Integrarea Economica
1. Conceptul de integrare
economică internaţională: noţiuni şi esenţă.
Integrarea economică internaţională - procesul complex de realizare a
interdependenţelor economice dintre economiile naţionale, proces care se
concretizează în formarea şi funcţionarea unor organizaţii regionale,
subregionale, zonale etc., cu caracter economic al statelor interesate, urmărindu-se
dezvoltarea economică durabilă şi adâncirea colaborării economice şi de alt gen
dintre statele respective. Integrarea economică internaţională poate fi
considerată o modalitate calitativ superioară de colaborare economică a
ţărilor, un răspuns la problemele complexe şi variate cu care se confruntă
statele lumii în condiţiile adâncirii interacţiunii economice internaţionale şi
care impun soluţii adecvate de colaborare economică.
Procesul de integrare economică internaţională are la bază
instituţionalizarea activităţii de colaborare economică a statelor
participante. Structura şi mecanismele de funcţionare ale acestor organizaţii
integraţioniste trebuie să fie în conformitate cu interesele ţărilor
participante privind atât desfăşurarea raporturilor reciproce, cât şi relaţiile
cu celelalte state ale lumii. Implementarea integrării economice internaţionale
trebuie să ducă la înlăturarea barierelor şi diverselor forme de discriminare
comercială care există între economiile naţionale.
2. Premisele procesului de
integrare economică internaţională.
- Un nivel de dezvoltare asemănător al ţărilor candidate.
- Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze şi existenţa
frontierelor comune.
- Un nivel înalt de dezvoltare a a relaţiilor economice bilaterale ţi
regionale.
- Existenţa unor tradiţii istorice, probleme şi interese comune ale
ţărilor ce vor să se integreze în domeniul economic, social şi politic.
- Voinţa politică a statelor şi naţiunilor liber exprimată.
Din punct de vedere istoric constituirea formaţiunilor integrationiste
a inceput cu câteva ţări vecine, situate pe acelaşi continent, în apropiere una
de alta, având comunicaţii de transport de bază comune.
3. Obiectivele integrării
economice internaţionale.
- Crearea de premize pentru îmbunătăţirea alocării resurselor şi
disponibilităţilor acestora datorita reducerii restricţiilor pe care le impune
capacitatea pieţelor interne, ea poate stimula astfel creşterea economică.
- Stimularea difuzării mai rapida a tehnologiilor moderne cu impact
direct asupra eficientei si competitivităţii.
- Perfecţionarea infrastructurii in ţările membre, optimizând
cheltuielile de logistică, de transport si ale operaţiunilor de import-export.
- Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe comune.
- Stimularea în strânsă legătură cu intensificarea concurenţei a
procesului investiţional, atât al investiţiilor interne cât şi celor externe.
- Contribuirea la dezvoltarea anumitor activităţi care nu sunt posibile
în mod eficient de către unele tari în mod individual datorită limitării
resurselor disponibile.
- Facilitarea statelor situate intr-o anumită zonă de a-şi promova şi
apăra în comun interesele ameninţate de concurenţi internaţionali puternici.
4. Teoriile integrării economice
internaţionale.
Teoria uniunii vamale reprezintă fundamentul teoriei integrării
economice. Uniunea vamală reprezintă un spaţiu economic ai căror membri se
angajează reciproc să nu impună nici o restricţie cantitativă, aplicând un
tarif vamal comun faţă de ţările terţe, precum şi o legislaţie vamală comună.
Teoria Uniunii vamale a înregistrat în timp o evoluţie de la concepţia clasică
a uniunii vamale, la concepţia sa modernă.
Teoria clasica a uniunii vamale susţine constituirea uniunilor vamale
„pure” ca grupări formate numai prin „corectarea” taxelor vamale ca instrument
de protecţie şi politică comercială. Încă in secolul XVII s-a format pentru
prima dată în Franţa uniunea vamală, formată din 12 state. Mai târziu in
Anglia, Germania (secolul XIX), în SUA prin aderarea celor 50 state americane (secolul
XIX), Unirea principatelor Române (secolul XIX).
Se pot delimita următoarele uniuni
vamale:
- Uniunea vamală perfectă este o unitate teritoriala între ale cărei
părţi sau ţări, vama este suprimată, iar schimburile comerciale cu terţe ţări
se fac pe baza unui tarif şi a unei legislaţii vamale comune.
- Uniunea vamală imperfectă, unde ţările componente i-şi păstrează
independenţa lor tarifară sau vamală, dar i-şi acordă totuşi în schimburi
comerciale importante avantaje diverse. Aici există însă barierele vamale
exterioare la graniţele faţă de terţe ţări.
- Uniunea vamală cu tarifele preferenţiale este instituirea unui regim
reciproc de preferinţe pentru anumite produse in cadrul uniunii vamale.
In practica mondială formele cele prezentate şi folosite mai frecvent
sunt uniunea vamală perfectă şi cea cu tarifele preferenţiale.
Teoria modernă a uniunii vamale se referă la aspectele instituţionale
ale funcţionarii uniunii vamale (coordonarea structurilor tarifare şi a
politicilor comerciale dintre ţările membre), precum şi la aspectele economice
rezultate din unificarea vamală (exemplu, creşterea economică diferenţială şi a
gradului de bunăstare a populaţiei a statelor membre).
Avantajele uniunii vamale moderne:
- Specializarea în producţie conform teoriei costurilor comparative.
- Realizarea de economii sinergice şi obţinerea unei eficiente
economice.
- Modificările favorabile în raporturile de schimb.
- Accelerarea dinamică a dezvoltării economice.
Conform teoriei pasul următor, care trebuie urmat după realizarea
Uniunii vamale, este Uniunea economică şi monetară. În cadrul acestei etape
cele mai importante din principiile
integrării economice sunt:
- Politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturilor,
financiar-monetar şi altele.
- Libera circulaţie a persoanelor şi capitalurilor.
- Crearea unor fonduri speciale pentru finanţarea diferitelor programe
comunitare.
- Asigurarea funcţionării regulilor economiei de piaţă şi concurenţei
loiale.
- Armonizarea legislaţiilor naţionale.
Teoretic, Uniunea economică şi monetara este un pas intermediar în
realizarea integrării economice.
5. Etapele procesului de
integrare economică internaţională (după Bela Balassa).
