Exam la filozofie: Ultimile 24 intrebari

25.    Noţiunea de conştiinţă. Structura conştiinţei. Problema conştiinţei în filosofie şi psihologie.
“constiinta” din lat =a cunoaste, a sti. ca notiune incepe a fi folosita doar in filosofia moderna in Descartesm, si anume de indoiala carteziana “cuget inseamna ca exist”. In continuare notiunea data a ft mult dezvoltata de catre filosofia clasica germana. Constiinta are o anumita structura: Senzatiile, Reprezentarile, Perceptiile, Gindirea, Intuitia, Memoria, Emotiile.
Asertiunea “gindesc deci exist” la Descartes reprezinta propozitia liprita de orice dubiu. In timp ce la Augustin constiinta atesta certitudinea fiintei omenesti ca atare, aceasta functie afirmativa este limitata de Descartes la unica existenta a gindirii, inteleasa ca substanta care gindeste si care face abstractie de materie. In fenomenologia spiritului, Hegel a determinat parcursul prin intermediul caruia se elaboreaza continutul constiintei reale, pt a ajunge la nivelul de constientizare a subiectului absolut, adica la nivelul unei constiinte perfecte de sine, identice cu stiinta absoluta, unde este integrata orice instrainare sau alienare. In psihologie termenul de constiinta desemneaza fie constientizarea faptului ca indivizii au propriile procese psihice, fie functia de control, exercitata de individ asupra propriilor procese psihice.
Freud a văzut conştiinţa ca parte a inconştientului, şi credea că apre ca rezultat al experienţelor neplacute din trecut, precum şi dezaprobarea de la părinţi şi societate. Acest aspect negativ al psihicului uman numit "Supraeul" nu este in concordanta cu acţiunile noastre; "eul", personalitatea noastră conştientă, echilibreaza "sinele" (dorinţele) şi "Supraeul" (vina).
Daca ne conducem de supraeu devenitm inflexibili şi iraţionali. Freud este impotriva permiterii constiintei de a controla actiunile noastre.

26.    Conştiinţa de sine: esenţa, caracteristica, manifestarea.
Conştiinţa de sine - conştientizarea de sine, de necesităţile personale. În copilărie conştiinţa de sine apare în momentul când micuţul sesizează diferenţa dintre “eu” şi “noi”. Conştiinţa se manifestă sub formă individuală, specifică fiecărei persoane în parte. Kant împarte conştiinţa de sine în conştiinţă a intelectului şi conştiinţă a simţului intern, prin care eul este în acelaşi timp, subiect al gândirii şi obiect al percepţiei. La Schelling actul conştiinţei de sine este ideal şi real deopotrivă. La hegel conştiinţa de sine este raţiunea înţeleasă ca subtsanţă, realitate.

27.    Conştientul şi inconştientul. Învăţătura lui S. Freud şi neofreidismul.
Numai omul ca fiinţă superioară capătă atributul conştiinţei şi aceasta îl defineşte ca existenţă specifică. ca formă a psihicului uman este totodată o reflecţie anticipativă, graţie căreia ne proiectăm în viitor, prin scopurile şi planurile noastre, prin idealurile şi speranţele de viaţă, opţiuni, decizii etc. Inconştientul uman are o dimensiune socială colectivă. Despre un asmenea inconştient colectiv a vorbit şi psihanalistul Carl Jung, în viziunea căruia acesta este format din arhetipuri culturale moştenite. Lucian Blaga identifică un inconştient cultural colectiv în coordonatele stilistice ale culturilor naţionale. Pe plan sociologic, despre un asemenea inconştient vorbea şi Marx, care menţiona chiar un instinct de clasă.
Freud lansează o concepţie nouă a conştiinţei care depăşeşte concepţia tradiţională şi afirmă că “psihica omului conţine şi alte componente decât raţiunea”. Sunt 3 componente: libido – mulţimea instinctelor din care predomină cele sexuale; Ego (eul) – sau aceeaşi conştiinţă de sine; Super ego sau conştiinţa socială. Întemeind psihanaliza, Freud relevă funcţia crucială a inconştientului în dinamica vieţii psihice, menţionând că omul este o fiinţă atât raţională pe cât se crede. Când vbim despre acele 3 elemente înaintate de către Freud trebuie să menţionăm că “eul” reprezintă dorinţele proprii, “super ego” – societatea, iar “sinele” – forţa care trebuie să decidă pasul următor. Statistic vbind, în marea majoritate a cazurilor, “eul” câştigă.

28.    Constiinta si limba. Constiinta si memoria. Intelectul artificial si modelarea procesului de gindire.
Limbajul ca si constiinta armonizeaza relatiile individului cu semenii sai, ii integreaza in societate, ii asigura controlul si autocontrolul actiunilor sale. In fiecare limba se reflecta ideile, mentalitatile, viziunile asupra lumii proprii, comunitatea care o intrebuinteaza. Originalitatea fiecarei limbi este mult mai mare decit se crede de obicei. Astfel, cum gindirea este o parte componenta a constiintei, gindirea nu se poate realiza in afara limbajului. Limba include ansamblul semnelor prin intermediul carora se cunoaste si se comunica intr-o comunitate umana, totalitatea normelor gramaticale – sintactice si semantice de formare a propozitiilor si frazelor cu sens. Limba sub aspect semantic, apare ca un sistem ce nu se schimba cu fiecare act al gindirii individuale, ci formeaza o baza stabila. Astfel putem afirma ca gindirea, constiinta si limba se afla intr-o strinsa legatura. Constiinta este memorie, fara de care nu am ajunge la noi insasi. Memoria la fel ca si limba este un element al gindirii. Memoria este capacitatea constiintei, a gindirii de a actualiza trecutul, de a mentine, si de a nu da uitarii cunostintele dobindite. Memoria este si un factor cultural pe care se bazeaza cultura oricarui popor, care consta din obiceiuri, traditii, norme morale. Memoria este identitatea eului nostru pe axa timpului. Bergson definea constiinta in primul rind ca memorie. Un om care si-a pierdut memoria, si-a pierdut in mare parte constiinta, identitatea de sine. memoria ca fenomen al culturii determina si spiritul national prin care un popor se caracterizeaza.
Intelectul artificial este inteligenta tehnologiilor si a ramurei stiintei calculatoarelor. Esenta problemei intelectului artificial este de a rezolva si a face repede si efectiv ceea ce nu poate sa faca creierul uman. Tehnologiile sunt intelectul artificial si dezvoltarea lor a dus la utilizarea lor tot mai larga in diverse domenii de activitate. Viteza cu care informatia este prelucrata, sistematizata si transmisa, si multe alte operatii pe care le indeplinteste computerul a schimbat radical viata omului contemporan. In ciuda faptului ca intelectul natural sta la baza celui artifial, o eficienta mai mare Ii se atribuie  intelectului artificial. O caracteristica esentiala a intelectului consta in evidentierea celor 3 particularitati ale sale: surprindere, constructivism, premeditare, insa este doar masina creata de om intru tendintel sale, de aceea calitatea oricarei masini va fi apreciata de om, in functie de utilitatea ei pt realizarea scopurilor puse. Masinile nu au si nici nu pot poseda capacitatile omului, deoarece ele functioneaza conform programelor elaborate de om. Ele pot doar realiza acest program. noi nu avem nici o dovada a considera ca masina singura de la sine poate deveni superioara omului, iar intelectul, la rindul sau, nu este decit un mecanism de realizare a scopurilor umane.
Deşi menţionarea propriu-zisă a proceselor cognitive face parte din modelarea proceselor metacognitive, e important să se modeleze procesele de gândire astfel încât să se influenţeze capacităţile proprii ale elevilor. Modelarea strategiilor de învăţare, cum ar fi metode de înţelegere a textelor (de ex., prin punerea de întrebări) sau rezolvarea unor probleme legate de cuvinte (de ex., identificarea variabilelor), este o metodă eficientă de a le preda elevilor strategiile de învăţare, dar, spre deosebire de conştientizare, planificare şi monitorizare, modelarea nu va avea un efect asupra metacogniţiei elevilor.

