”. El face distinctie intre cunostintele empirice „ care isi au izvoarele lor aposteriori, adica in experienta”, de cunostintele apriori care „sunt independente absolut de orice experienta”, fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. Prin analiza critica a „conditiilor de posibilitate” ale cunoasterii, Kant ajunge la contestarea capacitatii intelectului de a cunoaste „lucrul in sine”, care exista independent si in afara subiectului cunoscator, spre deosebire de Hegel, celalalt reprezentant de seama al filozofiei clasice germane. In „Fenomenologia spiritului”, Hegel se preocupa de strategia urmata in „miscarea gandirii...care isi produce si parcurge momentele sale”, deoarece „metoda nu este altceva decat structura intregului, infatisat in pura sa esentialitate”. In felul acesta, el subliniaza unitatea dintre teorie si metoda, interdependenta intre explicare (interpretare) si modul de abordare a „universului ca totalitate” pentru a obtine despre el cunostinte autentice. Metoda sa dialectica de gandire si cunoastere va fi preluata de Marx si Engels dar de pe pozitia materialismului.
Delimitandu-se de Hegel, Marx declara: „Metoda mea dialectica este, nu numai diferita de cea a lui Hegel, ci este exact opusul ei. Pentru Hegel, procesul gandirii, pe care sub denumirea de idee, el il transforma intr-un subiect de sine statator, este demiurgul realului… La mine, dimpotriva, idealul nu este altceva decat materialul transpus si tradus in capul omului”. Hegel, numeste metoda sa cu termenul de dialectica sau cu expresia de metoda speculativa si o opune metodei metafizice. Metoda dialectica este o metoda interioara filosofiei si, respectiv, obiectului ei de studiu: Absolutul. "Metoda nu este altceva decat structura intregul infatisat in pura sa esentialitate" (Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, 1965, p 33). Toate celelalte metode, considera Hegel, erau exterioare obiectului filosofiei, Absolutului; erau abstracte si metafizice. Metoda dialectica este o metoda concreta care vrea sa reproduca in planul mintii miscarea reala a gandirii. Dialectica este, cum sustine Hegel, o metoda care admite, in mod constitutiv, contradictia. Ontologia sau metafizica, pune problema Fiintei in sine a principiului. Dar ce este Fiinta in sine? Ea este ceea ce este, ea este si nu poate decat sa fie. Dar aceasta afirmatie - "Fiinta este ceea ce este" - este o judecata de tip analitic (in sens kantian). Prin aceasta judecata este afirmata Fiinta pura, Fiinta fara determinatii, fara proprietati. Ea este o judecata tautologica. Desfacem explicit intr-o judecata ceea ce deja stim; anume ca este ceea ce este. Prin urmare, spunem ca fiinta este dar nu si cum este. Avem, spune Hegel, un concept abstract asupra fiintei in sine. In paranteza fie spus, abstract, in sens hegelian, inseamna acel concept care poseda note, insusiri sau determinatii mai sarace (putine) prin raportare la un alt concept subordonat logic lui. De exemplu "animal" este un concept abstract pentru faptul ca el contine mai putine insusiri decat conceptul "om" pe care il include in sfera sa. Prin raportare la conceptul "om", conceptul "animal" are o sfera mai larga, cuprinzand si alte notiuni in extensiunea lui. In schimb, "animal" are un continut mai sarac decat conceptul "om". A fi abstract sau concret depinde de felul in care conceptele se raporteaza unele la altele in functie de sfera si continutul lor. Evident ca cel mai abstract concept este "fiinta", intrucat el le cuprinde toate celelalte concepte fara ca la randul sau sa fie cuprins de un concept de o mai larga generalitate. Fiinta se contine doar pe sine. Despre fiinta nu putem spune decat ca este. In schimb despre om, in calitate de concept concret, cu multe insusiri, putem spune extrem de multe lucruri: ca este o fiinta rationala, bipeda, ca vorbeste, rade etc.
16. Filosofia marxistă. Crearea dialecticii materialiste şi a concepţiei materialiste despre istorie.
Marxismul este o filosofie a istoriei, teorie economică şi doctrină politică afirmată în contextul crizei capitaliste la mijl. sec. al XIX-lea, fiind elaborat în lucrările lui K. Marx şi Fr. Engels. Karl Marx şi-a numit concepţia filosofică materialism practic, în sensul că „este real tot ceea ce este rezultatul practicii”, adică al activităţii complexe prin care omul se raportează la lume şi la sine. Punctul de vedere al practicii este decisiv în înţelegerea realităţii în genere, în îndeplinirea adevărului, în explicarea şi înţelegerea omului, a societăţii şi istoriei. Filosofia marxistă a istoriei pretinde că a descifrat legile societăţii întemeiate pe proprietatea privată. În faza modernă – capitalistă – contradicţia dintre nivelul forţelor de producţie (forţa de muncă a oamenilor unită cu mijloacele de producţie) şi relaţiile de producţie determină prăbuşirea acestui tip de societate printr-un proces revoluţionar, care ar avea loc în ţările cele mai industrializate. Dispariţia luptei de clasă (în formele specifice secolului al XIX-lea), constituirea claselor mijlocii în societăţile moderne, faptul că toţi cetăţenii trăiesc din produsul muncii lor, evoluţia regimurilor comuniste şi a celor numite capitaliste demonstrează că marxismul se prezintă astăzi mai mult ca un articol al credinţei decât ca o legalitate reală a istoriei. Este cert că marxismul a influenţat realitatea contemporană, dar în condiţiile trecerii la o societate postindustrială, în care sunt reevaluate personalitatea individului uman şi libertăţile lui fundamentale, el este depăşit. Filozofia marxismului este materialismul. În decursul întregii istorii moderne a Europei şi mai ales la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Franţa, unde se desfăşura lupta decisivă împotriva a tot felul de rămăşiţe medievale, împotriva spiritului feudal în instituţii şi în idei, materialismul s-a dovedit a fi singura filozofie consecventă, credincioasă tuturor teoriilor ştiinţelor naturii, ostilă superstiţiilor, bigotismului etc. Din această cauză duşmanii democraţiei se străduiau din răsputeri «să combată», să submineze, să ponegrească materialismul şi apărau le forme ale idealismului filozofic, care se reduce întotdeauna, într-un fel sau altul, la apărarea sau susţinerea religiei. Marx şi Engels au susţinut în modul cel mai hotărît materialismul filozofic şi au lămurit de repetate ori cît de profund greşite sînt orice abateri de la această bază. Concepţiile lor sînt expuse, în modul cel mai clar şi amănunţit, în operele lui Engels: «Ludvig Feuerbach» şi «Anti-Dühring», care, la fel ca «Manifestul Comunist», sînt cărţile de căpătîi pentru fiecare muncitor conştient. Marx nu s-a oprit însă la materialismul secolului al XVIII-lea, ci a dezvoltat filozofia mai departe. El a îmbogăţit-o cu realizările filozofiei clasice germane, mai ales ale sistemului lui Hegel, care, la rîndul său, a dus la materialismul lui Feuerbach. Cea mai importantă dintre aceste realizări este dialectica, adică teoria dezvoltării în forma ei cea mai completă, mai profundă şi mai eliberată de unilateralitate, teoria relativităţii cunoaşterii umane, care ne dă o reflectare a materiei în veşnică dezvoltare. Ultimele descoperiri în domeniul ştiinţelor naturii – radiul, electronii, transformarea elementelor – au confirmat în mod strălucit materialismul dialectic al lui Marx, în pofida concepţiilor filozofilor burghezi, cu «noile» lor reîntoarceri la vechiul şi putredul idealism. Aprofundînd şi dezvoltînd materialismul filozofic, Marx l-a desăvîrşit şi l-a extins de la cunoaşterea naturii la cunoaşterea societăţii omeneşti. Materialismul istoric al lui Marx a constituit cea mai remarcabilă cucerire a gîndirii ştiinţifice. Haosul şi arbitrarul, care domnea pînă atunci în concepţiile asupra istoriei şi politicii, au fost înlocuite printr-o teorie ştiinţifică uimitor de unitară şi armonioasă, care arată cum dintr-o orînduire socială se dezvoltă, în urma creşterii forţelor de producţie, o altă orînduire, superioară – cum din orînduirea feudală, de pildă, ia naştere orînduirea capitalistă.
17. Iraţionalismul, voluntarismul şi problema omului în filosofia lui A. Schopenhauer şi F. Nietzsche.
Printre primii filosofi care vine să combată raţionalismul hegelian este Arthur Schopenhauer, care consideră că sarcina filosfiei sale constă în a-i explica individului care este adevăratul mers al lucrurilor şi, în corespondenţă cu acest adevăr, a-i indica noile orientări în viaţă. Efortul lui Schopenhauer de a reevalua persoana umană s-a concretizat în teza potrivit căreia voinţa primează în raport cu raţiunea. Deciziile şi acţiunile omului sunt dictate de voinţă, iar raţiunea nu poate interveni decât pt a le justifica. Filosoful consideră că voinţa constituie factorul primordial nu numai al existenţei umane, ci şi al lumii în totalitate: ea constituie esenţa ascunsă a tot ce există, manifestându-se diferit în fiecare nivel al lumii.