În anii ’50 ai secolului XX abordările teoretice referitoare la teoria
integrării economice s-au soldat cu cel mai cunoscut model de integrare
economică. Dezvoltat în special de economistul american de origine maghiară
Balassa Bela (1928-1991), profesor de economie politică la universităţile Yale
şi John Hopkins (Statele Unite) şi consilier la Banca Mondială, acest model
arăta că integrarea economică poate fi realizată în şase etape - zonă de schimb
cu tarife preferenţiale, zonă de liber schimb, uniune vamală, piaţă comună,
uniune economică şi monetară, integrare economică completă. Cu alte cuvinte,
pentru a ajunge la o integrare economică deplină, statele sau entităţile
politice care doresc acest lucru trebuie, în primul rând, să încheie acorduri
comerciale preferenţiale unele cu altele, apoi să elimine tarifele, cotele şi
orice sistem preferenţial dintre ele (zonă de liber schimb), să instituie un
tarif extern comun aplicabil statelor terţe (uniune vamală), să adopte politici
comune pentru reglementarea producţiei şi să permită libera circulaţie a
bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe teritoriul tuturor
statelor membre (piaţă comună), să adopte o monedă unică (uniune economică şi
monetară) şi, în fine, să îşi unifice sistemele fiscale. Modelul a fost însă
criticat în special în anii '70 şi '80, arătându-se că aceste etape sunt mai
degrabă formale decât cronologice sau comportamentale şi că nu ţin cont de
interdependenţa necomercială dintre state. Acest fapt a fost confirmat de
evoluţia proiectului comunitar, în prezent singurul care a reuşit să realizeze,
parţial, o uniune economică şi monetară.
6. Cauzele, etapele şi formele
integrării economice regionale.
Cauzele principale ale integrării
economice regionale sunt:
- apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute - începând de la
jumătatea secolului al XX-lea – a contradicţiei dintre posibilităţile de
sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale;
- gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a
capitalurilor, pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a
capitalurilor şi forţei de muncă, pe de altă parte;
- necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de
a-şi promova şi apăra "în comun" interesele ameninţate de concurenţi
internaţionali foarte puternici;
- constituirea de mari firme (de stat sau mixte) care, prin activitatea
lor, depăşesc graniţele naţionale;
- interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde
relaţiile cu fostele ţări coloniale devenite independente.
Etape de integrare economica:
- crearea Zonei de comerţ preferenţial (cu taxe vamale reduse între
anumite state)
- crearea zonei de schimb.
- crearea Uniunii vamale (cu aceleaşi taxe vamale externe pentru ţările
terţe şi o politică comercială comună).
- fondarea Piaţei unice (cu norme comune privind produsele şi cu libera
circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor, a persoanelor şi a serviciilor).
- fondarea Uniunii economice şi monetare (o piaţă unică cu o monedă şi
o politică monetară comune).
- integrarea economică completă (toate elementele enumerate mai sus la
care se adaugă politici fiscale şi alte tipuri de politici economice
armonizate).
Există 5 forme distincte de
integrare economică internaţională:
- Zona de liber schimb,
- Uniunea vamală
- Piaţa comună
- Uniune economică
- Uniune economică completă, inclusiv uniunea politică.
Zona de liber schimb,
caracterizată prin abolirea obstacolelor tarifare şi netarifare, între statele
membre, care îşi păstrează, însă, libertatea de acţiune în relaţiile cu terţii
(cei din afara zonei). Zona de comerţ liber constituie perimetrul format din 2
sau mai multe ţări care dintr-un moment sau treptat şi-au suprimat barierele
vamale şi comerciale dintre ele, dar menţin fiecare faţă de terţe ţări
propriile lor tarife vamale şi regimuri comerciale naţionale. În rezultat se
creează zonele comerciale caracterizând numărul de condiţii în ele pentru
tarife libere şi a numărului limitat a comerţului internaţional cu mărfuri şi
servicii.
Uniunea vamală, faţă de zona
liberă de schimb, aduce în plus, adoptarea unui tarif vamal comun al ţărilor
membre ale uniunii în relaţiile cu statele non-membre. Uniunea vamală este o
grupare a statelor membre care formează împreuna un spaţiu (teritoriu) vamal
unic.
Ţările membre ale uniunii vamale desfiinţează barierele tarifare şi
netarifare în relaţiile comerciale reciproce şi instituie un sistem de impozite
comune, iar in relaţiile cu statele terţe elaborează şi implementează o
politică comercială comuna si un sistem de tarife vamale comune.
Uniunea vamală poate fi de 2 feluri:
- Perfectă (completă), care vizează tot nomenclatorul de mărfuri şi
toate poziţiile tarifare, care fac obiectul tranzacţiilor comerciale cu terţe
ţări.
- Imperfectă (incompletă), care vizează parţial nomenclatorul de
mărfuri şi unele poziţii tarifare, care fac obiectul tranzacţiilor comerciale
cu terţe ţări.
Dimensiunea economică a uniunii vamale reprezintă realizarea unei
integrări mult mai avansate a 2 sau mai multor economii naţionale iniţial
separate, aceasta presupune în primul rând suprimarea imediată sau treptată a
barierelor tarifare şi comerciale în circulaţia mărfurilor între statele ce
formează uniunea vamală.
Piaţa comună reprezintă o
unitate vamală completă, prin introducerea liberei circulaţii a factorilor de
producţie.
Dezvoltarea aprofundată şi continuu a procesului integraţionist în
cadrul grupului ţărilor membre atinge forma de piaţă comună. Ea se evidentiază
prin semnarea acordului şi include în sine 4 libertăţi, abolind practic
frontierele naţionale a statelor membre pentru libera circulaţie a marfurilor,
serviciilor capitalurilor şi forţei de muncă (persoanelor).
În acest caz in procesul integraţionist se includ factorii de producţie
şi până la un moment coordonarea politicii economice externe. În afara de
aceasta crearea pieţei comune, care insista la armonizarea multor standardelor
industriale (reglementărilor tehnice) şi norme de drept.
Uniune economică constituie,
până în prezent, stadiul cel mai avansat de integrare interstatală. Faţă de
caracteristicile Pieţei Comune, ea presupune armonizarea politicilor economice
(fiscale, monetare etc.) şi sociale. Moneda unică este, de asemenea, o ţintă
specifică pentru această formă de integrare.
Experienţa mondială demonstrează că dezvoltarea Pieţei Comune (Unice)
creează condiţii şi premize pentru trecerea la următoarea formă superioară de
integrare economică internaţională.
Uniunea economică complementară cu cea monetară presupune elaborarea şi
implementarea unei politici unice economice, monetare şi bugetare, introducerea
unei monede unice, constituirea instituţiilor naţionale de reglementare în
interiorul structurii integraţioniste. În uniune se realizează coordonarea
strânsă a politicii economice ale statelor membre în baza recomandărilor unice
si monitorizării din partea instituţiilor naţionale. În cadrul uniunii se
stabilesc cursurile monetare fixe între monedele ţărilor membre în relaţii comerciale
bilaterale, cu introducerea treptată a monedei unice. De formarea şi promovarea
politicii monetare unice este responsabilă Banca Centrală a uniunii, la fel de
introducerea şi emiterea monedei unice.