29.    Gnoseologia ca teorie a cunoasterii. Notiunea de cunoastere si cunostinte. Subiectul si obiectul cunoasterii.
Gnoseologia este teoria cunoasterii in general,ea cerceteaza obiectul si subiectul; Subiectul este elementul activ,cel care cunoaste,parte pasiva este ceea ce cunoaste constituie obiectul cunoasterii,acesta poate avea natura:materiala,sociala,spirituala.De asemenea obiect al cunoasterii pot fi si rezultatele cunoasterii.
Cunoastere – procesul insusirii obiectului de catre subiect; este procesul descoperirii esentei, caracteristicilor, particularitatilor unui oarecare lucru, este procesul de obtinere a cunostintelor.
Cunostinte – informatia ideala obtinuta in urma reflectarii obiectelor studiate; este rezultatul activitatii cognitiva a omului.
Subiectul – actiunea individului, grupului, adica cel care intreprinde, manifesta actiunea, activitatea de cunoastere a obiectului dat.
Obiectul este fenomenul supus studierii. Subiectul poate avea caracter individual, ordinar sau complex.
Activitatea psihica constienta a oamenilor presupune capacitatea de abstractizare proprie gindirii, formata prin interiorizarea, sub forma unui sistem de imagini notionale si scheme logico-verbale, a unor procedee si operatii din planul activitatilor umane. Ca proces de cunoastere, gindirea, asociata cu alte procese psihice (memorie, imaginatie, atentie), se desfasoara in 3 coordonate temporale (trecut, prezent, viitor), ceea ce ii imprima un caracter explorator, investigator. Structurile cognitive constituie nucleul in jurul caruia graviteaza intreaga activitate a psihicului uman.

30.    Cunoasterea stiintifica, specificul si structura ei. Epistemologia. Paradigma stiintifica.
Cunoasterea stiintifica - rezultat al unor specializari crescinde si al folosirii mijloacelor, tehnici s.a. pt descoperirea legilor, structurilor si controleaza diverse genuri de obiecte. - necesara pt examinarea principalelor metode de cercetare si a formelor de organizare, selectie, evolutie.- presupune două niveluri relativ distincte, care se implică reciproc: nivelul empiric şi nivelul teoretic. Nivelul empiric - din fapte, date empirice ale ştiinţei. cunoaştere ştiinţifica- porneşte şi se spijină permanent pe un mare număr de fapte, care reprezintă înregistrări, "decupaje" specifice ale caracteristicilor obiectelor şi fenomenelor individuale. Prin gruparea şi compararea faptelor, ea descoperă regularităţilor empirice sau legile empirice. Acestea nu sunt incă legi teoretice întrucât nu explică şi nu prevăd fenomenele ci surprind o repetabilitate observata. Regularităţile empirice apar adesea sub formă de corelaţii. Ele reprezintă materia primă a ştiinţei care însă nu se rezumă la acestea. Ea aspira constant către elaborarea de teorii, de explicaţii esenţiale, generale, fundamentate pe o concepţie deterministă, în cardul căreia se urmăreşte sa se descopere cauzele acestor regularităţi. Epistemologia – context de abordare a problemei in cauza prin care se urmareste elaborarea unui concept integral al adevarului
– reprezinta teoria stiintei (studiul stiintei). Problema fundamentala se dezvolta din problema principala a gnoseologiei: raportul dintre subiect si obiect. - se axeaza pe corelatul dintre un subiect pregatit pt a cunoaste un obiect ales. Subiectul epistemic este savantul. Obiectul epistemic este pregatit pt o investigatie profunda, asupra lui s-au produs unele acte de abstractizare si generalizare, format din enunturi, principii, modele anturale sau ideale, este cunoasterea stiintifica, analiza activitatii oamenilor de stiinta. Epistemologia reprezinta o ramura a teoriei stiintei si a filosofiei. Ea analizeaza aparitia, structura, metodele de verificare cunoasterii stiintifice. Una din sarcinile epistemologiei consta in a stabili conditiile, valoarea si limitele cunoaterii stiintifice, gradul de certitudine a cunostintelor obtinute, de a analiza metodele ce duc la sporirea certitudinii ei. Ca ramura a teoriei stiintei, epistemologia cuprinde filosofia stiintei, logica si metodologia stiintei, sociologia stiintelor. Fondator al filosofiei stiintei este considerat Socrate- primul a aratat rolul si locul notiunilor generale a procesului cunoasterii. Epistemologia ofera savantului aparatul necesar pt dobindirea cunostintelor din experienta, modul si limitele de folosire a acesteia. Ea examineaza problema organizarii observatiei stiintifice, studiaza posibilitatea justificarii inductiei si deductiei. Ideea de paradigma stiintifica a ft elaborate de epistemologul American Thimas S. Kuhn in lucrarea sa fundamentala “Structura revolutiilor stiintifice” care se refera la “realizari stiintifice exemplare”. Pt o perioada data este aplicabila si in stiinta economica. Unii economisti vb despre 3 sau 4 asemenea paradigme ale stiintei economice referinduse in acest sens la perioada clasica, neoclasica, marxista si Keynesista la care alti economisti adauga o noua revolutie stiintifica ca s-ar contura in prezent in economia politica. La Thomas Kuhn baza practicii cercetării şi a consensului într-o ştiinţă care a atins stadiul maturităţii nu este teoria ştiinţifică, ci ceva mai complex, paradigma. Kuhn argumentează că cercetarea ştiinţifică în disciplinele care au ajuns în acest stadiu nu este condusă în primul rând de teorii şi reguli metodologice generale, ci de experienţe împărtăşite în comun, ce sunt încadrate în paradigme. Paradigmele înţelese ca realizări ştiinţifice exemplare, ca exemple concrete de formulări şi soluţii ale problemelor ştiinţifice, sunt baza acelui acord al oamenilor de ştiinţă asupra fundamentelor, ce distinge orice cercetare ştiinţifică matură. Cunoaşterea cuprinsă într-o paradigmă este în mare măsură una tacită. Formularea şi rezolvarea de probleme pe baza cunoaşterii tacite cuprinse în paradigme constituie ceea ce Kuhn numeşte „ştiinţă normală” sau „cercetare normală”.Regulile derivă din paradigme, dar paradigmele pot ghida cercetarea chiar în lipsa regulilor.

31.    Logica si metodologia cunoasterii stiintifice. Specificul cunoasterii economice.
Metode de cunoastere:
§    Dialectica-se prezinta ca logica, ca teorie a cunoasterii si metodologie generala cercetarilor stiintifice.
§    Analiza-reprezinta o metoda de cercetare care descompune intregul,fenomenul,in parti constituente,elementare si evidentiate, laturile,proprietatile ,legaturile acestora.
§    Sinteza-reprezinta unirea partilor obiectelor dezmembrateb mai inainte intr-un intreg unic.
§    Abstractizarea-reprezinta procedeu deosebit al gindirii, care consta in dezicerea de la un sir de proprietati si relatii ce ne intereseaza,in rezultatul acestei operatii logice apar abstractiile.
§    Generalizarea-reprezinte procedeul de gindire,in rezultatul caruia se stabilesc proprietati si trasaturi generale ale obiectelor
§    Inductia-reprezinta metoda de trecere de la cunoasterea anumitor fapte la cunoasterea generalului, la generalizarea emprica si stabilirea tezelor generale.
§    Deductia-este metoda de judecata ,cind din premise generale cu necesitate urmeaza cocluzia cu caracter particular.
§    Analogia-procedeu de cunoastere prin care din asemanarile obiectelor in unele trasaturi coincid si asemanarile pentru alte trasaturi.
§    Modelarea-reprezinta studierea obiectului pe calea crearii si cercetarii unei copii.
Logica este o specie a cunoasterii exacte. Obiectul cunoasterii sale este forma abstracta a gandirii umane. In studiul formelor gandirii umane logica separa forma de continutul informational, afectiv si volitiv , de mijlocul exteriorizarii formei gandului adica limba naturala luand in cercetare numai forma intelectiva, cognitiva, rationala, obiectiva a gandirii considerand mijlocul de comunicare ca element conventional. Odata facuta aceasta prima separatie logica efectueaza a doua operatie: separarea formelor corecte de cele incorecte adica a celor valide de cele nevalide. In continuare se ocupa preponderent de cercetarea formelor valide de gandire. Scopul final este practic, deoarece exista nevoia individuala si sociala de eficienta a gandirii aplicate.