Schopenhauer ajunge la concluzia că voinţa, fiind absolută, este liberă. Natura umană se identifică cu Voinţa, dar omul nu este liber, el dispune doar de iluzia libertăţii, ivită atunci când îşi conştientizează scopurile, care de fapt, ar fi obiectivarea Voinţei Universale. În mod logic, voluntarismul lui Schopenhauer se corelează cu pesimismul, o concepţie care neagă puterea omului de a-şi conferi un sens vieţii prin raţiune şi, în genere, valorile întemeiate pe raţiune. Omul, care a înţeles că viaţa este lipsită de sens şi de aceea îşi doreşte libertatea, se pronunţă împotriva voinţei iraţionale şi tinde spre nirvana. Viaţa nu face să fie trăită. „Prin sinucidere n-ai ucis voinţa de a trăi, ci, prin acest fapt, ai distrus cel mult lumea ca reprezentare”. Schopenhauer este ferm convins că filosofia, determinând esenţa lumii, deci şi inutilitatea eforturilor noastre, îşi va schimba modul de a fi şi se va depărta de ştiinţă şi raţiune pt a înţelege suflul inconştient al vieţii. Nietzsche trage concluzii despre învăţătura despre voinţă şi anume nu de împăcare cu realitatea existentă, ci transformarea radicală a ei, noţiunea principală fiind „voinţa spre putere”. Fiecare om este determinat nu de tendinţa de a cunoaşte ca la Hegel sau de a trăi ca la Schopenhauer, ci de a domina asupra altora şi această voinţă spre putere poartă caracter biologic înnăscut, este caracteristic tuturor. Doar că la diferiţi oameni se manifestă în mod diferit, de aceea indivizii sunt clasificaţi în 2 categorii: 1. robi – cei cu voinţa slabă spre putere; 2. aristocraţi – cei care tind spre a domina fără limită asupra altora. Morala tradiţională, bazată pe noţiunile de „bine” şi „rău”, „dreptate” şi „egalitate”, „compătimire”, este caracteristică celor slabi. Morala aristocraţilor este alta – scopul scuză mijloacele, adică lipsa oricărei morale, oricăror norme pt cel care voieşte să-şi realizeze dorinţa de a domina asupra altora, nu poate exista nicio limitare a voinţei sale, lui i se permite totul.
18. Filosofia sec. XX. Principalele curente contemporane.
Perioada contemporană sec. XX este secolul revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a dezvoltării în general. Filosofiei contemporane îi sunt specifice următoarele curente: intuitivismul, fenomenologie, pozitivismul, pragmatism, marxism.
Intuitivismul şi filosofia vieţii din Franţa sunt reprezentate de henri Bergson: ceea ce conferă devenirii caracter creator este elanul vital, torent, neîntreruptă schimbare, permanentă apariţie a noului. „elanul vital” - durata pură, dimensiune temporală diferită de timpul lumii exterioare, nu se spaţializează, nu se fragmentează trecut, prezent şi viitor; pot fi cunoscute decât prin intuiţie, act cognitiv nemediat, spontan, originat în instinct şi desăvârşit în intelect, prin care se surprinde esenţa devenirii. Prin urmare, H. Bergson asociază filosofia vieţii cu intuiţionismul.
Pozitivismul – reprezentant: A. Comte: apropiat de empirism prin aceea că întemeiază cunoaşterea pe experienţă, dar se deosebeşte de el prin respingerea metafizicii. La baza: ideea progresului, ca progres intelectual. 3 stadii ale gândirii: teologică –fenomenelor naturale li se atribuie puteri supranaturale; metafizică – fenomenele sunt explicate prin entităţi abstracte (natură, raţiune etc.); pozitivă – etapa cercetării ştiinţifice, axate pe observarea faptelor, fenomenelor şi a raporturilor constante dintre ele. Pleda pt formarea unei ştiinţe noi – sociologia, care ar deveni o forţă a reorganizării societăţii.
Marxismul (vezi p.16)
Pragmatismul american (Ch. S. Peirce, W. James, J. Dewey) – curentul filosofic apărut la sf. Sec. Al XIX-lea în cultura nord-americană: conceptul de practică, căutând să realizeze o legătură fertilă între universul cunoştinţelor şi cel al acţiunilor.
Fenomenologia (Ed.Husserl) – cunoaşterea, inclusiv cea empirică, este posibilă numai în condiţiile admiterii unor presupoziţii ideale. adevărul nu este posibil decât sub condiţia unui sens. A surprinde sensul înseamnă a reduce fenomenologic sau a nu lua în considerare tot ceea ce se datorează cunoaşterii lumii exterioare, precum şi subiectul sub aspect empiric şi logic, pt a ajunge la ultima treaptă a conştiinţei ca atare, numită „eu pur” sau „ego transcedental”.
Existenţialismul – este o doctrină filozofică şi de acţiune caracterizată printr-o accentuare a individualităţii, propagarea libertăţii individuale şi a subiectivităţii. Existenţialismul îşi are originea în lucrările lui Kierkegaard, este dezvoltat de contribuţiile lui Husserl şi Heidegger, devenind faimos după sfârşitul celui de-al doilea război mondial prin lucrările lui Jean-Paul Sartre şi ale autorilor grupaţi în Franţa în jurul revistei "Les Temps Modernes", Simone de Beauvoir, Maurice Merleau-Ponty. Existenţialismul cuprinde deopotrivă un sistem ideatic, o morală şi o doctrină de acţiune.
12 teme ale gândirii existenţialiste: Fiinţa umană nu este o fiinţă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie. Raţiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-şi lumina destinul. Devenirea fiinţei umane. Existenţialismul îl invită pe om să-şi construiască viaţa prin efort. Fragilitatea fiinţei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârşit, distrugerii mele ca fiinţă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasă care ne însoţeşte existenţa. existenţa noastră e finită şi se îndreaptă către moarte. Fiecare fiinţă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalţi. omul este o fiinţă-a-neantului, el survine din neant şi se îndreaptă către el.Devenirea personală. Omul trebuie să aiba o viaţă cu adevărat personală şi conştientă. Omul înseamnă libertate; pentru a-şi construi viaţa, el trebuie să opteze, să aleagă în permanenţă, să se angajeze constient în raport cu destinul său şi cu al celorlalţi. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o fiinţă alături de cei cu care e nevoit să existe; Viaţa expusa.
19. Apariţia şi dezvoltarea gândirii filosofice în Moldova.
Neamul nostru are o gindire bogata, o cultura interesanta; sursa: populara, folclorul. Creatia populara este o proptofilosofie care ne vb despre viata neamului nostru, despre obiceiurile, traditiile,- profund umanista in centrul ei se afla omul. In folclor se vb in expresii plastice despre raporturile sociale, relatii complicate dintre oameni,- a evoluat in strinsa legatura cu viata si activitatea omului. rol important - crestinismului. In spiritualitatea sensibila a geto-dacilor, dominata de credinta in nemurirea sufletului se desfasoara lent, pe cale pasnica crestinarea populatiei autohtone. biserica a contribuit si a stimulat dezvoltarea invatamintului, a cultivat respectul fata de carte. In perioada medievala, gindirea filosofica si sociala romaneasca este profund religioasa: cronicele bisericesti letopisetile: 2 perioade: secolul XIII- XIV in limba slavona si sec. XVII in limba moldoveneasca: Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce. Cronografia moldoveneasca este redactata in limb romana, iar cronicarii apartin marii boierimi care ii exprima interesele. Carturarii moldoveni din sec XIII-XVI orientari: lucrarile clasicilor bisericesti, spre literatura patristica. traduse / transcrise textele autorilor antici : Aristotel, Democrit, Pitagora. In aceasta perioade filosofia - dragoste de intelepciune. primului tratat umanist- Neagoe Basarab: principe ideal , un om ideal. In acest scop scrie teze in lucrare: universul a creat pt om, care se naste ca un Dzeu. Pozitia de exceptie a omului in univers este argumentata prin evidentierea dreptului de a alege intre bine si rau. Omul poate deveni un Dzeu daca se conduce de ratiunea sa. Lucrarea contine caracteristica valorilor respective in acele timpuri. binele este tot ceea ce e adecvat “firii omului” iar “raul”contine faptele ce-l abat pe om de la firea sa. Capacitatea omului de a deosebi “binele” si “raul” il caracterizeaza ca pe o fiinta deosebita de celelalte vietuitoare. Altii: Petru Movila, Varlaam, Dosoftei. Petru Movila: prima scoala superioara – Colegiul Revean, programul de studiu in care gasim filosofia greaca, latina. In lucrarea “Antologie”, Petru Movila constata rolul major al stiintei in viata omului. Dosoftei= constiinta umanista. Inzestrat cu o vointa de a se cunoaste si cu dor de perfectiune, dosoftei studiaza teologia (patristica si dogmatica), istoria si filosofia. Opera lui Dosoftei se deosebeste prin pafosul patriotic, prin mindria de neam si dragostea pt mult patimata tara. cronicarului Grigore Ureche “Letopisetul Tarii Moldovei” defineste rolul istoriei in societate: istoria este un indrumar moral pt generatiile viitoare, conceptia umanista despre cultura si civilitatia ca note definitorii al omului. Miron Costin -primul poem de meditatie filosofica “Viata lumii” : soarta schimbatoare, ideea scurgerii irepetabile a timpului, existenta trecatoare a omului. In lucrarile cronicarilor este adecvat apreciata cultura si virtutea omeneasca, se observa tendinta de eliberare de mentalitatea strict teologica si de afirmarea a gindirii rationale.