Uniune economică completă. În
cadrul unei uniuni economice dezvoltarea în continuu şi perfecţionarea formelor
de integrare economica interstatală la o etapă istorică poate duce la
transformarea uniunii economice în uniune economică completă.
Cu toate acestea în concomitent apare oportunitatea şi posibilitatea de
elaborare şi realizare de către ţările membre a unor politici economice,
fiscale şi bugetare comune, bazate pe aceleaşi principii de elaborare şi
implementare.
Aceasta înseamnă:
- Promovarea unei politici de securitate comună,
- Introducerea cetăţeniei unice şi altor atribute de statalitate unică.
Formarea elementelor de uniune politică contribuie la dezvoltarea
colaborării şi cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, esenţial
extinde colaborarea statelor membre ale uniunii in aşa domenii ca educaţia,
cultura, ştiinţa şi cercetarea şi asigurarea respectării drepturilor şi
intereselor tuturor cetăţenilor uniunii.
7. Caracteristica proceselor de
integrare economică internaţională şi exemple ale uniuni economice regionale.
- internationalizarea puterilor producatoare
- specializarea si cooperarea internationala
- principiului internationalizarii prin intermediul pietei mondiale de
marfuri
- cresterea cantitatilor si imbunatatirea calitativa a caracterului
comertului international traditional, materializat prin bunuri.
Exemple:
- integrarea economica in America de Nord: Acordul Nord American de
Comert Liber - NAFTA
- integrarea economica in America Latina si Caraibe – ANDINA
- integrarea economica in America de Sud - MERCOSUR
- integrarea economica in Asia: Asociatia Tarilor din Asia de Sud-Est –
ASEAN
- integrarea economica in Africa – AEC, ECOWAS, ECCAS, SDAC, EAC,
COMESA, IGAD
- uniunea europeana – UE
Pact andin – zona de comert liber – Bolivia, Columbia, Peru, Ecuador,
Venezuela
ASEAN – zona de comert preferential – Brunei, Indonezia, Malayezia,
Filipine, Singapore, Thailanda
Benelux – Uniune vamala – Belgia, Olanda, Luxemburg
Piata comuna central-americana – piata comuna – costa rica, Salvador,
Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama
UE – uniune economica si monetara – belgia, olanda, Luxemburg, franta,
Germania, suedia, marea britanie, Irlanda, Italia, Danemarca, Grecia,Spania,
Portugalia, Austria,Finlanda, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia,
Letonia, Estonia, Lituania, Malta, Cipru, România, Bulgaria, Croaţia
NAFTA – zona de comert libera – Canada, mexic, sua
8. Globalizarea şi integrarea -
realităţi ale economiei mondiale.
Ca fenomen dominant în economia mondială din ultimele decenii,
Globalizarea poate fi definite drept “un declin continuu al importanţei
economice a graniţelor naţionale şi o intensificare fără precedent a relaţiilor
şi interacţiunilor economice, până în punctul în care diferenţa dintre
tranzacţiile interne şi cele externe devine nesemnificativă sau dispare”.
- Principalele forme de manifestare a globalizării sunt:
- internaţionalizarea producţiei şi a tehnologiei;
- globalizarea pieţelor mărfurilor;
- internaţionalizarea pieţelor serviciilor;
- integrarea pieţelor financiare mondiale.
La baza integrării crescânde a economiei mondiale stau două fenomene:
- unul este de natură tehnologică şi constă în progresul exploziv în
ceea ce priveşte viteza şi eficacitatea comunicaţiilor şi transporturilor
internaţionale, concomitent cu reducerea costurilor reale ale acestora;
- celălalt este de natură economică şi este reprezentat de reducerea
sau înlăturarea barierelor naţionale din calea fluxurilor internaţional de
bunuri, servicii, tehnologie şi capital.
9. Cadrul instituţional al
integrării economice internaţionale.
Pornind de la Conferinţa din iulie 1944 de la Bretton Woods (New
Hampshire - SUA) s-a dezvoltat un cadru instituţional puternic pentru
colaborare economică şi politică internaţională. Acest cadru includea: Fondul
Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
şi Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT).
- Fondul Monetar Internaţional (FMI) a fost creat în 1945 în scopul
realizării convertibilităţii tuturor valutelor ţărilor membre, promovării
stabilităţii pe pieţele monetare internaţionale şi furnizării de asistenţă
pentru ţările mai puţin dezvoltate. FMI a instaurat un sistem care a dominat
relaţiile monetare internaţionale până în 1972, când a fost suspendată
convertibilitatea dolarului. Republica Moldova este membră a FMI încă din 1993.
10. Instituţii economice
internaţionale.
FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL (FMI)
Obiectivele FMI sunt:
- Promovarea cooperării monetare internaţionale;
- Facilitarea dezvoltării şi creşterii echilibrate a comerţului
internaţional;
- stabilirea unui sistem multilateral de plăţi între ţările membre.
Pentru desfăşurarea activităţii Fondului, statele membre subscriu
cote-părţi la capitalul acestuia, cote stabilite în funcţie de ponderea
fiecărei ţări membre în comerţul internaţional. Cotele se revizuiesc la fiecare
cinci ani, în funcţie de evoluţia economiilor ţărilor membre şi a nevoilor de
capital ale Fondului.
Statele membre folosesc Fondul pentru obţinerea de credite în valută,
în vederea acoperirii deficitului temporar al balanţei de plăţi externe.
Creditele sunt acordate cu o dobândă mai mica decât cea a pieţei, pe o perioadă
de 3-5 ani, în funcţie de cota de participare la Fond a fiecărei ţări.
Republica Moldova a devenit membru al FMI la 12 august 1992.
Cota Republicii Moldova la FMI constituie 123,2 milioane de Dreptul
Speciale de Tragere (DST) (circa 191 milioane dolari S.U.A.), sumă echivalentă
cu 0,05 procente din suma totală a cotelor. Puterea de vot a Republicii Moldova
în cadrul FMI este de 1973 voturi, ceea ce constituie 0,08 procente din numărul
total de voturi.
Asistenţa financiară:
Începând cu anul 1993, Moldova a beneficiat de următoarele acorduri cu
FMI pentru susţinerea programelor de ajustare economică ale autorităţilor:
Mecanismul de finanţare compensatorie şi excepţională (CCFF), Mecanismul
finanţării reformelor structurale (STF), acordurile Stand-by (SBA), Mecanismele
de finanţare lărgită (EFF) şi Mecanismele de reducere a sărăciei şi creştere
economică (PRGF) - din 2009 numite Mecanisme de creditare lărgită (ECF). In 2009
Moldova a beneficiat, de asemenea, de o alocare unica de DST in suma de 117.71
milioane DST.