32.    Problema adevarului in stiinta si filosofie. Obiectivitatea adevarului. Adevarul si credinta.
Conceptul adevarului se inscrie in cadrul uneia dintre temele fundamentale ale reflectiei filosofice- tema valorii cunoasterii umane in genere, acele stiintifice in particular. Aceasta tema, la rindul ei, poate fi situate in contexte mai largi, sau mai restrinse, intrebarile puse si solutiile cautate stind sub semnul unor obtiuni si idei directoare in care recunostem o gama intinsa de interese, de cai de abordare si interpretare mai mult sau mai putin distincte.
Adevarul este determinat de subiectul cunoasterii cit si de obiectul cunoasterii,ce produce realitatea asa cum este el in afara si independent de cunostinta.Adevarul este un ideal reglamentator al cunoasterii. Nu este vesnic,neschimbat,stabilit o data pentru totdeauna.Este obiectiv ,deoarece corespunde lumii obiective. Adevarul este valoarea cognitiva fundamentala.  Forma de exprimare a adevarului obietiv, dependenta de conditiile concret istorice,ce caracterizeaza gradul preciziei,strictetii, e numita adevar relativ. Adevarul relativ este cunoasterea limitata veridica despre ceva.Cunostintele depline, precise, multilaterale,referitaore la un anumit fenomen, constituie adevarul absolute.Adevarul absolut este acel continut al cunostintelor care nu este combatut de dezvolatrea ulterioare a stiintei.
        Teoria adevarului este una din cele mai fundamentale teme filosofice, referindu-se la valoarea cunoasterii umane in genere si acele stiintifice in special. Gnoseologia plaseaza tema adevarului cunoasterii in contextual restrins al relatiei cognitive- relatia dintre om si lume. In afara teoriei corespondentei sint de retinut:
a) teoria coerentii,  ea sustine in esenta ca adevarul exprima acordul formal intre instituentii unui system epistemic, absolutizarea acestui moment real al adevarului si ignorarea acordului cu realitate extraconceptuala si extralingvistica conduc la formalism.
b) teoria pragmatista, ea identifica adevarul cu ceea ce se dovedeste a fi util si eficace in rezolvarea unor situatii problematice, in stapinirea practica a proceselor. Situarea consecventa pe pozitiile materialismului impune aducerea in primplan a ideii obiectivitatii adevarului si, corelativ, respingerea pozitiilor subiectivist- relativiste si agnostice. Obiectivitatea adevarului inseamna reproducerea adecvata a unui continut real care exista independent de vointa si constiinta subiectului cunoscator.
c) teoria adevarului-corespondenta. Apare in formularea sa deplina deja cu Aristotel, este considerate, pentru raspindirea sa si datorita prestigiul filosofilor care au sustinut-o – teoria clasica a adevarului. Ea se bazeaza pe faptul ca propozitiile au o functie afectiva, adica spun ceva despre realitate, astfel incit daca spun cum este realitatea, atunci sunt adevarate si daca nu spun cum este realitatea atunci sunt false. Este numita astfel, intrucit adevarul consta in corespondenta intre continutul propozitiei (starea de lucruri exprimata de ea) si realitate.
d) teoria redundantei. Isi propune sa reduca la minim sau chiar sa elimine semnificatia teoretica a notiunii de adevar. Teoria redundantei sustine un punct de vedere asemanator cu cea pragmatica, intrucit identifica afirmarea adevarului cu actul “acordului”, realizind transformarea predicatului adevarului intr-o locutiune cu o functie performativa, adica avind valoare de actiune.

33.    Societatea ca obiect de studiu al filosofiei. Structura societatii, elementele ei.
Termenul societate este de origine Latina (“socio”- a uni, a imbina; si substantivul “sociatas”- uniune, unire) si reprezinta un ansamblu, o uniune de oameni, dintre ei. Societatea este obiectul de studiu al sociologiei. Cuvintul sociologie apare in vocabularul filosofic dupa 1830. In anii 30 ai sec XIX cind filosoful francez Comte Augustin evidentiaza sociologia, termen neintilnit pina atunci, ca stiinta despre societate. Pina la el societatea era studiata in cadrul filosofiei mai mult prin notiunea de stat. In continuare filosofia devine o stiinta specifica cu obiect si mijloacele sale de cercetatre cu aspectul sau teoretic si empiric. Societatea are o anumita structura si notiunea de societate concentreaza:
•    Primul element ce se contine in societate este poporul. Prin notiunea de popor in notiunea marxista se intelegea masele muncitoare, cei care produc bunuri, la care mai erau alipite si elementele progresiste, cei care sustineau masele, din rindul maselor exploatate, adica cei bogati nu erau atribuiti la notiunea de popor, alcatuiesc forta motrice a istoriei. Astazi prin notiunea de popor, intr-un mod se intelege toti membrii societatii: liderii politici, functionarii de stat, aparatul birocratic, adica este poporul si conducatorii lor.
•    Un alt element al structurii sociale il constituie natiunea. Ea este o formatie istorica de oameni careia ii este caracteristic comunitatea de teritoriu, comunitatea de cultura, de limba, constiinta si caracter psihologic. Natia este o categorie etnica, dar nu pur sociala, si ea apare la o etapa tirzie de dezvoltare a societatii, ea apare in tarile capitaliste incepind cu sec. 18. Avind caracter etnic, interpretarea esentei natiei, interpretarea raportului dintre  notiuni, are o importanta diferita in starea societatii, fiindca deseori acest fenomen ce se numeste natie, provoaca absolutizarea sau diminuarea ale unor structuri respective si ca rezultat apar  curente idiologice legate de interpretarea natiei. Exista  natiuni mari si mici, uneori are loc absolutizarea neintemeiata, supraaprecierea nejustificata a natiunii mari insotita concomitant de subaprecierea, ignorarea, diminuarea valorilor mici - sovinism. El este caracteristic natiunilor mari. Opus sovinismului dar strins legat de el este nationalismul, care psihologic este a 2-a parte a lui, caci el  reprezinta absolutizarea, supraaprecierea valorii natiunii mici si subaprecierii valorii natiunilor mari, adica si nationalismul reprezinta niste interpretari neadecvate, neobiective, cu scopul de a jigni anumite comunitati entice ce pot provoca conflicte in societate. Exista si notiunea de patriotism ce semnifica sentimentul iubirii pronuntate fata  de patrie, constiinta apartenentei natiunii date, sentimentul devotamentului fata de natiune, apararea intereselor, cauzelor natiunilor respective. Reiesind din faptul ca nationalismul se refera si caracterizeaza psihologia natiunii mici trebuie de spus ca reiesind din faptul ca in istorie deseori natiunile mari au cucerit, cotropit, exploatat natiunile mici, apoi nationalismul, caracteristic natiunii mici, in anumite conditii istorice poarta caracter pozitiv, fiindca cresterea, trezirea constiintei nationale la natiunile asuprite e un imbold si o sustinere psihologica indreptata spre lupta de eliberare nationala, de obtinere a autonomiei statale si de iesire sub jugurile stapinilor straini.
•    O alta structura a societatii o constituie clasele. Clasele reprezinta grupuri mari de oameni care se deosebesc intre ele dupa atitudinea lor, dupa rolul lor in procesul de organizare a muncii. Mijloacele de productie sunt fabricile, uzinele, instrumentele, uneltele, tehnologiile, tot prin ce se produc bunurile.