20. Ontologia ca parte componentă a filosofiei. Noţiunea de existenţă şi materie, formele lor. Obiectivitatea materiei şi obiectivitatea spiritului.
Ontologia din greaca =ştiinţa despre existenţă. concepţia despre existenţă a fost abordată încă din antichitate. non-existenţă (opusul acesteia). Non-existenţa poate avea 2 semnificaţii: identificată ca potenţa, posibilitatea de a fi şi ce-ar însemna, ceea ce nu este, dar poate fi; nu este şi nici nu poate fi vreodată (perpetuum motor). Domeniile existenţei: Ex. naturală; socială; ideală. Ontologia răspunde la întrebărea “ce este primordial în raportul despre gândire conştientă, natură ?”. ontologia se divizează în 2 părţi: materială (existenţa materială, ce e în spaţiu şi timp) şi ideală (idei, cunoştinţe). Noţiunea de existenţă este una dintre cele mai vaste categorii filosofice, deoarece include în sine totul ce există, indiferent de faptul dacă există în mod real, obiectiv, ireal şi indiferent de faptul că această existenţă este materială sau ideală.
21. Spaţiul şi timpul. Timpul şi spaţiul social
- problema permanentă a reflecţiei filosofice. concepţia substanţială a spaţiului şi timpului conform căreia ele există independent de procesele materiale şi spirituale, a fost dezvoltată de Newton în lucrarea “principiile materiale ale filosofiei naturale”. spaţiul întins al lui Euclid este la fel în toate părţile universului. Timpul după Newton este absolut ca şi spaţiul -un torent care curge uniform în toate părţile universului. Spaţiul desemnează întinderea, mărimea, forma, figura corpurilor. Orice corp are o întindere şi formă, iar între corpuri apar raporturi de coexistenţă. Timpul este doar o relaţie de succesiune, exprimă durata, succesiunea, simultaneitatea proceselor şi fenomenelor din Univers. interes deosebit -problema timpului social: abordarea reducţionistă, curgerea rapidă, legătura unicală dintre trecut, prezent şi viitor, ireversibilitatea,eterogen, clipele si duratele avand valori. - caracterizeaza durata, succeseiunea, deveniea activitatii umane si relatiilor sociale in dezvoltarea proceselor sociale. - diferit de la o epoca la alta si are diferita intensitate. - devine tot mai saturat si cu capacitate informativa mai mare.- particularitatea de a se contracta permanent.
22. Mişcarea şi formele ei. Noţiunea de progres şi regres.
Mişcarea - în aspect cantitativ şi calitativ, simplă deplasare în spaţiu – ca mişcare mecanică, neînsoţită de modificări ale obiectului dat, - ce semnifică schimbare în dependenţă de caracterul acestor mişcări, transformări. - progres atunci când este vorba de dezvoltare pe linie ascendentă şi poate fi interpretată ca regres atunci când are un caracter descendent şi destructiv. 5 forme principale de mişcare a materiei: mecanică (deplasare a macrocorpurilor, corpurilor cereşti în spaţiul universului, macrocosmice pe pământ), fizică (moleculelor, misc in interior corpurilor, stele, planete, interacţiunea particulelor elementare, a fenomenelor electromagnetice), chimică (atomilor în interiorul moleculelor), biologică (procesele de formare şi activitate vitală a organismelor vii), socială (apariţia şi dezvoltarea societăţii umane, activitatea vitală).
23. Esenţa dialecticii şi legile ei.
Dialectica - priceperea de a purta discuţii şi de a ajunge la adevăr prin scoaterea la iveală şi combaterea contradicţiilor în afirmaţiile concurentului. Mai târziu - metoda generală de explicare a lumii în continuă mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare, pronind de la contradicţiile interne. întreaga natură este un sistem, o conexiune unitară de corpuri. La baza stau 3 legi principale: unităţii şi luptei contrariilor ( lucrurile sunt contradictorii în esenţa lor, dar nu oricare 2 părţi contrare formează o contradicţie); transformării cantitative şi calitative reciproce (orice fenomen constă din cantitate şi calitate => unitate, numită măsură); negării negaţiei (negare logico-formală; negarea dialectică).
24. Determinismul şi indeterminismul. Noţiunea de lege. Clasificarea legilor.
determinism -pe de o parte caracterul determinat al proceselor din univers, si mecanismele proceselor de determinare, pe de alta teoriile ce releva caracterul determinant si mecanismele determinarii din univers. cel putin 3 modalitati de concepere si definire a determinismului: modalitatea descriptiva (determinismul – constatare si descriere a tipurilor de determinism, in varietatea si specificitatea lor); modaliateta explicativa (determinismul – teorie a mecanismului determinativ al ordinii din univers, indeosebi teorie a cauzalitatii); modalitatea gobala (determinismul – conceptie de ansamblu asupra procesului cosmic, apta sa exprime seensul si ordinea lucrurilor). Legea - o teorie filosofica ce desemneaza raporturi necesare, relativ stabile si receptabile intre sisteme sau procese, intre aspectele interne ale aceluiasi sistem sau fenomen sau intre stadiile succesive ale unui anumit proces.
dupa gradul lor de generalitate: legile specifice; legile universale;
dupa criteriul complexitatii interactiunilor pe care le exprima: legile dinamice – actioneaza in fiecare caz individual in parte, fixind tocmai elementele de generalitate si necesitate care se manifesta in toate cazurile individuale. Legi statice – reprezinta relatii generale constante existente in cadrul unor ansambluri alcatuite dintr-un mare numar de obiecte sau fenomene relativ independente, ele fiind o expresie a necesarului la nivelul fenomenelor de masa.
Filozofia este o concepție generalг despre lume și viațг: opinii, viziuni, cunostinte, aprecieri despre lume si sine, raport om-lume, norme comportament. structura Conceptului: cunostinte, aprecieri, convingeri, idealuri , scopuri. Mitologia (mituri, povestiri, poeme, credinte in eroi, zeitati), religia (bazate pe mituri insa e mai complex: credinta, dogme, ritualuri, organizatii), filosofia (totalitatea cunostintelor nereligioase, laice), Stiinta (studiul naturii prin observație și raționament) prezinta conceptii despre lume; Economia este o știință social care studiaza aspectul economic al lumii cu ajutorul metodelor stiintifice cantitative si calitative axindu-se pe producția și desfacerea, comerțul și consumul de bunuri și servicii. Insa bazele acestei stiinte ca si a celorlalte stiinte au fost puse mai intii pe cale filosofica. fundamentele filosofice ale economiei Include conceptii despre gospodarie, proprietate, mărfuri, bani, politica economică, principiile de distribuire, problema alegerii etc. unii din filosofii care au adus contributii in acest domeniu a fost Adam Smith, Alfred Marshall, Lionel Robbins, John Mill. Filosofia si economia face relaţia dintre teoriile economice şi viziunea asupra lumii a oamenilor.
2. Obiectul de studiu şi problema fundamentală a filosofiei.
Avind ca obiect cunoașterea formelor și proceselor gindirii; de alungul istoriei obiectul de studiu se schimba dupa cum urmeaza: cosmologice, antropologie, religie, natura, lumea, societatea, siinta; problema fundamentala ale filosofiei este raportul dintre existententa subiectiva si obiectiva conform careia filozofii s-au divizat in orientarile: a) ontologic / existential (consta in raspunsul la intrebarea: ce este primar materia sau spiritul?): materialisti, idealisti, dualisti; b) gnoseologic (este oare posibila cunoasterea?): optimisti, agnostici, sceptici; c) axiologic: valori materiala.