Suma totală a creditelor neachitate acordate de FMI a constituit 402,5
milioane DST (620 milioane dolari SUA) la finele anului lunii octombrie 2012.
GRUPUL BĂNCII MONDIALE
Grupul Băncii Mondiale este o instituție formată din alte cinci
instituții financiare internaționale, și anume:
- Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare - BIRD
(International Bank for Reconstruction and Development)
- Corporația Financiară Internațională - IFC (International Finance
Corporation)
- Asociația Internațională de Dezvoltare - IDA (International
Development Association)
- Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor - MIGA
(Multilateral Investment Guarantee Agency)
- Centrul Internațional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul
Investițiilor - ICSID (International Center for Settlement of Investments
Disputes).
Fiecare instituție are un rol distinct în lupta împotriva sărăciei și
îmbunătățirea condițiilor de viață pentru populația din statele în curs de
dezvoltare. Termenul generic de Banca Mondială se referă în principal la BIRD
și IDA, iar proiectele principale de finanțare se derulează prin IBRD.
BANCA INTERNAŢIONALĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE (BIRD)
În anul 1945 s-a creat Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD) , parte componentă a Băncii Mondiale, organism ce urma să se
ocupe de problemele dezvoltării economice. Are sediul la Washington (SUA). În
prezent, are 188 de membri, între care şi Republica Moldova (din data de 12
august 1992).
Obiectivele BIRD sunt:
- Promovarea dezvoltării economice a statelor membre, prin acordarea de
împrumuturi cu dobânzi mai reduse pentru realizarea unor
- proiecte de dezvoltare economico-socială;
- Încurajarea investiţiilor străine în economia ţărilor membre prin
acordarea de garanţii.
Fondurile băncii provin din trei surse:
- cote-părţi subscrise de ţările membre la capitalul acesteia, în
aceeaşi proporţie cu cele pentru FMI;
- acţiuni vândute pe pieţele de capital ale lumii;
- venituri din profiturile băncii.
Alte instituţii economice internaţionale sunt: Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), Banca Reglementelor Internaţionale
(BIS-the Bank for International Settlements) şi Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).
- Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) a apărut
în anul 1961 prin transformarea într-un organism cu vocative globală a
Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică (OECE), create în anul 1947 în
principal pentru administrarea "planului Marshall" de reconstrucţie
şi refacere postbelică a ţărilor europene.
- OCDE are în prezent 34 de state membre, majoritatea ţărilor europene,
SUA, Canada, Australia şi Japonia. Obiectivele OCDE sunt: încurajarea creşterii
economice, a utilizării depline a forţei de muncă şi a stabilităţii financiare
a statelor membre; sprijinirea dezvoltării economice a ţărilor mai puţin
dezvoltate nemembre; furnizarea de informaţii şi statistici asupra economiei
mondiale, în special prin publicaţia Economic Outlook.
Organizația oferă un cadru în care guvernele pot să își compare
experiențele politice, să caute răspunsuri la problemele comune, să identifice
practicile bune și să-și coordoneze politicile interne și internaționale.
Acestea cuprind comerțul și ajustarea structurală, securitatea online și
provocările legate de reducerea sărăciei în lumea dezvoltată.
- De mai mult de 40 de ani, OCDE este una dintre cele mai mari și mai
de încredere surse de statistică comparată, statistică economică și date
sociale. Bazele de date OCDE cuprind o arie largă și diversă, cum ar fi
conturile naționale, indicatorii economici, forța de muncă, comerțul, migrația,
educația, energia, sănătatea, industria, taxele și impozitele, și mediul.
- De-a lungul ultimei decade, OCDE a rezolvat o serie de probleme
sociale, economice și legate de mediu, adâncindu-și legatura cu afacerile,
uniunile comerciale și alți reprezentanți ai societății civile. Negocierile de
la OCDE în privința taxelor și a prețurilor de transfer au deschis drumul
tratatelor bilaterale în jurul lumii.
- Cele 34 de state membre OCDE dețin împreună aproximativ 60 la sută
din economia mondială, 70 la sută din comerțul mondial și 20 la sută din
populația lumii
Banca Reglementelor Internaţionale are sediul la Basel în Elveţia. A
fost create în 1930 cu scopul de a sprijini băncile centrale din ţările membre
să-şi coordoneze plăţile internaţionale.
- Consiliul ei de administraţie este alcătuit din reprezentanţii
băncilor centrale din Marea Britanie, Franţa, Germania, Belgia, Italia,
Elveţia, Olanda şi Suedia. La şedinţele Consiliului participă regulat şi
reprezentanţi ai SUA şi ai Japoniei.
- Principalele funcţii îndeplinite de Bancă sunt: promovarea cooperării
între băncile centrale, sprijinirea organizării financiare a ţărilor cu
dificultăţi de plată, supravegherea pieţelor de euro valute, furnizarea de
consultant de specialitate pentru OCDE şi administrarea programelor de credite
ale Uniunii Europene.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) este prima
instituţie financiară internaţională creată după căderea comunismului în
Europa, având drept scop declarat "promovarea tranziţiei la economia de
piaţă şi sprijinirea de iniţiative private în ţările Centrală şi Est -
Europene".
- Are sediul la Londra şi a fost inaugurată în mai 1990, în baza unui
acord semnat de 40 de ţări, de Comisia Europeană şi de Banca Europeană de
Investiţii.
- Obiectivele sale vizează sprijinirea reformelor structurale în ţările
din Europa Centrală şi de Est prin: consultanţă de specialitate, sprijin pentru
formarea profesională şi suplimentarea capitalului naţional destinat
investiţiilor majore din sectoarele privat şi public.
11. Locul şi rolul Uniunii
Europene, altor uniuni economice regionale în economia mondială şi comerţul
exterior mondial.
Existenţa unui număr mare de ţări diferite ca mărime, populaţie şi
potenţial economic, precum şi faptul că semnificaţia economică determină rolul
unei ţări pe pieţele mondiale, constituie un stimulent serios pentru naţiuni să
se constituie în grupări economice.
În acelaşi timp, interesele economice şi politice individuale ale
fiecărei ţări constituie o barieră în calea coordonării şi colaborării libere
în cadrul acestor grupări.
Fiecare ţară doreşte să-şi definească obiectivele sale economice
naţionale şi să-şi păstreze dreptul de a-şi promova propria politică, cu toate
că dobândeşte şi capacitatea de a lua decizii ce depăşesc graniţele naţionale.