34.    Sistemul economic al societatii. Economia ca scop si mijloc de existenta a societatii.
Unul dintre principalele sectoare de activitate a oricarei societati este sistemul economic. Aici membrii societatii se autorealizeaza, de aici se aprovizioneaza cu bunuri si marfuri absolut necesare pt supravietuirea lor, aici ei isi formeaza un anumit capital pt a activa liber in societate, pt a-si putea asigura existenta si la urma urmei pt a asigura activitatea si vitalitatea continua a societatii. Economia a fost mereu un factor important atit in dezvoltarea societatii, cit si in studierea ei, si in divizarea societatii si a membrilor ei, a cetatenilor. Din cele mai vechi timpuri, cetatenii se clasificau anume dupa criteriul economic, in diverse clase, ceea ce le determinau si pozitia ocupata in societate. In depententa de activitatea economica practicata, de meseria imbratisata, de venitul pe care i-l asigura munca depusa cetatenii se calsificau in sclavi, tarani, meseriasi, mestesugari, aristocrati s.a.
Unul dintre scopurile primare ale economiei in cadrul unei societati este aprovizionarea indivizilor cu resurse si bunuri strict necesare pt mentinerea vietii, a nevoilor, si tokmai dupa aceea apare si dorinta de a acumula o avere, de a extinde o anumita afacere etc. In principiu, scopul oricarei economiii este formarea profitului, insa economia, ca activitate, a aparut din necesitatea individului de a-si asigura viata, de a face schimb de marfuri si de a-si diversifica bunurile consumate. Cu timpul oamenii au realizat ca asta ar putea deveni o modalitate extraordinara de a maximiza veniturile. Fara economie si activitatile economice orice societate ar inceta sa mai existe. Sistemul econommic este un element absolut necesar pt existenta oricarei societati, fara activitati economice, pornind dele cele mai primitive, precum barterul, orice societate si-ar inceta imediat existenta sau ar fi una foarte slab dezvoltata care ar fi in continuu regres si ar sfirsi pina la kapat in disparitie. De aici conchidem ca economia este un mijloc indispensabil al existentei unei societati si este scopul pe care o societate il urmareste pt a prospera.

35.    Societatea si natura, corelatia lor. Problemele ecologice contemporane, biosfera si noosfera.
Societatea inseamna o uniune, o unire de oameni. Societatea se structureaza prin actiuni umane, eset un univers de procese si relatii obiective pe baza carora apar si se dezvolta niste relatii intre indivizi. Notiunea de natura este una din ce in ce mai largi, inglobind si lucrurile din natura – lumea stelelor indepartate, transformarile reciproce ale particulelor elementare etc, adica tot ce exista, universul, si este identica in acest sens cu notiunea de natura. Gindirea antica concepea natura ca pe un tot intreg ce se schimba, iar omul era iterpretat ca o parte a lor. O alta interpretare a naturii s-a cristalizat in cultura crestina a epocii medievale. Se considera ca Dzeu a creat natura si natura era inferioara omului. In epoca renasterii atitudinea fata de natura se schimba: omul descopera frumusetea si splendoarea naturii, incepe a vedea in ea izvorul bucuriei,  placerii. In perioada timpurilor noi apare o atitudine a omului fata de natura si anume dominatia asupra ei. Aceasta epoca se caracterizeaza prin atitudinea consumatoare fata de natura care a durat pin la sec 20. Cele mai generale reprezentari despre corelatia dintre oameni si natura ni le furnizeaza notiunea "mediul inconjurator". De obicei se distinge mediul natural si artificial. Mediul natural cuprinde geo si biosfera, adica sistemele materiale care au  aparut si exista in afara si independent de om dar care pot deveni un obiect al activitatii lui. Mediul artificial include nu numai corpurile neisufletite, dar si organismele vii: plantele si animalele create de om drept rezultat al selectiei. Corelatia dintre om si natura, societate si mediu, in urma cresterii furtunoase a productiei industriale a atins cote maxime si critice. In aceasta ordine de idei apara pericolul pieirii omenirii ca rezultat al epuizarii resurselor naturale si poluarii excesive a mediului, ce pune in pericol viata omului. Anume aceste relatii dintre societate dsi natura determina esenta problemei ecologice. In ultimii 500 de ani oamenii au nimicit 2/3 din padurile ce acopereau pamintul, iar in ultimii 100 de ani omenirea a marit de 1000 de ori consumul resurselor energetice. omenirii s-a micsorat uimitor autocuratirea biosferei. Datorita formarii in jurul pamintului a aparut un strat de dioxid de carbon a aparut pericolul schimbarii climei,  fapt ce poate provoca consecinte catastrofale. In ultemele decenii realizarile stiintifice au modificat essential fortele de productie, au ridicat nivelul de dezvoltare social economica, au contribuit la acutizarea problemei ecologice. Printre conceptiile filosofice ce se refera la problemele ecologice pot fi evidentiate conceptia rousseau-ista sau neorousseau-ista. Adeptii ei propaga idea intoarcerii la natura. In principiu ei pornesc de la idea justa a unitatii omului si naturii, ei ignora faptul ca omul devine sir amine om nu prin acomodarea lui pasiv si prin transformarea lui active. Pe linga conceptii pesimiste, exista si conceptii optimiste conform carora problema ecologica poate fi solutionata, tinind cond de faptul ca radacinile ei se trag din interactiune dintre societate si natura. Prin esenta sa problema ecologica este o problema sociala care a aparut in urma revolutiei tehnico stiintifica, care poate fi solutionata numai pe baza unor transormari sociale, schimbari radicale in sferele economice de productie, social culturale si axiologice. Problema ecologica are un character global si poate fi rezolvata reiesind din conditiile dezvoltarii inegale a diferitor tari si popoare. Este necesara o colaborare internationala, elaborarea detaliata si realizarea practica a noilor realizari in stiinta si tehnica in scopul amortizarii relatiilor dintre om si natura. Biosfera – spatial ocupat de lumea organica. Noosfera care semnifica spatiul maxim okupat de relatiile posibile ale omului, hotarele pina unde omul cu mintea sa poate sa ajunga.
Noosfera (sfera ratiunii) ar fi un nor mare care înconjoară planeta ca şi atmosfera sau ionosfera. Acest nor sferic imaterial ar fi format din inconştientele umane emise de creierele drepte. Ansamblul ar forma un mare Spirit imanent, Spiritul uman global într-un fel.Astfel credem că ne imaginăm sau că inventăm lucruri pe care, în realitate, creierul nostru drept le ia pur şi simplu de acolo. Iar când creierul nostru stâng ascultă cu atenţie creierul drept, informaţia trece şi duce la o idee aptă să se concretizeze în fapte.Conform acestei ipoteze, un pictor, un muzician, un inventator sau un romancier n-ar fi decât nişte receptori radio capabili, cu creierul lor drept, să ia din inconştientul colectiv apoi să lase emisferele dreaptă şi stângă să comunice destul de liber ca să reuşească să pună în practică aceste concepte care se găsesc în noosferă.” Noosfera este stadia superioară a biosferei, în care activitatea raţională umană este factorul determinant în dezvoltarea planetei noastre. Cunoscînd legităţile naturii şi perfecţionînd tehnologiile, omenirea devine o forţă conştientă transformatoare a spaţiului planetar şi cosmic, o formă nouă de interacţiune dintre natură şi societate. Noosfera are tendinţa de a se lărgi permanent, transformîndu-se într-un element structural al cosmosului. Etapele dezvoltării noosferei sînt civilizaţia informaţională, ecologică şi cosmică.

36.    Sistemul social si politic al societatii.
Sistemul social- ansamblul raporturilor ce apar in  presegmentele unei societati, rezultatul incercarii de specificare de system, dezvoltarea stiintelor pentru a legitima studiul fenomenologiei sociale. Descrie complexul tuturor actiunilor ca societate. Consta in mod exclusive din capacitatea de a produce si reproduce comunicari optime. Oamenii actioneaza din necessitate, motivele si interesele lor, urmaresc scopuri, actioneaza constient. Acest fapt este bazat pe baza cunoasterii legilor sociale, acordului reciproc dintre scopurile activitatii si mijloacele ei si legile sociale. Cunoasterea si folosirea legilor rational in organizarea intregii vieti a societatii.
Sistem politic face referire de regula la oamenii politici. Pe plan politic libertatea se coreleaza cu respectarea legilor statului. Libertatea rezida in garantarea securitatii cetatenilor, dispune de o independenta relative. Politica este arta administrarii, se bizuie pe realizarile stiintei sis a corespunda criteriilor moralitatii. Sistemul politic in perioada contemporana se caracterizeaza prin democratie ca regim politic si ca forma.