3. Domeniile principale ale reflecţiei filosofice. Funcţiile şi metodele de cunoaştere ale filosofiei. Ontologia (teoria existenței): studiul ființei in sine; Gnoseologia (teoria cunoașterii): studiul fundamentelor cunoașterii. Logica: studiul raționгrii оn sine, abstracție fгcвnd de materia la care se aplicг și de procesele psihologice. Axiologia (teoria generalг a valorii): studiul esenței valorilor, al genezei, ierarhizгrii și relațiilor dintre ele. Epistemologia: studiul naturii și condițiilor cunoașterii umane, ale rațiunii și intelectului. Etica: studiul fundamentelor și principiilor morale. Estetica: studiul principiilor și expresiilor frumosului. Antropologia se ocupг cu studiul științific al omului; Functii: Conceptuala (conceptie despre lume); Metodologica (metode de cercetare stiintifica): dialectica (toate fenomenele trebuie cercetate permanent in raport cu altele si in dinamica ascendenta), metafizica ( cercetare dincolo de fizică, de fizicalitatea lumii înconjurătoare și, deci, dincolo de real sau de experimental), hermeneutica (interpretarea textelor), maieutica (gasirea raspunsurilor prin intrebari – socrate), fenomenologie (descrie structura experienței, așa cum este reprezentată în conștiință, nu ca fapte ci ca esență a lucrurilor (eidos), fără să apeleze la teorii sau la metodele altor discipline), euristica (metoda de abordare si rezolvare a problemelor bazata pe intuitie si starea temporara a circumstanţelor, în scopul de a genera noi cunoştinţe), analitica (analiza conceptelor și la clarificarea ideilor.), gnoseologica (analiza, sinteza, inductie, deductie, eroare, constructiv critica).
4. Filosofia antică orientală: şcoli, reprezentanţi, problematica.
cele mai vechi - hindusă , cărţi numite „vede” - sistem de cunoştinţe sacre, culese în 4 cărţi principale: „Samaveda” (imnuri), „Iajurveda”(rugăciuni), „Rigveda” (cunoaşterea cântecelor), „Atharbaveda” (descântece). contin modalităţi de interpretare a naturii, a tradiţiilor şi obiceiurilor antice, moravuri, imnuri consacrate zeilor. Autoritatea păstrat apână în sec. VII- încep. Sec V î.e.n, după care apar 2 direcţii: ortodoxă (Vedanta, Vaişeşika, Nyaya, Yoga, Mimansa) şi heterodoxă (criticism: buddhistă, jainistă, charvaca). Buddhismu sec. VI î.e.n., fondator fiind Buddha („iluminatul”), din concepţie filosofică trece în religioasă. astăzi, buddhismul este una din religiile mondiale. La baza buddhismului stau 4 principii: viaţa este suferinţă; => trebuie să existe şi anumite cauze care o fac astfel; (cauzele principala satisfacă dorinţele, ceea ce nu întotdeauna îi reuşeşte şi-i provoacă suferinţă, dar această suferinţă poate provoca uneori şi satisfacţia spre care a tins). trebuie să existe şi anumite căi de depăşire a suferinţei date: folosirea corectă a cuvintelor, respectarea modului corect de viaţă, excluderea erorilor conştiente din conduită şi vorbirea individului; cale supremă: înăbuşirea sentimentelor, pasiunilor, dorinţelor, reacţii a corpului, influenţe din exterior şi obţinerea liniştii totale a sufletului : nirvana (- „scopul vieţii şi idealul vieţii umane”). Jainismul (Jayna – biruitorul) atitudinea ascetică cu viaţa (lupta cu trupul, dorinţe carnale, iar scopul vieţii este de a birui corpul prin pasiunile sale, sustrage sufletul de la destinaţia lui principală – meditaţia asupra sensului vieţii omeneşti, existenţei umane). Omul dominat de 2 pasiuni: frica de moarte şi dorinţa de a trăi. când omul le învinge scopul vieţii acestuia este realizat. Pt aceasta omul trebuie conştient, timp îndelungat, să-şi interzică oricare din plăcerile existentei. Şcoala Charvaca valori diametral opuse: satisfacă toate plăcerile, deoarece atât corpul, cât şi sufletul sunt alcătuite din particule materiale, naşterea fiind integrarea lor, moartea – dezintegrarea, care-I sensul să te limitezi de ceva ? această scoală a obţinut popularitate enormă, însă a existat doar 2 secole. China Antică contextul social, problematica statală, funcţionarea statului antic, relaţia dintre cetăţean şi stat. Conform mitologiei chineze, la baza lumii stau 2 particule opuse: yin şi yang care se conţin în orice lucru existent (yang – binele, frumosul, adevărul, lumina, activitatea şi începutul masculin; yin – întunericul, pământul, răul, pasivitatea şi începutul feminin). şcoli: Şcoala confucionistă (statul este bazat pe norme morale); şcoala legistă (statul nu trebuie să se bazeze pe norme morale, ci să aplice pedepse aspre); şcoala moistă (în frunte cu Mo-Di: problema eticii sociale. ideea despre iubirea generală: Fiecare cetăţean să se gândească la semenii săi), Şcoala daoistă (natura, cosmosul care pot fi înţelese prin pătrunderea directă cu ajutorul noţiunilor în natura existenţei).
5. Problema temeiului ultim în filosofia cosmologică a Greciei Antice.
Primul Thales din Milet, pt care acea substanţă primordială este apa – tot ce există, nimic nu poate exista fără, e mai mult ca substanţă, e însufleţită => toate lucrurile au suflet.
Succesorul lui Thales - Anaximandru - apeiron (infinitul). unic, în mişcare, nedeterminat, traduce ca „infinit”, cauza oricărei naşteri şi pieiri; veşnic, extratemporal, infinit; începutul, izvorul existenţei. alt reprezentant: Anaximene - aer – orice este o formă a aerului, fiind echivalent cu apeironul; Din aer apare totul, tot ia forma aerului: Focul, norii, apa, pământul, pietrele, toate lucrurile. Pythagora - numerele, misterios, mistic, figurat-simbolic de necrezut; esenţa, substanţa lucrurilor materiale, spirituale: dreptatea, sufletul, raţiunea; finitului, infinitului. Heraclit - foc. Tot e/e din/e in foc: cosmosul, pământul, apa, aerul, e divin. în foc, cosmosul se supune unei legi universale, numită „logos”. Logosul cârmuieşte universul, omul şi tot ce-l înconjoară se supune lui. logosul „gospodăreşte pe toate” şi toate se realizează conform lui. Empidocle - 4 elemente-principii: apa, pământul, aerul, focul: veşnice – nu se nasc / pier. existenţa e din ele. în univers mai există şi acţionează 2 forţe opuse – „philia” (-iubire) şi „neicos” (-vrajbă), - veşnice. Datorită lor elementele de bază sunt în mişcare: Philia le uneşte, Neicos le dezmembrează. Anaxagora homoiomeriile (particule materiale invizibile ca mărime şi infinite ca număr. fiecare din ele e complicată ca formă, conţine toate componentele, - principiile existenţei reale /materia; sunt pasive.) şi Nousul (le pune în mişcare). Democrit 2 cauze materiale – fiinţa şi nefiinţa (vidul /spaţiul gol în care atomii există, mişcă). atomii (fiinţe), vidul (nefiinţa) - reali, împreună alcătuiesc cauza fiinţării.
6. Problema omului în filosofia antică greacă (sofiştii, Socrate, Platon, Aristotel, stoicii etc.).
Începând cu sec. V: care este esenţa valorii omeneşti? care este izvorul cunoştinţelor? care ar fi criteriul cunoaşterii adevărate? Primii au fost sofiştii- ideea că important nu este existenţa sau inexistenţa unui lucru, ci necesitatea personală a unui „adevăr”. Socrate combate sofistica ca modalitate de gândire, concepţie despre lume: autocunoaşterii („cunoaşte-te pe tine însuţi”, de unde şi începe filosofia antropologică); îndoielii (maieutic) ( „eu ştiu că nu ştiu nimic”; identităţii binelui, adevărului şi a frumosului; priorităţii, primordialităţii interesului statal faţă de cel particular). La Platon - lumea ideilor: Sufletul: afecte, senzaţii, raţiune; migrează după moartea corpului în plante şi animale pt a se purifica; veşnică, perfectă, tot tinde spre ea, abosultă, perfecta, adevărata, frumoasa, buna, liniştita. Sufletul este influenţat de corp şi tras în jos spre începutul material si nu poate atinge lumea ideilor, doar se apropie de ea. nostalgie a sufletului ce tinde spre o perfecţiune de neatins se numeşte „eros” (- iubire)- iubirea platonică. statul platonic: 3 tipuri de categorii sociale aka 3 elemente ale sufletului: agricultorii şi meşteşugarii (pasiuni şi senzaţii, cumpătare); străjerii, militarii ( voinţă, curaj); filosofii sau înţelepţii ( raţiunii, înţelepciune). Aristotel: sufletul - act al corpului. Omul - animal raţional. Sufletul are regiuni: inferioară (vegetativă, comună tuturor plantelor şi animalelor), senzorială (rezervată animalelor vii), raţiunea (rezervată omului). Spiritul uman se naşte ca o foaie curată pe care se imprimă experienţa câştigată - intelect pasiv, dar există şi unul activ care este nemuritor – partea comună a oamenilor şi a zeilor. Epicur - sarcina filosofiei - stiinta despre comportament -> omul fericit: eliberarea sufletului de tot ce-i intimplator si sta in calea placerii: tulburari, neliniste, frica (de zei, moarte, viata de apoi). sanatatea corpului si tihna sufletului
7. Ontologia şi gnoseologia în concepţia filosofică a lui Platon. Învăţătura despre lumea ideilor şi lumea senzorială.
baza teoriei cunoaşterii - învăţătura despre lumea ideilor şi lumea lucrurilor senzoriale. Ideile la om se găsesc în suflet. Cunoaşterea – reamintirea sufletului (cunoştinţe cândva ştiute). Influenţa - Pythagora. Sufletul la moartea orpului se desparte de el, migrează în plante, animale pt purificare. apoi sufletul se uneşte cu alt corp - în clipa unirii sufletul uită tot ce a ştiut. cunoaşterea porneşte de la 0 ca o reamintire a sufletului prin asocieri influenţata de 2 factori: discuţiile purtate de indivizi între ei; lucrurile din exterior. există cunoştinţe simple şi compuse, senzoriale şi raţionale. Cunoştinţele senzoriale (exteriorul lucrurilor: culoarea, forma, gustul, locul) - umbre ale cunoştinţelor teoretice, neesenţiale, superficiale. Cunoştinţele teoretice - lumina soarelui.