Cauzele principale ale integrării economice regionale sunt:
- apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute - începând de la
jumătatea secolului al XX-lea – a contradicţiei dintre posibilităţile de
sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale;
- gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a
capitalurilor, pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a
capitalurilor şi forţei de muncă, pe de altă parte;
- necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de
a-şi promova şi apăra "în comun" interesele ameninţate de concurenţi
internaţionali foarte puternici;
- constituirea de mari firme (de stat sau mixte) care, prin activitatea
lor, depăşesc graniţele naţionale;
- interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde
relaţiile cu fostele ţări coloniale devenite independente.
Regionalizarea este procesul de realizare a unor aranjamente comerciale
regionale cu grade diferite de integrare:
- În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare
regională: începând cu anii '50 au avut loc numeroase încercări de creare a
unor zone de comerţ liber sau a unor pieţe comune în Europa, Africa, America
Latină, Zona Caraibelor şi Asia. Cu excepţia Europei, încercările de integrare
regional ale primului val au eşuat.
- Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor '90.
Este mai extins decât primul val şi "este posibil să fi fost provocat de
interdependenţa economică internaţională crescândă şi de progresele în
comunicaţii". Acest al doilea val constă în diverse încercări de acrea
acorduri de comerţ regionale, asociaţii vamale, uniuni vamale şi pieţe comune.
- Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de
Tarife şi Comerţ (GATT) în perioada 1948-1994, o treime au fost încheiate între
anii 1990-1994. Însă aceste proiecte de integrare regional sunt încă într-un
stadiu de dezvoltare fragil şi nici unul nu se apropie de nivelul de integrare
atins de Uniunea Europeană.
12. Tendinţele integraţioniste
în economia Americii de Nord. Acordul NAFTA.
NAFTA - North American Free Trade Agreement (NAFTA), a fost semnat la
17 decembrie 1992 între SUA, Canada şi Mexic şi este cea mai mare zonă de liber
schimb din lume cu o piaţă de 457 mln. consumatori (2010).
- Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către
zero să se realizeze într-o perioadă de 10 ani, iar cotele să fie eliminate
într-o perioadă de 15 ani. Pentru Mexic, agricultura a reprezentat un domeniu
sensibil şi, de aceea, a fost negociat un acord separat cu SUA şi un altul cu Canada.
- NAFTA reglementează barierele tarifare, netarifare şi investiţiile.
Se specifică faptul că mărfurile de import provenite din celelalte două naţiuni
vor avea acelaşi regim ca şi bunurile naţionale. Fiecare membru NAFTA va
excepta unele activităţi de la aplicarea acestui acord.
- Fiecare parte din acordul NAFTA beneficiază de anumite avantaje. SUA
şi Canada câştigă astfel accesul la piaţa mexicană, o piaţă cu peste 80 de
milioane de oameni. Pot fi specificate şi beneficiile neeconomice pentru SUA,
fiind vorba de îmbunătăţirea relaţiilor externe ale Mexicului şi de o posibilă
stabilitate internă, urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul drogurilor,
emigrării şi poluării. Impactul creării NAFTA va fi mult mai important pentru
Mexic decât pentru SUA. Deoarece Mexicul este mult mai mic decât SUA, iar
crearea de locuri de muncă şi domeniul sănătăţii este acelaşi şi în SUA şi în
Mexic, efectul creării NAFTA va fi mult mai mare pentru Mexic.
Acordul prevede eliminarea totală a taxelor vamale la intrarea în
fiecare ţară membră a mărfurilor originare din Mexic, Canada şi SUA. pe
parcursul unei perioade de tranziţie, iar pentru determinarea celor care intră
sub acest regim sunt stabilite reguli de origine foarte stricte. Aceste reguli
de origine sunt astfel formulate, încât avantajele oferite de NAFTA să nu se
acorde decât bunurilor produse în America de Nord. Conform regulilor de
origine, un produs se consideră originar din zonă atunci când este produs în
totalitate în America de Nord sau, în cazul în care conţine materiale
importate, acestea trebuie să fie astfel transformate, încât să li se schimbe
categoria tarifară. Uneori, pe lângă această condiţie, respectivul produs
trebuie să conţină un anumit procentaj de materii prime naţionale. O clauză de
minim permite bunurilor ce conţin cantităţi foarte reduse de materiale
„neoriginare” (nu mai mult de 7% din preţul total) să se bucure de tratament
preferenţial.
- Tratatul mai prevede şi armonizarea normelor, evaluarea riscului,
adaptarea la condiţiile regionale, transparenţa procedurilor (notificarea
prealabilă a adoptării acestor măsuri), proceduri de control, inspecţie şi
aprobare, asistenţă tehnică; se crează şi un comitet de măsuri sanitare şi
fito-sanitare pentru promovarea securităţii şi armonizarea măsurilor. În ceea
ce priveşte normele tehnice, cele trei ţări semnatare au convenit să nu
utilizeze aceste măsuri ca bariere comerciale, tratatul confirmând prevederile
Codului de bariere Tehnice ale OMC şi al convenţiilor internaţionale. Fiecare
ţară îşi rezervă dreptul de a stabili acel nivel de protecţie pe care îl
consideră necesar.
Canadienii, aşa cum a fost stipulat şi în vechiul Acord de Comerţ Liber
între Canada şi SUA, vor excepta de la aplicarea NAFTA domeniul publicaţiilor.
În Canada există sentimentul că fără un control special asupra proprietăţii şi
acordând mass-mediei canadiene beneficii prin taxe, acesta va fi acaparat de
media din SUA.
- Cererea SUA a fost ca mişcarea liberă a persoanelor, cu excepţia
profesioniştilor şi managerilor, să nu fie permisă. Acest lucru este rezultatul
temerii SUA că va fi copleşită de milioane de săraci din Mexic. Guvernul
mexican îşi rezervă dreptul de a controla sistemul de căi ferate,
electricitatea, petrochimia de bază şi industria petrolieră.
- Preambulul acordului expune principiile care constituie fundamentul
acestuia. Ţările participante îşi exprimă intenţia de a promova creşterea
economică prin expansiunea comerţului şi a oportunităţilor investiţionale,
creşterea competitivităţii internaţionale cu respectarea protecţiei mediului,
dezvoltarea economică susţinută şi protejarea, amplificarea şi punerea în
practică a drepturilor forţei de muncă, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă în cele trei state.