37.    Raportul dintre natural si social in om. Notiunile de individ, individualitate, om, personalitate.
Natura omului este redusa de la cuget la ratiune. Actul gindirii reprezinta argumentele confirmarii existentei individuale. Timpul e caracterizat de  intindere, iar sufletul de gindire. Precum mentiona Aristotel ca omul este un animal politic adica se poate manifesta ca om  si se deosebeste de animal  numai in societate fiind educat  si activind in stat. Gindirea umana nu poate anula legitatile obiective ale lumii. Dupa Bacon, gindirea nu asculta de natura, ea nu are nici o puterea asupra obiectului.
Omul e un element al naturii, dar totodata si o aprenta a esentei sociale. Individ- caracterizeaza tot ce este in comun in aspect biologic tuturor oamenilor ca fiinta a naturii. Personalitatea semnifica produsul si elemental societatii. Individualitatea semnifica deosebirea caracterului si intelectului uman, social. Omul este subiect al relatiilor sociale.
O problema care exista pina azi este cea a corelarii dintre aspectul biologic si social in om, datorita caruia unuia dintre acesti 2 factori omul este om, fiindca este evident ca omul apartine si naturii, dar omul este om datorita factorului social, fiindca inafara societatii omul nu poate exista, deci la fel putem afirma ca omul exista datorita societatii, dar si societatea apare si exista numai atunci si acolo unde sunt oameni. Natura biologica a omului reprezinta acel substrat inafara caruia substanta sociala nu poate exista. Ca fiinta biologica omul este inrudit si identic in mare masura cu animalul (fiziologic, legile carora li se supune lumea biologica, toate se extind asupra omului). Despre influenta si importanta elementului natural, biologic asupra fiintei umane ne demonstreaza foarte simplu oricare afectare, dereglare a sanatatii, a functionalitatii mecanismelor biologice, abaterea de la manifestarea legitima a elementului biologic, cu atit mai mult daca sint afectate organele vitale, este si respectiva starea sociala si chiar intelectuala, toate capacitatile si posibilitatile individului. Totodata rolul factorului biologic tot nu se poate absolutiza, fiindca este dovedit ca inafara mediului social, insotit de cel intelectual, omul nu poate deveni om. De la natura, in forma sa biologica, omul deja se naste om, dar el este om numai in potentie, fiindca capacitatile lui naturale pot deveni umane numai fiind sustinute si realizate in mediul social respectiv. In cazul in care omul nascut, sau inka la o virsta foarte frageda, nimereste nu in spatiu social, ci in altul animalic, sau pur si simplu lipsit de oricare posibilitate de a comunica cu societatea, de a socializa, el fiind mai apoi reintors in mediul socio-cultural, un om cu toate straduintele care s-ar aplica, nu devine om in sensul deplin al cuvintului. Si invers, daca omului cu multe abilitati, neajunsuri extreme, sunt pusi in conditii socio-culturale speciale, ei obtin rezultate extraordinare.

38.    Obiectul si problematica antropologiei filosofice, notiunile ei de baza. Principalele conceptii filosofiece despre om.
Obiectul de studiu al antropologiei filosofice este omul. Apare intrebarea ce este omul? Care este valoarea sa, sensul vietii omenesti? Scopul vietii omenesti? Toate aceste intrebari in sine accentueaza problematicile antropologice. Problema omului e structurata pentru studiere a 2 lumi: interioara si exterioara, constatarea actualitatea investigatiilor problematicii umane, dar si orientarea lor catre conditia existentei individului si a omenirii catre potentialul creator al persoanei, catre ambianta sociala, fizica si lumii sale interioare.
Conceptii:
1. Omul este parte a naturii, element al ei, vine din natura si  il caracterizeaza trasaturi naturale, fizice, bilogice si se supun legilor naturii.
2. Omul este om datorita esentei sociale
3. Pentru Hegel, omul este purtator al gindirii, ratiunii, subiectul activitatii spirituale, creatorul culturii.
4. Pentru Marx, omul e apreciat prin prisma muncii, pe activitate a productiei. El sustine ca omul e ansamblu relatiilor sociale.
5. In lumea contemporana specificul omului e descoperit in fenomenul vietii (de exemlu Schopenhauer evidentiaza vointa, Freud subordoneaza constientul inconstientului).

39.    Sensul si scopul vietii omului. Fenomenul alienarii.
Procesul de existenta, dezvoltare a functiilor de cunoastere, de comunicare in relatiile cu mediul si cu altii. In fiintele vii exista in mod necesar 2 ordine de fenomene: Fenomenele creatiei vitale si fenomenele mortii. Omul pe parcursul vietii se autoeduca pentru a actiona si lupta pentru realizarea justa asupra lucrurilor si scopurilor propuse.
Fenomenul alienarii este procesul in care omul se instraineaza de ceea ce tine de esenta sa sau de ceea ce este produs prin activitatea sa, cedarea drepturilor naturale, individuale catre comunitate. Pentru Hegelsemnifica actul prin care constiinta devine straina de sine, abandoneaza caracterul sau nemediat si trece in altul, devine lucru. Depasirea alienarii se desfasoara intr-o dialectica care culmineaza prin dezvoltarea deplina a vietii spirituale, idiologie prin care omul proiecteaza in Dzeu nevoi si idealuri umane.

40.    Axiologia – stiinta despre valori. Esenta “valorii” si caracteristicile ei.
Axiologia este o teorie a creatiei orientate spre finalitatea inconstienta cu trasaturi differentiate in functie de domeniul de studii. Este stiinta desspre originea caracteristicile si legaturile dintre valori. Valoarea exprima atitudinea omului fata de lucrurile, fenomenele ce se intimpla, exista. Valoarea poate avea un character obiectiv prin existenta omului in  activitati, dar totodata si un character subiectiv, unde valorile erau considerate ca exprima reflectarea sentimentelor, emotiilor, conditionate de catre un oarecare obiect. Ca univers de semnificatii, lumea valorilor reflecta nu aprecieri, necesitati si aspiratii individuale, ci idealurile, necesiattile si nazuintele unei perioade istorice concrete. Totodata valorile sunt o realitate artificiala, construita de om in procesul realizarii anumitor scopuri. Valoarea e caracteristica a obiectelor care satisfac anumite nevoi, ele sunt relationale, ele pe parcurs evolueaza, unele pierzindu-si calitatea de valoare, altele capatind-o. Caracteristici:
1. polaritatea ce are loc in interiorul valorii
2. Ierarhizarea dupa importanta pentru om
3. Egalitatea proclama suprematia principiului egalitatii oamenilor
4. Raritatea – unele valori se bucura de pretuirea maxima, care implica sacrificial, altele nu se bucura de pretuire.
Valoarea constituie obiectivizarea fortelor creatoare, esentiale omului, iar natura si componentele ei obiecte valorizate sau dupa Marx “natura umanizata”. Valorile: nu sint concepte (orice rationamente ar face cineva, nu poate explica de ce ii place muzica lui Verdi sau sculptura lui Brincusi); nu sint lucruri, dimpotriva constituie o lume aparte de cea a lucrurilor, o lume de sensuri care o dubleaza pe cea a obiectelor fizice, ele nu se pot confunda cu purtatorii lor materiali; nu sint fenomene psihice, chiar daca sint strins legate de dorintele subiectului uman; nu sint obiecte ideale, asemeni modelelor din fizica teoretica. Valoarea este proprie subiectului, implica un suport obiectiv si un act subiectiv de semnificatie. Odata cinstituite, valorile au o relativa independenta de subiectul creator, o evolutie proprie si o obiectivitate specifica. Referitor la geneza valorilor, ele sunt creatia omului si reprezinta o dimensiune esentiala a existentei umane.