8. Caracteristica generală a filosofiei lui Aristotel. Învăţătura despre formă şi materie.
Aristotel învăţătura despre materie şi formă; „Forma” este definită ca „realitate a existenţei”,(raţiunea, cunoştinţele) activă, productivă, creativă. „materia” fiind „potenţa existenţei”. „forma” mereu se conţine în „materie”. Forma - lumea ideală, cunoştinţele teoretice. Fiecare lucru există datorită cauzelor: formală: raţiunea, gândirea; materială: ceea din ce ceva poate deveni; activă; scopul/cauza finală. Lumea structurata: forma formelor fiind Dzeu - raţiune universală, cosmică ce creează lumea, universul din materie. cauza finală a tuturor lucrurilor, miscarilor din univers.
9. Caracteristica generală a filosofiei medievale: etapele dezvoltării şi problemele principale.
Perioada medievală (sec. I – XIV) 3 etape: apologetica (sec. I – III); patristica (sec. IV – VIII); scolastica (sec. VIII – XIV) care conţine 2 subetape: scoalstica timpurie (sec. VIII – XII), scolastica târzie (sec. XII – XIV). dominaţia religiei creştine asupra tuturor domeniilor de activitate ale omului. activitatea spirituală - caracter teocentrist: problema existenţei lui Dzeu. biserica creştină - rol primordial - neascultarea, punerea la îndoială se pedepsea. altă trăsătură a filo medievale – identitatea cu teologia. Apologetica - apărarea ideologiei creştine, stabilească autoritate în conştiinţa credincioşilor. Reprezentant: Tertulian cu teza: “cred fiindcă este absurd, alogic”; ideea superiorităţii creştinismului faţă de ştiinţele antice şi că omul nu poate concepe esenţa Bibliei. Patristica - şir de personalităţi canonizate datorită modului lor de viaţă, scrierilor, ideilor sale, numiţi “sfinţi ai bisericii creştine”. Reprezentant: Augustin (Prea Fericitul) - sistem filosofico-religios ce a dominat în teologia creştină până în sec. XIII influenţată de lumea ideilor a lui Platon, consideră că omului îi este caracteristic cunoaşterea adevărurilor: există cunoaşterea laică (îndoiala faţă de realitate şi de cunoştinţele existente), ştiinţifică (autoritate), religioasă (Thoma d’Aquino recunoaste valoarea cunoaşterii filosofice în sistemul cunoştinţelor totale de care dispune omul, si afirmă că înainte de credinţă şi raţiune, religie şi filosofie trebuie să existe armonie.
10. Filosofia renascentistă: umanismul, filosofia naturii, filosofia social-politică.
Epoca renaşterii (sec. XV-XVI). O perioadă din cauza dominaţiei religiei creştine, multe realizări au fost interzise, însă datorită intelectualităţii arabe sint reevaluate valorile antice greceşti, filosofiei, ştiinţei şi culturii. Începând cu sec. XV se schimbă caracterul vieţii economice întii în Italia- noi relaţii economice capitaliste, nou tip de artă, literatură, ştiinţă. explozie a intelectului laic: omul în literatură, artă, mai apoi în ştiinţă, filosofie, limitează extinderea lui Dzeu. prim plan - valoarea umana. in artă se pune in evidenta frumuseţea spirituală, corporală. În literatură - stările, sentimentele omului; în ştiinţă -natura, universul: astronomia, mecanica cerească, fizica; ştiinţelor sociale - funcţionarea statului, necesitatea instaurării unui sistem politic care ar corespunde omului. perioada umanistă: Boccaccio, Mountaigne, Lorenzo Valla, F. Petrarca. ştiinţelor naturii: Kopernik, Jordano Bruno, Kepler. dezvoltării social-politice: Campanella, Thomas Morus, Nicolo Machiavelli. Umanism: valoarea omului ca fiinţă biologică, spirituală, frumuseţea corporală, puterea intelectuală, naturaleţea sentimentelor. oricare ar fi originea universului, el se supune unor legităţi obiective, independente de influenţa lui Dzeu; ştiinţe sociale - constituirii unui stat laic, pe valori civile, laice; integrării statale, depăşirii dezmembrării. idei umaniste, utopiste: năzuinţa de a crea un stat bazat pe dreptate, valoarea supremă ar fi cea spirituală.
11. Filosofia modernă. Problema metodei cunoaşterii ştiinţifice. Sensualismul, empirismul şi raţionalismul – principalele curente gnoseologice.
Către secolul XVII în Europa Occidentală - relaţii capitaliste producţie. descoperirilor geografice: omul cunoaşte o dezvoltare progresivă, sporind productivitatea şi calitatea muncii. în faţa filosofiei - constituirea metodelor noi de cunoaştere necesare ştiinţelor. în aspect gnoseologic în filosofia modernă se evidenţiază 3 curente: empriric (F. Bacon, opera principala Organon; cunostintele laice pot fi deosebite de cele religioase prin experiment. Condiția făuririi științei, metodei noi e critica cunoștințelor existente, eliberarea spiritului uman de sub tirania prejudecăților denumite idoli ai tribului- care țin de natura umană; ai peșterii- determinați de educația; ai forului- neconcordanțele limbajului cu viața reală; ai teatrului- generați de autoritatea tiranică a vechilor sisteme filosofice); sensualism (John Locke; izvor al cunoaşterii sunt senzaţiile, organele de simţ; “la naştere raţiunea umană este o foaie curată); raţionalism (Descartes: cunoştinţele senzoriale poartă un caracter superficial; Numai raţiunea prin metoda deductivă poate da cunoştinţe obiective, universale, necesare, ştiinţifice; omul posedă deja anumite cunoştinţe, născându-se cu acestea; “cuget, deci exist”).
12. Problema substanţei în filosofia modernă – dualismul, monismul, pluralismul.
În aspect ontologic în filosofia modernă se evidenţiază 3 direcţii: monistă (monismul lui Spinoza: o subst identica cu dzeu cu 2 atribute: spatiu si gindirea; subst: natura creatoare si creata; dzeu identic cu natura – panteism; natura e insufletita), dualistă (dualismul lui Descartes: subst materiala si spirituala /gindirea) şi pluralistă (pluralismul lui Leibnitz: monadele- substante, particule spirituale/ideale, nemateriale, conştiinţe individuale; diversitatea lucrurilor determinată de mulţimea monadelor. Fiecare monadă este separată dar impreuna sint active, unite de monada supremă Dzeu; nu pot fi distruse (şi lumea întreagă) decât de Dzeu. Leibnitz - predecesorul fizicii nucleare contemporane: descrierea monadelor coincide cea a nucleului atomului).