Obiectivele acordului sunt:
- eliminarea barierelor comerciale,
- promovarea condiţiilor pentru concurenţa loială,
- creşterea oportunităţilor investiţionale,
- protejarea corespunzătoare a drepturilor de proprietate intelectuală,
- stabilirea procedurilor adecvate pentru aplicarea tratamentului şi
soluţionarea conflictelor,
- stimularea cooperării trilaterale, regionale şi multilaterale.
Realizari:
Impactul NAFTA asupra evoluţiei fluxurilor comerciale dintre statele
semnatare s-a dovedit a fi pozitiv, încă din primii ani de la intrarea in
vigoare a Acordului. Principalii beneficiari sunt Canada, dar mai ales Mexicul,
cu o pondere semnificativă a exporturilor inter-unionale NAFTA, respectiv de
74,9% şi 81,7% în anul 2011.
- O pondere mai redusă înregistrează SUA, al căror export este orientat
cu prioritate spre celelalte regiuni ale lumii, respectiv de 32,3% în anul
2011. In ceea ce priveşte importul intra-unional se reliefează o situaţie
asemănătoare, situaţie explicabila prin faptul că şi la capitolul importuri SUA
îşi asigura importurile cu predilecţie din alte zone geografice; in schimb
Canada si Mexic îşi realizează cea mai mare parte a volumului de import la
nivel regional (peste 75 %).
- Efectele economic-sociale ale Acordului asupra participanţilor se
concretizează de asemenea, prin consolidarea stabilităţii economice,
intensificarea fluxurilor investiţionale, creşterea capacităţilor concurenţiale
la nivelul firmelor şi transferul mai rapid de tehnologii şi fluxuri
informaţionale.
Avantajele prezente şi potenţiale de care beneficiază Canada sunt:
accesul mai liber pe piaţa nord-americană pentru produsele manufacturate şi
serviciile comerciale prin penetraţia pieţei mexicane (una dintre cele mai
dinamice pieţe ale lumii) cu o gamă diversificată de echipamente industriale,
servicii comerciale şi de telecomunicaţii. Prezenta pe piaţa mexicană oferă
firmelor canadiene posibilitatea de a se adapta mai bine la mecanismele pieţei
latino-americane.
- Investiţiile străine se bucură de un climat favorabil in Canada,
generat de existenţa unei infrastructuri moderne de transport şi de
telecomunicaţii, de abundenţa resurselor energetice şi de existenţa unei forţe
de muncă cu grad ridicat de calificare.
- Prin semnarea Acordului, Mexicul a obţinut o poziţie privilegiată în
raporturile sale comerciale cu SUA şi un acces larg al cele mai importante
pieţe de export din regiune. Fluxurile de investiţii orientate către Mexic au
crescut considerabil, cu efecte pozitive asupra echilibrului balanţei de plăţi.
Graţie investiţiilor străine directe care s-au intensificat şi transferul de
tehnologie modernă, Mexicul a reuşit să susţină mai eficient procesul de
modernizare economica.
- În intervalul de timp 2000-2011, exporturile Statelor Unite ale
Americii către ceilalţi doi parteneri au crescut de la 265,2 mld. USD la 478,2
mld. USD. Exporturile Mexicului către SUA în intervalul de timp analizat
(2000-2011) au crescut cu 201%, de la 136,4 mld. USD la 275,0 mld. USD .
Exporturile Canadei către SUA au crescut cu 145 % de 227,2 mld. USD la 331,8
mld. USD.
13. Tendinţele integraţioniste
în economia Americii de Sud şi Caraibe. Acordul ANDINA.
In anii `50 s-au purtat discuţii aprofundate în vederea creării unei
pieţe comune a Americii Latine. Consensul nu a fost atins, iar LAFTA (Latin
America Free Trade Agreement – Acordul de Liber Schimb Latino-American, ALALC –
Asociacion Latino-Americana de Libre Comercio) a fost unul dintre compromisuri.
Acordul a avut la origine iniţiativa statelor: Argentina, Brazilia, Chile şi
Uruguay.
- La sfârşitul anilor `50 au fost încorporate statele: Bolivia,
Columbia , Mexic, Paraguay, Peru şi Venezuela. Deşi unele ţări speraseră în
adâncirea integrării pe calea creării pieţei comune, acordul a stabilit ca
obiectiv imediat crearea unei zone de liber schimb într-o perioadă de 12 ani.
- LAFTA a reunit state cu nivele de dezvoltare variate şi diverse
interese politice, care, de asemenea, aveau o serie de probleme în asigurarea
unei infrastructuri adecvate, ca suport al dezvoltării activităţilor
comerciale. Statele mai dezvoltate, Argentina şi Brazilia, erau interesate în
menţinerea şi protejarea pieţei deja create pentru produsele pe care le
produceau, în timp ce statele mai mici încercau să găsească noi oportunităţi
pentru dezvoltarea industrială. Interesul statelor mari au dominat în cadrul
negocierilor regionale
Accentul s-a pus în cadrul LAFTA în principal pe comerţul cu bunuri.
Statele mai puţin dezvoltate din zona andină s-au simţit dezavantajate în
raport cu statele mai dezvoltate din regiune. Promisiunea conform căreia
integrarea va fi deopotrivă benefică pentru toţi s-a demonstrat nerealistă.
Cele mai mari beneficii ale intensificării schimburilor cu produse
manufacturate s-au resimţit la nivelul celor mai puternici.
- Încă de la început (1966) preşedinţii statelor Columbia, Chile,
Venezuela, Ecuador şi Peru au exprimat nemulţumirea statelor mici în cadrul
LAFTA şi au punctat nevoia de accelerare a procesului de integrare, inclusiv
necesitatea creării unui grup andin, în formula unei pieţe comune.
- Ca răspuns, statele andine au semnat Acordul de la Cartagena (1969),
având ca membri: Bolivia, Chile, Ecuador, Columbia şi Peru. Venezuela s-a
alăturat în 1973, iar Chile a părăsit organizaţia în 1976. Grupul Andin a fost
expresia cea mai grăitoare a suportului instrumental de derulare a politicilor
ISI (industrializare prin substituirea importurilor) la nivelul Americii
Latine, tipic “vechiului regionalism”.
Astfel, în cadrul A.L.A.L.C - Acordului de Liber Schimb LatinoAmerican,
au apărut tendinţe de redefinire a intereselor şi de găsire de noi răspunsuri
şi soluţii pentru intensificarea integrării regionale, iar rezultatul s-a
concretizat în apariţia unor noi scheme integraţioniste. Pactul Andin a avut la
bază tocmai lipsa de progres integraţionist la nivelul ALALC.
- Aceste deliberări aveau să se concretizeze în proiectul de integrare
ambiţios: Acordul de la Cartagena, cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul
Andin), devenit Comunitatea ANDINA (CAN) - 1969.