41.    Cultura ca obiect de studiu al filosofiei. Cultura si natura.
Cultura reprezinta experienta spirituala a omenirii, este tot ce e creat de om, e o lume artificiala. Se poate manifesta la nivel de individ popor natie clasa religie persoana istorica activitate profesionala. Cultura este tot ceea ce omul acumuleaza si duce prin veacuri. Ea are un character social sin u se poate transmite prin ereditate, ci numai prin comunicare. Este acel fenomen spiritual creator de valori care inainteaza si promoveaza idei. Opozitia dintre natura si cultura e relative. Cultura il transforma e om din rob al naturii in stapin al ei, dar nu total ca un fel de tiran al ei. In consecinta omul e nevoit sa ramina in armonie cu natura. Natura exista independent de om si natura insa omul si cultura nu pot deveni total independetne de natura. Ea, natura, ramine si este substratul si cadrul permanent al tuturor creatiilor umane si celor culturale. Relatia dintre cultura si natura se refera si la om ca individ care este o fiinta culturala si una biologica, depinde de fiecare om in parte. Actul creatiei indifferent de domeniu depinde de anumite disponibilitati naturale. Cultura poate fi defenita ca o sinteza, consecinta intre natura si societate, intre natura si om, cu toate creatiile lor.
Cultura ca “axiosfera”, ca univers specific, autonom de valori, contureaza un atribut definitoriu omului si constituie un factor esential al progresului social. Notiunea de cultura desemneaza totalitatea produselor materiale si spirituale ale muncii omenesti, rezultate ale practicii transformarii mediului natural si social, ale dezvoltarii si perfectionarii omului. Ca inteles fundamental cultura ia nastere si se defineste in opozitie cu natura, naturalul – opozitie valabila nu numai pt cultura exterioara, obiectiva, ci si pt cea interioara, subiectiva, deoarece omul insusi, in alcatuirea sa specifica, este o unitate dintre biologic si spiritual, dintre natural si cultural. Gratie omului, natura devine cultura in timp ce prin cutura omul dobindeste adevarata sa natura umana. Cultura este detasare de natura, etapele culturii sint etape ale umanizarii. Cultura cuprinde ansamblul fenomenelor social-umane care, sub raport gnoseologic, apar ca produse cumulative ale cunoasterii, iar sub raport axiologic ca valori autentice.
1.    Daca natura este existenta obiectiva ce exista in sine, in afara si independent de constiinta omului, atunci cultura reprezinta existenta constientizata sau constiinta finalizata in ezistenta. Cultura reprezinta acele realitati pe care omul le adaoga la natura. Frontiera dintre natura si cultura incepe akolo unde omul prelucreaza naturalul, transformindu-l in cultural. Natura  prin actiune umana constienta  “natura cultivata”.
2.    in timp ce obiectele si procesele din natura exista si se manifesta in mod spontan, realitatile domeniului cultural presupun cu necesitate prezenta factorului constient. Cultura poarta caracter subiectiv.
3.    relatiile culturale nu exista ca acte in sine, ele traiesc prin oameni, in interiorul raporturilor dintre acestia, chiar si in cazul cind acestea sunt produsele unor generatii trecute.
4.    natura este supusa determinismului obiectiv (unor egi, cauze, necesitati care sint obiective), in timp ce domeniul culturii se situeaza la polul opus, fiind supus determinismului social, ca expresie a libertatii umane, ca rezultat al progresului repurtat de om impotriva necesitatilor oarbe a fortelor spontane.
5.    din punct de vedere al devenirii, proceselor naturale le este specifica repetabilitatea, celor culturale – creatia originala, unicitatea si irepetabil.
Pretutindeni unde traiesc oameni ei creeaza cultura, neexistind societati aculturale si nici macar indivizi lisiti de cultura. Orice societate are o cultura, oricit de simpla ar fi ea, si fiecare fiinta umana este culturala in sensul ca participa la o anumita cultura. Cu toate ca viata omului este imposibila fara cultura,  cultura nu cuprinde intreaga viata soviala, deoarece cultura, rezultatul viu, in continua miscare si transformare a activitatii indivizilor pe  trepte a societatii nu se confunda cu socieattea. Daca tott ce este cultura este, in acelasi timo si societate, nu tott ce este social este totodata si cultura. Cultura trebuie privita ca un subsistem integrat in sistemul social. Legile generale ale dezvoltarii sociale isi lasa amprenta si asupra continutului, structurii si dinamicii culturii.
Cultura reprezinta experienta spirituala a omenirii, este tot ceea ce e creat de om, ea este lumea artificiala. Este tot ceea ce omul acumuleaza si duce prin veacuri. Ea poate sa se manifeste la nivel de istorie individ, natie, popor, activitate profesionala etc.
Subcultura – ansamblu de credinte si perspective coerente caracteristice unui grup social particular care le deriva din cultura larga a societatii careia ii apartin. Mai pot fi definite ca mediatii intre structurile sociale si indivizi: tind sa accentueze sis a absolutizeze valorile si comportamentul present in societate. Prezenta unei subculture este dedusa dintr-o contrare geografica sau generatoare a unui anumit comportament.
Contracultura – Ansamblu de norme si valori dezvoltate de catre un grup aflat in opozitie deschisa fata de cultura dominanta.
Functiile culturii in societate:
• Factorul fundamental al identitatii nationale
• Cultura influenteaza dezvoltarea economica  chiar si modelul de management
• Pastreaza si mentine valorile poporului
• Spiritual national prin care se caracterizeaza de alta cu alta cultura
 Cultura si societatea se afla intr-o corelatie strinsa, deoarece anume memoria unei societati actualizeaza trecutul, mentine sin u da uitarii cunostintele obtinute. Cultura se bazeaza pe memoria, constiinta societatii ai carui popor consta in obiceiuri, traditii, norme morale, specifice ce determina locul ei in istoria culturii.

42.     Cultura de masa si cultura de elita. Cultura si globalizarea.
CULTURA DE MASĂ- este cultura ce caracterizează societatea de masă, fiind definită tot în mod negativ si globalizator fiind caracterizată prin:
a.) generalizarea modului industrial de producere a bunurilor culturale
b.) standardizare produselor
c.) cresterea distanŃei sociale între creatorii de bunuri culturale si publicul respectiv
d.) înlocuirea criteriilor estetice de valorizare prin criterii economice
e.) simplificarea continuturilor si eliminarea dimensiunii intelectuale în favoarea atributelor afective etc.
 Cultura de masă este produsul societăţii industriale care e şi o societate de masă atît pe plan economic cît şi politic,şi este totodată legată de dezvoltarea mijloacelor de comunicare de masă. Acestea tind să omogenizeze şi să schematizeze cultura pentru a o face accesibilă şi gustată de publicul larg.O foarmă degradată a culturii de masă este şi Kitch-ul în artă,o artă pe gustul omului mediocru.Kitch-ul este „modul estetic al vieţii de toate zilele”.
Hegel presupune că individul bogat vede în cultură”un mijloc de satisfacere a necesităţilor şi a capriciilor subiective.El înţelege că aceasta duce la degradare morală,de aceea consideră că interesele subiective trebuie înălţate pînă la conceperea de către individ a cerinţelor universalului ,absolutului adică a ideii pînă la conceperea raţionalului.
Cultura de masă devine un fenomen global.De aceea lupta împotriva culturii de masă a devenit în prezent una din sarcinile importante ale forţelor democratice progresiste din lume.E necesar de a lărgi schimbul reciproc de experienţă între popoare în domeniul păstrării moştenirii culturale de a propaga originalitatea culturilor moderne de a depune eforturi comune în asigurarea dezvoltării limbilor şi culturilor naţionale a metodelor creaţiei artistice din trecut şi prezent.