13. Filosofia iluministă europeană: omul, societatea, raţiunea.
Sec. XVIII – luminilor/ iluminismului. Iluminismul - curent spiritual cu gânditori care raspindeau realizările ştiinţifice, culturale şi politice. în Anglia, Franţa, reprezentanţi: Rousseau, Voltaire. literatura scrisă în limbile naţionale destinată maselor populare. cristalizarea burgheziei care găseşte în ideile iluminste o exprimare a propriei filosofii. Apariţia iluminismului determinata de spiritul revoluţionar al burgheziei. apariţia unei mari opere colective (17 volume şi 11 volume de planşe) - Enciclopedia, alcatuită sub coordonarea lui Rousseau in care se afla cunoştinţele umane acumulate din cele mai vechi timpuri până în acel moment. Ideile iluminismului: Raţiunea (specifica omului) -> egalitatea oamenilor; Monarhul - primul slujitorul statului; societatea structurată pe baza unui contract social între om şi semenii săi; Monarhul - ideal politic, filosof care înţelege mecanismele societăţii; Oraşul e pentru “cetăţeanul universal” loc în care războiele ar dispărea, iar prejudecăţile de ordin rasial sau religos ar fi excluse. Idealul uman al acestei epoci este filosoful. Reprezentanţii iluminsmului au militat pentru revoluţionare sistemului educaţional şi introducera învăţământului în limbile naţionale. Manifestările iluministe în literatura europeană: Robinson Crusoe - Daniel Defoe; Gulliver’s travels_Johantan Swift; Scisori persane – Montesquieu; Operele lui Voltaire; Romanele şi eseurile lui Diderot; Nunta lui Figaro şi Barbierul din Sevilla de Beaumarchais;
14. Filosofia clasică germană – teoria cunoaşterii ca expresie a activităţii conştiinţei.
Către sfârşitul sec. XVIII centrul gândirii filosofice îi revine Germaniei: kant, Fichte, Selling, Hegel Feuerbach. constituirea teoriei cunoaşterii ca disciplină autonomă: caracterul activ al cunoaşterii, subordonându-l unei analize sistematice, formele şi categoriile logice şi gnoseologice, integrând omul în natură (Feuerbach). Filosofia clasică germană are mai multe realizări, printre care: demonstrarea, descoperirea caracterului activ, creativ al gândirii. Idealismul german a demonstrat că gândirea, conştiinţa fromează un şir de cunoştinţe noi care nu pot fi induse/ deduse. După logica formală, au demonstrat că raţiunea, procesul de cunoaştere poartă un caracter contradictoriu. A doua realizare -descoperirea, elaborarea metodei dialectice de gândire. La baza teoriei cunoaşterii a lui Kant stă apriorismul, scopul lui fiind unirea cunoaşterii senzoriale cu cea raţională şi de a demonstra dreptul la existenţa ştiinţei şi filosofiei ştiinţifice. Un alt reprezentant al filosofiei clasice germane este Johann Fichte, care se bazează pe conştiinţa eului. Existenţa absolută este cea a eului pur, supraindividual. El a elaborat un sistem filosofic idealist-subiectiv, conform căruia lumea este produsul dintre eul absolut şi non-eul (natura), deci obiectul este creat de obiect şi nu poate exista fără el.
15. Descoperirea şi elaborarea metodei dialectice de gândire în filosofia clasică germană (Kant şi Hegel).
Incercari de a depasi alternativa metafizica, conform careia cunoasterea este un proces ori senzorial ori rational, a existat in filozofia clasica germana (Kant, Hegel). exemplu „In critica ratiunii pure” Kant afirma: „dar daca orice cunoastere a noastra incepe cu experienta, aceasta nu inseamna ca ea provine toata din experienta”. El face distinctie intre cunostintele empirice „ care isi au izvoarele lor aposteriori, adica in experienta”, de cunostintele apriori care „sunt independente absolut de orice experienta”, fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. Prin analiza critica a „conditiilor de posibilitate” ale cunoasterii, Kant ajunge la contestarea capacitatii intelectului de a cunoaste „lucrul in sine”, care exista independent si in afara subiectului cunoscator, spre deosebire de Hegel, celalalt reprezentant de seama al filozofiei clasice germane. In „Fenomenologia spiritului”, Hegel se preocupa de strategia urmata in „miscarea gandirii...care isi produce si parcurge momentele sale”, deoarece „metoda nu este altceva decat structura intregului, infatisat in pura sa esentialitate”. In felul acesta, el subliniaza unitatea dintre teorie si metoda, interdependenta intre explicare (interpretare) si modul de abordare a „universului ca totalitate” pentru a obtine despre el cunostinte autentice. Metoda sa dialectica de gandire si cunoastere va fi preluata de Marx si Engels dar de pe pozitia materialismului.
Delimitandu-se de Hegel, Marx declara: „Metoda mea dialectica este, nu numai diferita de cea a lui Hegel, ci este exact opusul ei. Pentru Hegel, procesul gandirii, pe care sub denumirea de idee, el il transforma intr-un subiect de sine statator, este demiurgul realului… La mine, dimpotriva, idealul nu este altceva decat materialul transpus si tradus in capul omului”. Hegel, numeste metoda sa cu termenul de dialectica sau cu expresia de metoda speculativa si o opune metodei metafizice. Metoda dialectica este o metoda interioara filosofiei si, respectiv, obiectului ei de studiu: Absolutul. "Metoda nu este altceva decat structura intregul infatisat in pura sa esentialitate" (Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, 1965, p 33). Toate celelalte metode, considera Hegel, erau exterioare obiectului filosofiei, Absolutului; erau abstracte si metafizice. Metoda dialectica este o metoda concreta care vrea sa reproduca in planul mintii miscarea reala a gandirii. Dialectica este, cum sustine Hegel, o metoda care admite, in mod constitutiv, contradictia. Ontologia sau metafizica, pune problema Fiintei in sine a principiului. Dar ce este Fiinta in sine? Ea este ceea ce este, ea este si nu poate decat sa fie. Dar aceasta afirmatie - "Fiinta este ceea ce este" - este o judecata de tip analitic (in sens kantian). Prin aceasta judecata este afirmata Fiinta pura, Fiinta fara determinatii, fara proprietati. Ea este o judecata tautologica. Desfacem explicit intr-o judecata ceea ce deja stim; anume ca este ceea ce este. Prin urmare, spunem ca fiinta este dar nu si cum este. Avem, spune Hegel, un concept abstract asupra fiintei in sine. In paranteza fie spus, abstract, in sens hegelian, inseamna acel concept care poseda note, insusiri sau determinatii mai sarace (putine) prin raportare la un alt concept subordonat logic lui. De exemplu "animal" este un concept abstract pentru faptul ca el contine mai putine insusiri decat conceptul "om" pe care il include in sfera sa. Prin raportare la conceptul "om", conceptul "animal" are o sfera mai larga, cuprinzand si alte notiuni in extensiunea lui. In schimb, "animal" are un continut mai sarac decat conceptul "om". A fi abstract sau concret depinde de felul in care conceptele se raporteaza unele la altele in functie de sfera si continutul lor. Evident ca cel mai abstract concept este "fiinta", intrucat el le cuprinde toate celelalte concepte fara ca la randul sau sa fie cuprins de un concept de o mai larga generalitate. Fiinta se contine doar pe sine. Despre fiinta nu putem spune decat ca este. In schimb despre om, in calitate de concept concret, cu multe insusiri, putem spune extrem de multe lucruri: ca este o fiinta rationala, bipeda, ca vorbeste, rade etc.
16. Filosofia marxistă. Crearea dialecticii materialiste şi a concepţiei materialiste despre istorie.
Marxismul este o filosofie a istoriei, teorie economică şi doctrină politică afirmată în contextul crizei capitaliste la mijl. sec. al XIX-lea, fiind elaborat în lucrările lui K. Marx şi Fr. Engels. Karl Marx şi-a numit concepţia filosofică materialism practic, în sensul că „este real tot ceea ce este rezultatul practicii”, adică al activităţii complexe prin care omul se raportează la lume şi la sine. Punctul de vedere al practicii este decisiv în înţelegerea realităţii în genere, în îndeplinirea adevărului, în explicarea şi înţelegerea omului, a societăţii şi istoriei. Filosofia marxistă a istoriei pretinde că a descifrat legile societăţii întemeiate pe proprietatea privată. În faza modernă – capitalistă – contradicţia dintre nivelul forţelor de producţie (forţa de muncă a oamenilor unită cu mijloacele de producţie) şi relaţiile de producţie determină prăbuşirea acestui tip de societate printr-un proces revoluţionar, care ar avea loc în ţările cele mai industrializate. Dispariţia luptei de clasă (în formele specifice secolului al XIX-lea), constituirea claselor mijlocii în societăţile moderne, faptul că toţi cetăţenii trăiesc din produsul muncii lor, evoluţia regimurilor comuniste şi a celor numite capitaliste demonstrează că marxismul se prezintă astăzi mai mult ca un articol al credinţei decât ca o legalitate reală a istoriei. Este cert că marxismul a influenţat realitatea contemporană, dar în condiţiile trecerii la o societate postindustrială, în care sunt reevaluate personalitatea individului uman şi libertăţile lui fundamentale, el este depăşit. Filozofia marxismului este materialismul. În decursul întregii istorii moderne a Europei şi mai ales la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Franţa, unde se desfăşura lupta decisivă împotriva a tot felul de rămăşiţe medievale, împotriva spiritului feudal în instituţii şi în idei, materialismul s-a dovedit a fi singura filozofie consecventă, credincioasă tuturor teoriilor ştiinţelor naturii, ostilă superstiţiilor, bigotismului etc. Din această cauză duşmanii democraţiei se străduiau din răsputeri «să combată», să submineze, să ponegrească materialismul şi apărau le forme ale idealismului filozofic, care se reduce întotdeauna, într-un fel sau altul, la apărarea sau susţinerea religiei. Marx şi Engels au susţinut în modul cel mai hotărît materialismul filozofic şi au lămurit de repetate ori cît de profund greşite sînt orice abateri de la această bază. Concepţiile lor sînt expuse, în modul cel mai clar şi amănunţit, în operele lui Engels: «Ludvig Feuerbach» şi «Anti-Dühring», care, la fel ca «Manifestul Comunist», sînt cărţile de căpătîi pentru fiecare muncitor conştient. Marx nu s-a oprit însă la materialismul secolului al XVIII-lea, ci a dezvoltat filozofia mai departe. El a îmbogăţit-o cu realizările filozofiei clasice germane, mai ales ale sistemului lui Hegel, care, la rîndul său, a dus la materialismul lui Feuerbach. Cea mai importantă dintre aceste realizări este dialectica, adică teoria dezvoltării în forma ei cea mai completă, mai profundă şi mai eliberată de unilateralitate, teoria relativităţii cunoaşterii umane, care ne dă o reflectare a materiei în veşnică dezvoltare. Ultimele descoperiri în domeniul ştiinţelor naturii – radiul, electronii, transformarea elementelor – au confirmat în mod strălucit materialismul dialectic al lui Marx, în pofida concepţiilor filozofilor burghezi, cu «noile» lor reîntoarceri la vechiul şi putredul idealism. Aprofundînd şi dezvoltînd materialismul filozofic, Marx l-a desăvîrşit şi l-a extins de la cunoaşterea naturii la cunoaşterea societăţii omeneşti. Materialismul istoric al lui Marx a constituit cea mai remarcabilă cucerire a gîndirii ştiinţifice. Haosul şi arbitrarul, care domnea pînă atunci în concepţiile asupra istoriei şi politicii, au fost înlocuite printr-o teorie ştiinţifică uimitor de unitară şi armonioasă, care arată cum dintr-o orînduire socială se dezvoltă, în urma creşterii forţelor de producţie, o altă orînduire, superioară – cum din orînduirea feudală, de pildă, ia naştere orînduirea capitalistă.