- Între timp, statele vorbitoare de limbă engleză au creat Caribbean
Free Trade Association (CARIFTA - Asociaţia de Liber Schimb din Zona
Caraibilor), care în anii '70 a evoluat în Caribbean Community (CARICOM - Piaţa
Comună din Zona Caraibilor).
ANDINA:
Ţările membre: Bolivia (1969), Colombia (1969), Ecuador (1969), Peru
(1969)
- Ţările asociate: Argentina (2005), Brazil (2005), Paraguay (2005),
Uruguay (2005), Chile (2006)
- Ţările cu statut de observator: Spania , Mexico, Panama, Republica
Arabă Democratică Saharawi,
- Suprafaţa totală - 4,479 mln. Km2
- Populaţia - 101,2 mln. locuitori (2010), Valoarea PIB (USD PPT) –
902,86 mld. USD PPT,
- PIB/locuitor – 8928,6 USD PPT
14. Tendinţele integraţioniste
în economia Americii de Sud. Acordul MERCOSUR.
Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins decât într-o proporţie
minoră scopurile, ele "şi-au pierdut din suflu" în anii '70 şi au
intrat în criză în anii '80.
- America Latină a practicat până în anii '80 politica de
industrializare prin substituţia importurilor (ISI), prin care se urmărea
crearea condiţiilor de creştere economică şi de menţinere a ritmurilor de
creştere în concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Această politică
de substituţie a importurilor a condus, în practică, la izolare şi o dezvoltare
autarhica, cu efecte negative, care au culminat cu declanşarea crizei datoriei
externe care a debutat în anii 80 în Mexic şi ale state din zonă. Acest model a
fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior, de
privatizare a structurilor de stat, etc.
- În 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism:
ex. crearea MERCOSUR în anul 1991 - Mercado Comun del Sur - Piaţa Comună a
Sudului), bazat pe afinitatea statelor care împărţeau aceeaşi regiune şi aveau
puternice legături istorice, culturale şi lingvistice, toate dornice să
sporească interacţiunea umană, comercială şi politică. Acest avânt s-a lovit
însă de o serie de aspecte sensibile ale relaţiilor internaţionale - păstrarea
suveranităţii, acţiuni individuale, schimbări economice şi politice
conjuncturale creatoare de tensiuni. Membri ai MERCOSUR-ului sunt: Argentina,
Brazilia, Uruguai, Paraguai şi Chili.
MERCOSUR a fost fondată în 26 martie 1991 de Brazilia, Argentina,
Uruguay și Paraguay, în urma semnării Tratatului de la Asunción.
- Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador și Peru au statut de membri
asociaţi.
- La 9 decembrie 2005, Venezuela a fost primită în MERCOSUR ca membru
cu drepturi depline.
- La 30 decembrie 2005, Bolivia a fost invitată să devină membru cu
drepturi depline.
- Suprafaţa totală - 12,78 mln. Km2
- Populaţia - 267,4 mln. locuitori (2008)
- Valoarea PIB – 2895 mld. USD PPT,
- PIB/locuitor – 14858 USD PPT
Obiectivele generale ale Mercosur sunt:
- creșterea randamentului și a productivității pentru cele patru
economii, cu
- deschiderea piețelor și accelerarea dezvoltării economice
- perspective mai bune pentru folosirea mai judicioasă a resurselor
disponibile
- conservarea mediului
- îmbunătățirea comunicațiilor
- armonizarea și coordonarea politicilor macroeconomice și
complementarea diferitelor industrii
Structura instituțională:
- Consiliul Pieței Comune (CCM)
- Grupul Pieței Comune (CMG)
- Comisia de Comerț a Mercosur (MTC)
- Comisia Parlamentară Comună (JPC)
- Forumul Social-Economic Consultativ (ESCF)
- Secretariatul Administrativ al Mercosur (MAS)
15. Tendinţele integraţioniste
în economia Asiei de Sud Est. Acordul ASEAN.
Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of
South-East Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi şi mai importante
formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. Asociaţia a fost
înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică între
statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia,
Malaezia, Filipine, Singapore si Thailanda.
- În iulie 1995, în urma summit-ului ASEAN din Hanoi, Vietnamul devine
cel de-al 6 membru al acestei grupări. Astfel ţara, care în 1973 se opusese
ferm lărgirii ASEAN, grupare pe care o considera din considerente politice de
moment un bastion anti - comunist, devine membru deplin.
- În prezent din ASEAN mai fac
parte, alaturi de cele cinci state fondatoare si Brunei, Cambogia, Myanmar,
Laos si Vietnam. Populaţia celor 10 ţări, care intră în prezent în ASEAN este
de peste 601 milioane de persoane, ceea ce transformă, potenţial, zona,
într-una din cele mai mari pieţe ale lumii. Alte atuuri ale ţărilor din regiune
se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate, se întind pe o suprafaţă
considerabilă şi se află în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul
Pacific de Orientul Mijlociu, Africa si Europa.
Acordul tarilor din asia de sud est:
Constituită la 8 august 1967 de Indonezia,
- Malaysia, Filipine,
- Singapore și Thailanda. Pe parcurs au aderat Brunei, Burma (Myanmar),
Campucia Laos, şi Vietnam.
- Suprafaţa totală - 4,479 mln. Km2
- Populaţia - 601 mln. (2010)
- PIB total (2010) - 3,084 mld. USD PPT
- PIB per capita (2010) - 5131 USD PPT
În ultimii ani ai secolului XX a început să se dezvolte ideea unor
“zone economice subregionale”, care ar fi putut, după opinia autorităţilor din
statele ASEAN, să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a
necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale.
- Au apărut astfel, o serie de mini-grupări, ”triunghiuri ale
creşterii”, care însă au avut un impact minor. Constatând lipsa de consistenţă
a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre ASEAN si-au legat
speranţele de crearea unei zone lărgite de liber schimb. Ţările membre au
stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei,
până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani,
începând cu 1 ianuarie 1993.
- Crizele financiare din anii 1997-1998 şi 2008-2010 au încetinit
dezvoltarea dinamică a ţărilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai
dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul incertitudinii. S-a spus că
miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a
“constrâns” viitorul acestor economii. Multe ţări s-au încărcat de datorii, au
recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere
financiar
16. Tendinţele integraţioniste
în economia Africii.
Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute
performanţe. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri, care
fac parte din mai multe organizatii în acelaşi timp (din cele 53 de ţări, 27 de
ţări fac parte din doua grupari, 18 din 3 grupari, R.D. Congo chiar din patru,
iar cele mai multe din doua organizatii).