43.    Cultura si civilizatia: unitatea si deosebirea. Contradictiile civilizatiei contemporane.
Civilizatia: toatalitatea mijloacelor cu ajutorul carora omul se adapteaza mediului (fizic si social), reusind sa-l supuna si sa-l transforme, sa-l organizeze si sa i se integreze: satisfacerea nevoilor materiale, confortului si securitatii, alimentatia, imbracaminte, constructii, tehnologie, activitati econ, soc, pol, educatie, invatamint etc.
Unitatea:
• Dupa Blaga, civilizatia si cultura sunt forme ale creatiei umane
• Ambele sunt forme ale creatie prin care omul a devenit o fiinta unica in univers
• Civilizatia este insertia culturii in existenta oamenilor, circulatia valorilor culturale sau cultura in actiune
Deosebirea:
• Civilizatia e considerate ca o cultura material ape cind cultura e privita ca domeniu spiritual
• Pentru  Spenglov, cultura reprezinta prima faza de plamadeala si dezvoltare a formelor creatiei culturale – miturile, religia , artele. Civilizatia este etapa finala cind elementele creatiei culturale incep sa se ofileasca, secatuind. E considerate declinul fatal al culturii
• Tot la Blaga, cultura are o finalitate spirituala insa civilizatia una practica
• Intre cultura si civilizatie nu este un raport de pozitie reductibila ci de interactiune permanenta, de conjugare.
Contradictiile civilizatiei contemporane: civilizatia a fost interpretata in mod diferit pe de o parte ca criteriu a dezvoltarii, pasirea barbarismului, nivelul trecerii, depasirii de catre societate a starii si originii inculte si animalice. Pe de alta parte civilizatia era interpretata ca dauna a progresului social. Criza valorilor morale se exprima si in degradarea relatiilor umane, care extinde violenta, infractionalitatea, criminalitatea. In secolul nostrum se desfasoara criza civilizatiei industriale si trecerea spre o noua civilizatie postindusriale. Sunt aparente disproportiile intre dezvoltarea stiintelor si tehnicii si alte domenii ale creatie si valorilor spirituale, care au ramas in urma. Accentuarea unor fenomene de pierderea increderii si sperantei in viitor. Este vadita si criza moralitatii, combaterea saracimii sufletului marei mase a indivizilor. Criza valorilor morale se exprima si in degradarea relatiilor umane  cotidiene.

44.    Notiunea de morala. Structura moralei. Specificul normelor morale.
Morala – fenomen spiritual si social ce se caracterizeaza si intruneste in sine un sir de norme, valori, idei, ce caracterizzeaza individual si societatea la o anumita etapa de dezvoltare. Morala (Latina”mos”si “morales”-traditie, obicei) e inclus in vocabularul filosofic si in vocabularul latin- roman- crestin de catre filosoful Cicero, care in lucrarea sa despre “destin” analizind etica greciilor, pentru a imbogati limba Latina propune ca sinonim al cuvintului etica cuvintul latin morala. Morala ca fenomen social, spiritual are un character istoric, adica apare la o anumita etapa de dezvoltare a omului si societatii. Conditiile aparitiei si existentei ei sunt urmatoarele:
1. aparitia constiintei de sine a individului care semnifica in aspectul moral aparitia egoismului, adica inaintarea prioritatii valorii individului fata de societate
2. aparitia in epoca primitive a interdictiilor sub forma de table, care se formeaza in constiinta colectiva si care reprezinta nishte norme interdictii, care nu admit anumite tipuri de comportare
3. Aparitia asa numitului “talion ” ce reprezinta principiul dreptatii, in romana “dinte pentru dinte, singe pentru singe”
 Odata cu aparitia societatii capitaliste sau burgheze pe prim plan e inaintata calitatea egoismului. In epoca contemporana, in urma globalizarii, In structura valorii morale au loc  schimbari. Datorita globalizarii, adica stergerii specificul valorilor nationale, datorita internationalizarii vietii economice si sociale, migrarii si amestecului diferitor natiuni, dar si datorita schimbarilor ce au loc in fiecare societate cum ar fi daca vorbim despre socieatatea noastra natala , liberalizarea activitatii bisericelor, fapt ce duce la schimbarea atitudinii fata de multe valori. Morala contine un system de notiuni, valori etc. In morala pot fi deosebite 3 domenii:activitatea morala, relatiile morale, constiinta morala. Constiinta morala include in sine normele , valorile, motivarea, constiinta de sine a individului. Normele reprezinta un system de cerinte care sunt inaintate de catre societatea fiecarui individ si care se cer a fi resprectate in baza constientizarii valorii importantei lor de catre fiecare om.
    Normele morale promoveaza anumite determinatii ale binelui (cinstea, generozitatea, modestia) atit sub aspectul continutului valoric, cit si al datoriei, intentionind sa armonizeze universuol a ceea ce este dezirabi cu situatiile concrete. Ele stabilesc limite intre care sunt si pot fi acceptate variatiuni ale comportamentelor individuale.
Structura moralei:
•    Constiinta;
•    Normele morale (sunt descrise sau prescrise: fa sau nu face asa sau altfel);
•    Idealurile.

45.    Etica in afaceri: esenta si principiile fundamentale.
Etica semnifica initial obiceiurile, normele de conduita caracteristice unei comunitati de oameni. Stim ca una dintre cele mai importante lucrari ale filosofiei antice consecrate studierii moralei a fost “etica lui Nicomah” scrisa de Aristotel. Astazi in literature de specialitate termenul etica semnifica stiinta despre morala si in literature se intilnesc 2 interpretari ale corelatiei dintre morala si etica:
1. se afirma ca etica si moral anus identice fiindca morala este obiectul de studio al eticei, etica fiind stiinta despre morala, si deci morala reprezinta partea empirica, iar etica nivelul theoretic al constiintei ce studiaza aceastarealitate empirico morala
2. A 2 interpretare consta in afirmatia: “etica si morala sunt notiuni identice, sinonime, semnificind aceleasi realitati”.
3. Etica in afaceri e un domeniu ce urmareste sa clarifice problemele de naura moral ace se ridica in mod current in activitatea agentilor economici dintr-o societate capitalista
4. Dupa Laura Nash – etica in afaceri e studiul modului in care normele morale personale se aplica in activitatie si scopurile intreprinderii comerciale. Nu este un standart moral separate, ci studiul modului in care contextual afacerilor pune personae morale, ce actioneaza ca agent al acestui system, propriile sale probleme specifice. Etica se straduie sa afle raspunsi cu valoare universal valabila: c ear trebui sa faca un om spre asi realize dorintele, scopurile si idealurile, astfel incit sa poata atinge maxima implinire a finite sale, fara a face inutil  rau celorlalti, ci lasind pe fiecare sasi caute propria implinire personala si chiar contribuind la progresul intregii societati? – aceata e interogatia fundamental ace sta in miezul investigatiilor etice. Care sunt concret valorile si principiile morale indispensabile in afaceri? In primul rind maximizarea valorii de TL a proprietarilor solicita o perspective de lunga durata. Dar aceasta solicita considenta si cu necessitate posesie si ca atare solicita respectful dreptului de proprietate. Prin urmare afacerile presupun un comportament care exclude minciuna, inselatoria , furtul etc, luate laolalta aceste constringeri intrupeaza valorile ce sar putea numi decenta elementara. In al doilea rind putem mentiona principiile interesului rational, ca unicul mod de concepere a obligatiilor etice ale intreprinzatorilor.

46.    Religia ca fenomen social si cultural. Religia – credinta – individul.
Religia, este un fenomen spiritual, social aparent in anumite conditii istorice. Religie (lat. “relegere”, “religio”- revedere cu sine) in forma etimologica initiala inseamna revederea cu Dzeu. Notiunea de “revedere” implica notiunea de legatura. Legaturile in religie au 2 directii: verticala si orizontala.
Verticala – semnifica locul omului fata de Dzeu, omul fiind jos, Dzeu sus si dominind asupra intregii existente.
Orizontala – semnifica legatura dintre oameni, legatura care exista dintre oameni in baza unei comunitati religioase, numite de crestini BISERICA (lat “eclezia”). Acelasi cuv grecesc “eclezia” sta si la baza sinagogii evreesti si a moscheei musulmane.
Credinta este un fenomen psihologic indispesabil vietii umane. Ea consta in fixarea afectiva a anumitor cunostinte, teze, judecati (prejudecati, explicatii, valori, simboluri). Prin aceasta se obtine sentimentul de securitate interioara, respectiv de siguranta in raport cu viata si lumea.