17. Iraţionalismul, voluntarismul şi problema omului în filosofia lui A. Schopenhauer şi F. Nietzsche.
Printre primii filosofi care vine să combată raţionalismul hegelian este Arthur Schopenhauer, care consideră că sarcina filosfiei sale constă în a-i explica individului care este adevăratul mers al lucrurilor şi, în corespondenţă cu acest adevăr, a-i indica noile orientări în viaţă. Efortul lui Schopenhauer de a reevalua persoana umană s-a concretizat în teza potrivit căreia voinţa primează în raport cu raţiunea. Deciziile şi acţiunile omului sunt dictate de voinţă, iar raţiunea nu poate interveni decât pt a le justifica. Filosoful consideră că voinţa constituie factorul primordial nu numai al existenţei umane, ci şi al lumii în totalitate: ea constituie esenţa ascunsă a tot ce există, manifestându-se diferit în fiecare nivel al lumii.
Schopenhauer ajunge la concluzia că voinţa, fiind absolută, este liberă. Natura umană se identifică cu Voinţa, dar omul nu este liber, el dispune doar de iluzia libertăţii, ivită atunci când îşi conştientizează scopurile, care de fapt, ar fi obiectivarea Voinţei Universale. În mod logic, voluntarismul lui Schopenhauer se corelează cu pesimismul, o concepţie care neagă puterea omului de a-şi conferi un sens vieţii prin raţiune şi, în genere, valorile întemeiate pe raţiune. Omul, care a înţeles că viaţa este lipsită de sens şi de aceea îşi doreşte libertatea, se pronunţă împotriva voinţei iraţionale şi tinde spre nirvana. Viaţa nu face să fie trăită. „Prin sinucidere n-ai ucis voinţa de a trăi, ci, prin acest fapt, ai distrus cel mult lumea ca reprezentare”. Schopenhauer este ferm convins că filosofia, determinând esenţa lumii, deci şi inutilitatea eforturilor noastre, îşi va schimba modul de a fi şi se va depărta de ştiinţă şi raţiune pt a înţelege suflul inconştient al vieţii. Nietzsche trage concluzii despre învăţătura despre voinţă şi anume nu de împăcare cu realitatea existentă, ci transformarea radicală a ei, noţiunea principală fiind „voinţa spre putere”. Fiecare om este determinat nu de tendinţa de a cunoaşte ca la Hegel sau de a trăi ca la Schopenhauer, ci de a domina asupra altora şi această voinţă spre putere poartă caracter biologic înnăscut, este caracteristic tuturor. Doar că la diferiţi oameni se manifestă în mod diferit, de aceea indivizii sunt clasificaţi în 2 categorii: 1. robi – cei cu voinţa slabă spre putere; 2. aristocraţi – cei care tind spre a domina fără limită asupra altora. Morala tradiţională, bazată pe noţiunile de „bine” şi „rău”, „dreptate” şi „egalitate”, „compătimire”, este caracteristică celor slabi. Morala aristocraţilor este alta – scopul scuză mijloacele, adică lipsa oricărei morale, oricăror norme pt cel care voieşte să-şi realizeze dorinţa de a domina asupra altora, nu poate exista nicio limitare a voinţei sale, lui i se permite totul.
18. Filosofia sec. XX. Principalele curente contemporane.
Perioada contemporană sec. XX este secolul revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a dezvoltării în general. Filosofiei contemporane îi sunt specifice următoarele curente: intuitivismul, fenomenologie, pozitivismul, pragmatism, marxism.
Intuitivismul şi filosofia vieţii din Franţa sunt reprezentate de henri Bergson: ceea ce conferă devenirii caracter creator este elanul vital, torent, neîntreruptă schimbare, permanentă apariţie a noului. „elanul vital” - durata pură, dimensiune temporală diferită de timpul lumii exterioare, nu se spaţializează, nu se fragmentează trecut, prezent şi viitor; pot fi cunoscute decât prin intuiţie, act cognitiv nemediat, spontan, originat în instinct şi desăvârşit în intelect, prin care se surprinde esenţa devenirii. Prin urmare, H. Bergson asociază filosofia vieţii cu intuiţionismul.
Pozitivismul – reprezentant: A. Comte: apropiat de empirism prin aceea că întemeiază cunoaşterea pe experienţă, dar se deosebeşte de el prin respingerea metafizicii. La baza: ideea progresului, ca progres intelectual. 3 stadii ale gândirii: teologică –fenomenelor naturale li se atribuie puteri supranaturale; metafizică – fenomenele sunt explicate prin entităţi abstracte (natură, raţiune etc.); pozitivă – etapa cercetării ştiinţifice, axate pe observarea faptelor, fenomenelor şi a raporturilor constante dintre ele. Pleda pt formarea unei ştiinţe noi – sociologia, care ar deveni o forţă a reorganizării societăţii.
Marxismul (vezi p.16)
Pragmatismul american (Ch. S. Peirce, W. James, J. Dewey) – curentul filosofic apărut la sf. Sec. Al XIX-lea în cultura nord-americană: conceptul de practică, căutând să realizeze o legătură fertilă între universul cunoştinţelor şi cel al acţiunilor.
Fenomenologia (Ed.Husserl) – cunoaşterea, inclusiv cea empirică, este posibilă numai în condiţiile admiterii unor presupoziţii ideale. adevărul nu este posibil decât sub condiţia unui sens. A surprinde sensul înseamnă a reduce fenomenologic sau a nu lua în considerare tot ceea ce se datorează cunoaşterii lumii exterioare, precum şi subiectul sub aspect empiric şi logic, pt a ajunge la ultima treaptă a conştiinţei ca atare, numită „eu pur” sau „ego transcedental”.
Existenţialismul – este o doctrină filozofică şi de acţiune caracterizată printr-o accentuare a individualităţii, propagarea libertăţii individuale şi a subiectivităţii. Existenţialismul îşi are originea în lucrările lui Kierkegaard, este dezvoltat de contribuţiile lui Husserl şi Heidegger, devenind faimos după sfârşitul celui de-al doilea război mondial prin lucrările lui Jean-Paul Sartre şi ale autorilor grupaţi în Franţa în jurul revistei "Les Temps Modernes", Simone de Beauvoir, Maurice Merleau-Ponty. Existenţialismul cuprinde deopotrivă un sistem ideatic, o morală şi o doctrină de acţiune.
12 teme ale gândirii existenţialiste: Fiinţa umană nu este o fiinţă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie. Raţiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-şi lumina destinul. Devenirea fiinţei umane. Existenţialismul îl invită pe om să-şi construiască viaţa prin efort. Fragilitatea fiinţei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârşit, distrugerii mele ca fiinţă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasă care ne însoţeşte existenţa. existenţa noastră e finită şi se îndreaptă către moarte. Fiecare fiinţă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalţi. omul este o fiinţă-a-neantului, el survine din neant şi se îndreaptă către el.Devenirea personală. Omul trebuie să aiba o viaţă cu adevărat personală şi conştientă. Omul înseamnă libertate; pentru a-şi construi viaţa, el trebuie să opteze, să aleagă în permanenţă, să se angajeze constient în raport cu destinul său şi cu al celorlalţi. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o fiinţă alături de cei cu care e nevoit să existe; Viaţa expusa.