47.    Religiile mondiale: particularitati, unitatea si deosebirea dintre ele.
Printre religiile contemporane mondiale se intilnesc religii ca: budismul, crestinismul si islamul. Insasi religiile mondiale, fiecare din ele avind aparte peste 1 mlrd de adepti, exista  directii si confesiuni,
Budismul apare ca conceptie filosofica din sec VI i.e.n. Denumirea vine de la fondatorul Budha, ce inseamna “iluminatul”. La baza budismului stau 4 raspunsuri, care reprezinta si 4 principii ce caracterizeaza raspunsurile la intrebarile fundamentale a budismului “ce este viata?”:
1.    viata este suferinta
2.    daca viata este suferinta, inseamna ca exista anumite cauze care o fac astfel
3.    daca sunt cauze exista si mijloace de depasire a suferintelor
4.    exista 8 cai: necesitatea de a duce un mod de viata normal, moral, folosirea corecta a cuvintelor, adica excluderea cuvintelor cu mai multe sensuri, excluderea erorilor constiente, intentionate (minciunilor) s.a., dar exista o cale suprema care consta in emitarea to..cla, in inabusirea absoluta a tuturor pasiunilor, dorintelor, instinctelor si obtinerea linistii corporale totale si aceasta stare se numeste NIRVANA.
Crestinismul este religia intemeiata pe persoana, invatatura si viata lui Iisus Christos. In crestinism sint 3 directii: ortodoxia, catolicismul, protestatismul, aparut in sec 16. in crestinism exista mai multe confesiuni, numite secte: baptismul, adventismul, шурщмшыьгдб cincizecistii s.a. Toate acestea exista si in RM si oricare iserica sociala dominanta are atitudine negativa fata de aceste confesiuni si adeptii lor.
Aceasta religie s-a nascut in sec 1, in Imperiul Roman, conform marturiei unor istorici latini precum Tacitus (55-120 d.Ch.), Suetoniu (70-128 d.Ch.) si un scriitor guvernator al Bitiniei, Pliniu cel Tinar (61-114 d.Ch.). Dar aceasta religie ne este cunoscuta de la originea sa si pina in zilele noastre in primul rind datorita discipolilor lui Iisus Christos, crestinii. Mai multe scrieri elaborate pe vremea primelor generatii de crestini constituie o referire obligatorie:
- cele 4 evanghelii de la Matei, Marcu, Luca, Ioan, sint o marturie despre viata, vorbele si faptele, moartea si invierea lui I. Christos.
- faptele Apostolilor, opera lui Luca, relateaza despre inceputurile Bisericii, primele sale forme de organizare.
- Epistolele, scrisori adresate unor Biserici locale, unnui discipol sau tuturor Bisericilor decatre Pavel, Iacub, Petru, Ioan, Iuda
- Epistola catre evrei, ai carei autor nu este cunoscut, este o sinteza care scoate in evidenta Noul Legamint, pecetluit de I.Christos, comparindu-l cu vechiul Legamint
- Apocalipsul atribuit lui Ioan, foloseste un limbaj simbolic pt a dezvalui sensul si sfirsitul istoriei izbavirii
Aceste carti alcatuiesc Noul Testament, recunoscut de crestini drept “Sfinta Scriptura”.
Islamul beneficiaza de peste un mlrd de adepti, a dat nastere unei civilizatii prestigioase a carei influenta se exercita asupra omului pina in zilele noastre. Aceasta religie propavaduieste supunerea si “stapinirea de sine”, are adepti care dau dovada de nesupunere si rebeliune, se bazeaza mai presus de orice pe evidenta intima si implicarea personala, refuzind existenta preotilor, este resimtita ca o lege severa permanent in vigoare.
Islam (araba - supunere), este aderarea la pacea lui Dzeu, sau denumirea oricarei religii adevarate. Islamul este ultima dintre religiile monoteiste, este mesajul lui Dzeu revelat profetului Mohamed prin mijlocirea arhanghelului Gavril. Aceasta religie s-a nascut la Mecca in Arabia, inc.sec.7 d.Ch. Musulmanul crede profund ca coranul este cuvintul lui Dzeu, Stapin Absolut, creator a tot ce este. Din aceasta credinta decurge principiul ca numai coranul este dictionarul adevarurilor absolute. Cu toate acestea, Coranul mentioneaza si alte surse, carora loe acorda incredere. Atfel, dreptul musulman, desi este de origine coranica, isi are radacinile si in mai multe alte surse umane si naturale, cum ar fi Hadith, consensul Ummei, traditiile locale, Binele insusit de om si efortul intelectual al legislatorului.

48.    Religia si stiinta. Religia si libera cugetare.
Stiinta si religia sunt doua exemple ale dorintei omului de a cunoaste adevarul, dar exista o diferenta semnificativa intre modul de cautare a adevarului stiintific si cel al adevarului religios. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului cele doua (stiinta si religia) au fost in conflict datorita ipotezelor si conceptiilor  pe care le promovau. De fapt, conflictul dintre stiinta si religie s-a nascut ca urmare a incercarilor disperate a comunitatii religioase de-a insista asupra adevarului absolut al tuturor enunturilor cuprinse in Biblie. Citit literal, mesajul biblic nu mai este compatibil cu progresul stiintei. De aici un conflict intre adevarurile oferite de stiinta si cele oferite de religie.
Inca de acum cateva secole teologii au realizat faptul ca aparitia si progresul stiintei va zdruncina increderea in imaginea propusa de religie. Datorita acestei temeri fetele bisericesti au plasat stiinta undeva pe un plan secundar, plus de asta, stiintei i s-au impus anumite limite in cautarea adevarului. Faptul ca evolutionismul are asa de multi adepti astazi se datoreaza esecului religiei traditionale, atat in ce priveste invatatura si modul de prezentare a relatarii biblice, cat si in ce priveste comportamentul bisericii. Sunt bine cunoscute actele de ipocrizie si opresiune intreprinse de inchizitie. Religia a avut si are in continuare un efect negativ asupra omenirii, ea facand diferente de rasa, determinand crime in societate si chiar razboiaie. Coranul le vorbeste musulmanilor despre Jihad, razboiul sfant prin care ei vor stapanii lumea si religia lor va domina.
Intrucat teologia a progresat foarte lent in comparatie cu stiinta, astazi multi teologi nu mai incearca sa conteste cuceririle fundamentale ale stiintei cum faceau acum 300 de ani, ci au tendinta sa includa in conceptia despre lume anumite rezultate stiintifice, respingandu-le insa pe cele care li se par contrarii. Cu toate ca religia nu dispune de dovezi faptice sau logice care sa confirme ideea de putere divina, biserica si teologii lasa impresia ca ar detine niste dovezi aparte, ceva ce ratiunea si stiinta nu ar fi capabile sa combata. Pentru multi altii insa religia se tine departe de stiinta, restrangandu-se doar la conceptul de morala si la sistemele de valori. Insa Inaltarea (trupului) Fecioarei Maria, Invierea lui Isus, viata de dupa moarte nu sunt nici pe departe probleme de morala si de valori, ci sunt fapte de natura stiintifica.
Exista  o conexiune intre acestea doua. Stiinta, prin salturile sale uluitoare, a lasat in urma evolutia morala, astfel a ajuns in preajma unor adevaruri periculoase pentru existenta umana (fizica nucleara si ingineria genetica sunt doar doua exemple in acest sens). De aceea este necesar un “arbitru” moral. Tocmai aici religia ar trebui sa sugereze moduri in care va trebui folosita cunoasterea nascuta din stiinta si in nici un caz sa impuna adevaruri imposibil de demonstrat. Ramane evident ca nu se poate demonstra strict rationl nici existenta, nici inexistenta lui Dzeu. Numai experienta personala a credintei este potrivita pentru a gasi un raspuns cautarii lui Dzeu. Oamenii trebuie sa accepte religia, indiferent ca e cea crestina, budista, islamica etc., ca o forma de comunicare cu puterea suprema si nu numai, iar stiinta ca o forma de cunoastere a adevarului dedus teoretic si experimental.