19. Apariţia şi dezvoltarea gândirii filosofice în Moldova.
Neamul nostru are o gindire bogata, o cultura interesanta; sursa: populara, folclorul. Creatia populara este o proptofilosofie care ne vb despre viata neamului nostru, despre obiceiurile, traditiile,- profund umanista in centrul ei se afla omul. In folclor se vb in expresii plastice despre raporturile sociale, relatii complicate dintre oameni,- a evoluat in strinsa legatura cu viata si activitatea omului. rol important - crestinismului. In spiritualitatea sensibila a geto-dacilor, dominata de credinta in nemurirea sufletului se desfasoara lent, pe cale pasnica crestinarea populatiei autohtone. biserica a contribuit si a stimulat dezvoltarea invatamintului, a cultivat respectul fata de carte. In perioada medievala, gindirea filosofica si sociala romaneasca este profund religioasa: cronicele bisericesti letopisetile: 2 perioade: secolul XIII- XIV in limba slavona si sec. XVII in limba moldoveneasca: Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce. Cronografia moldoveneasca este redactata in limb romana, iar cronicarii apartin marii boierimi care ii exprima interesele. Carturarii moldoveni din sec XIII-XVI orientari: lucrarile clasicilor bisericesti, spre literatura patristica. traduse / transcrise textele autorilor antici : Aristotel, Democrit, Pitagora. In aceasta perioade filosofia - dragoste de intelepciune. primului tratat umanist- Neagoe Basarab: principe ideal , un om ideal. In acest scop scrie teze in lucrare: universul a creat pt om, care se naste ca un Dzeu. Pozitia de exceptie a omului in univers este argumentata prin evidentierea dreptului de a alege intre bine si rau. Omul poate deveni un Dzeu daca se conduce de ratiunea sa. Lucrarea contine caracteristica valorilor respective in acele timpuri. binele este tot ceea ce e adecvat “firii omului” iar “raul”contine faptele ce-l abat pe om de la firea sa. Capacitatea omului de a deosebi “binele” si “raul” il caracterizeaza ca pe o fiinta deosebita de celelalte vietuitoare. Altii: Petru Movila, Varlaam, Dosoftei. Petru Movila: prima scoala superioara – Colegiul Revean, programul de studiu in care gasim filosofia greaca, latina. In lucrarea “Antologie”, Petru Movila constata rolul major al stiintei in viata omului. Dosoftei= constiinta umanista. Inzestrat cu o vointa de a se cunoaste si cu dor de perfectiune, dosoftei studiaza teologia (patristica si dogmatica), istoria si filosofia. Opera lui Dosoftei se deosebeste prin pafosul patriotic, prin mindria de neam si dragostea pt mult patimata tara. cronicarului Grigore Ureche “Letopisetul Tarii Moldovei” defineste rolul istoriei in societate: istoria este un indrumar moral pt generatiile viitoare, conceptia umanista despre cultura si civilitatia ca note definitorii al omului. Miron Costin -primul poem de meditatie filosofica “Viata lumii” : soarta schimbatoare, ideea scurgerii irepetabile a timpului, existenta trecatoare a omului. In lucrarile cronicarilor este adecvat apreciata cultura si virtutea omeneasca, se observa tendinta de eliberare de mentalitatea strict teologica si de afirmarea a gindirii rationale.
20. Ontologia ca parte componentă a filosofiei. Noţiunea de existenţă şi materie, formele lor. Obiectivitatea materiei şi obiectivitatea spiritului.
Ontologia din greaca =ştiinţa despre existenţă. concepţia despre existenţă a fost abordată încă din antichitate. non-existenţă (opusul acesteia). Non-existenţa poate avea 2 semnificaţii: identificată ca potenţa, posibilitatea de a fi şi ce-ar însemna, ceea ce nu este, dar poate fi; nu este şi nici nu poate fi vreodată (perpetuum motor). Domeniile existenţei: Ex. naturală; socială; ideală. Ontologia răspunde la întrebărea “ce este primordial în raportul despre gândire conştientă, natură ?”. ontologia se divizează în 2 părţi: materială (existenţa materială, ce e în spaţiu şi timp) şi ideală (idei, cunoştinţe). Noţiunea de existenţă este una dintre cele mai vaste categorii filosofice, deoarece include în sine totul ce există, indiferent de faptul dacă există în mod real, obiectiv, ireal şi indiferent de faptul că această existenţă este materială sau ideală.
21. Spaţiul şi timpul. Timpul şi spaţiul social
- problema permanentă a reflecţiei filosofice. concepţia substanţială a spaţiului şi timpului conform căreia ele există independent de procesele materiale şi spirituale, a fost dezvoltată de Newton în lucrarea “principiile materiale ale filosofiei naturale”. spaţiul întins al lui Euclid este la fel în toate părţile universului. Timpul după Newton este absolut ca şi spaţiul -un torent care curge uniform în toate părţile universului. Spaţiul desemnează întinderea, mărimea, forma, figura corpurilor. Orice corp are o întindere şi formă, iar între corpuri apar raporturi de coexistenţă. Timpul este doar o relaţie de succesiune, exprimă durata, succesiunea, simultaneitatea proceselor şi fenomenelor din Univers. interes deosebit -problema timpului social: abordarea reducţionistă, curgerea rapidă, legătura unicală dintre trecut, prezent şi viitor, ireversibilitatea,eterogen, clipele si duratele avand valori. - caracterizeaza durata, succeseiunea, deveniea activitatii umane si relatiilor sociale in dezvoltarea proceselor sociale. - diferit de la o epoca la alta si are diferita intensitate. - devine tot mai saturat si cu capacitate informativa mai mare.- particularitatea de a se contracta permanent.
22. Mişcarea şi formele ei. Noţiunea de progres şi regres.
Mişcarea - în aspect cantitativ şi calitativ, simplă deplasare în spaţiu – ca mişcare mecanică, neînsoţită de modificări ale obiectului dat, - ce semnifică schimbare în dependenţă de caracterul acestor mişcări, transformări. - progres atunci când este vorba de dezvoltare pe linie ascendentă şi poate fi interpretată ca regres atunci când are un caracter descendent şi destructiv. 5 forme principale de mişcare a materiei: mecanică (deplasare a macrocorpurilor, corpurilor cereşti în spaţiul universului, macrocosmice pe pământ), fizică (moleculelor, misc in interior corpurilor, stele, planete, interacţiunea particulelor elementare, a fenomenelor electromagnetice), chimică (atomilor în interiorul moleculelor), biologică (procesele de formare şi activitate vitală a organismelor vii), socială (apariţia şi dezvoltarea societăţii umane, activitatea vitală).
23. Esenţa dialecticii şi legile ei.
Dialectica - priceperea de a purta discuţii şi de a ajunge la adevăr prin scoaterea la iveală şi combaterea contradicţiilor în afirmaţiile concurentului. Mai târziu - metoda generală de explicare a lumii în continuă mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare, pronind de la contradicţiile interne. întreaga natură este un sistem, o conexiune unitară de corpuri. La baza stau 3 legi principale: unităţii şi luptei contrariilor ( lucrurile sunt contradictorii în esenţa lor, dar nu oricare 2 părţi contrare formează o contradicţie); transformării cantitative şi calitative reciproce (orice fenomen constă din cantitate şi calitate => unitate, numită măsură); negării negaţiei (negare logico-formală; negarea dialectică).
24. Determinismul şi indeterminismul. Noţiunea de lege. Clasificarea legilor.
determinism -pe de o parte caracterul determinat al proceselor din univers, si mecanismele proceselor de determinare, pe de alta teoriile ce releva caracterul determinant si mecanismele determinarii din univers. cel putin 3 modalitati de concepere si definire a determinismului: modalitatea descriptiva (determinismul – constatare si descriere a tipurilor de determinism, in varietatea si specificitatea lor); modaliateta explicativa (determinismul – teorie a mecanismului determinativ al ordinii din univers, indeosebi teorie a cauzalitatii); modalitatea gobala (determinismul – conceptie de ansamblu asupra procesului cosmic, apta sa exprime seensul si ordinea lucrurilor). Legea - o teorie filosofica ce desemneaza raporturi necesare, relativ stabile si receptabile intre sisteme sau procese, intre aspectele interne ale aceluiasi sistem sau fenomen sau intre stadiile succesive ale unui anumit proces.
dupa gradul lor de generalitate: legile specifice; legile universale;
dupa criteriul complexitatii interactiunilor pe care le exprima: legile dinamice – actioneaza in fiecare caz individual in parte, fixind tocmai elementele de generalitate si necesitate care se manifesta in toate cazurile individuale. Legi statice – reprezinta relatii generale constante existente in cadrul unor ansambluri alcatuite dintr-un mare numar de obiecte sau fenomene relativ independente, ele fiind o expresie a necesarului la nivelul fenomenelor de masa.