- Integrarea economică este subapreciată de guverne, insuficient
finanţată şi, în ciuda unor succese izolate, nu si-a atins obiectivele. În
ultimii ani creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi
intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate,
ponderea Africii, ca un întreg continent în comertul internaţional fiind sub
nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau Olanda.
Continentul african este „gazda” a nu mai putin de 14 grupari economice
intraregionale, din care jumatate au o importanta relativa mai mare:
- AMU – Uniunea Araba Magrebiana, cu 5 membri,
- COMESA – Piata Comuna a Africii de Vest si de Sud, cu 20 de membri,
- ECCAS – Comunitatea Economica a Statelor Central – africane, cu 15
membri,
- ECOWAS – Comunitatea Economica a Statelor din Vestul Africii, cu 15
membri,
- SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri,
- IGAD – Autoritatea Interguvernamentala de Dezvoltare, cu 7 membri,
- CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri,
17. Integrarea regională –
Comunitatea Statelor Independente.
Constituită prin Acordul de la Minsk, semnat de Federaţia Rusă, Ucraina
şi Belarus la 8 decembrie 1991 ,
- Pe parcurs au aderat Armenia, Azerbaidjan, Republica Moldova,
Georgia, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, şi Kîrgistan.
- Suprafaţa totală – 22,1 mln. Km2
- Populaţia – 276,9 mln. (2012)
- PIB total (2011) - 3.400 mld. USD PPT
- PIB per capita (2011) - 11915 USD PPT
Comunitatea Statelor Independente (CSI) este o uniune formată din 11
din cele 15 foste republici ale Uniunii Sovietice, excepțiile fiind cele trei
țări baltice: Estonia, Letonia și Lituania, precum și Georgia.
- Cei 11 membri ai CSI sunt: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan,
Kârgâzstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan,
Ucraina și Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat și Georgia, în
circumstanțe controversate, în urma unui război civil. În urma evenimentelor
din august 2008, când trupele rusești au intervenit din nou în Georgia, pentru
susținerea regimurilor separatiste sud-osetine și abhaze, parlamentul georgian
a votat în unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008.
- Georgia, Ucraina, Azerbaidjan și Moldova au fondat GUAM în 1997, ca o
organizație care încearcă să împiedice influența rusească în fostele republici
sovietice. În 1999, Uzbekistanul a aderat la organizație, însă pe 5 mai 2005, a
anunțat președinția în exercițiu (la acel moment moldoveană) că se retrage din
organizație.
Spre deosebire de Tratatul de la Roma, Acordul de la Minsk cu privire
la crearea Comunităţii Statelor Independente a fost conceput de statele
fondatoare (Belarus, Rusia şi Ucraina) pentru a dezmembra Uniunea Sovietică
(URSS) - cea mai autoritară, integrată şi extinsă, la acea vreme, uniune
politico-economică din Europa de Est şi Eurasia.
- În consecinţă, prin conţinutul său, Acordul de la Minsk a oferit
fostelor republici sovietice cadrul politico-juridic necesar pentru efectuarea
unei dezintegrări consensuale şi paşnice a URSS, evitând, în acest mod, o
ruptură bruscă şi, mai ales, violentă a legăturilor politice, economice,
sociale şi culturale care existau la acea etapă între republicile sovietice din
cadrul URSS.
Astfel, nu întâmplător, în acordul în cauză sunt formulate valorile şi
principiile directorii care urmau să ghideze colaborarea între statele
ex-sovietice în noile condiţii create de colapsul URSS. De exemplu, părţile
semnatare ale Acordului de la Minsk s-au angajat să respecte obiectivele şi
principiile Statutului ONU şi ale Actului Final de la Helsinki din 1975;
- Statele fondatoare au declarat că vor garanta cetăţenilor lor,
indiferent de naţionalitate şi alte deosebiri, libertăţi şi drepturi egale; au
căzut de acord să iniţieze şi să dezvolte colaborarea reciproc avantajoasă, în
baza egalităţii în drepturi a popoarelor şi statelor lor, în domeniile politic,
economic, comercial, cultural, umanitar, ştiinţei, precum şi în alte domenii de
interes comun; s-au angajat să recunoască şi să respecte integritatea
teritorială şi inviolabilitatea frontierelor existente în cadrul CSI;
Statele fondatoare de asemenea, au convenit să susţină controlul unic
asupra armamentului nuclear al fostei URSS.
- Prin art. 7 al Acordului de la Minsk, statele-părţile semnatare, au
recunoscut că de sfera activităţii lor comune, ţin: coordonarea activităţii de
politică externă; colaborarea în domeniile formării şi dezvoltării spaţiului
economic comun, politicii vamale, dezvoltării sistemului de transporturi şi
comunicaţii, mediului înconjurător, politicii de migraţie, precum şi al luptei
contra criminalităţii organizate.
Deşi prin Acordul de la Minsk statele semnatare au reuşit să cadă de
acord asupra unor domenii comune de colaborare, ele au eşuat, însă, să imprime
colaborării din cadrul CSI o dimensiune reală de integrare economică, aşa cum a
fost formulată în cazul UE de către Tratatul de la Roma din 1957.
- De exemplu, cu toate că în art. 7 al Acordului de la Minsk se face
referire la colaborarea în domeniul formării şi dezvoltării spaţiului economic
comun, acordul în cauză nu conţine nici un angajament concret în vederea
creării unei pieţe comune de mărfuri, uniuni vamale sau pentru a elabora şi
implementa politici comune.
- Prin urmare, dacă CSI ar fi funcţionat doar în baza direcţiilor
trasate de Acordul de la Minsk, atunci, fără îndoială, CSI ar fi rămas în
istorie doar o organizaţie a cărei menire era să asigure dezintegrarea paşnică
a URSS.
- Schimbarea intervine, însă, în anii 1993-1994, când CSI este dotată
de membrii săi şi cu dimensiunea de integrare economică după modelul UE.
De exemplu, în urma semnării de către statele membre ale CSI a
Acordului privind crearea Uniunii Economice (septembrie 1993), precum şi a
Acordului privind crearea Zonei de Comerţ Liber (aprilie 1994), CSI a declarat
aceleaşi obiective de integrare economică, care stau la baza actualei UE, şi
anume: dezvoltarea unei pieţe comune de mărfuri, servicii, capital şi forţe de
muncă; crearea unei uniuni vamale; crearea treptată a unei uniuni valutare;
elaborarea şi implementarea unor politici comune în domeniile vamal, comercial,
monetar, social, mediul înconjurător, transporturi şi comunicaţii etc.
- Pe parcursul activităţii CIS în perioada 1992-2012 se poate constata
că comunitatea nu a devenit o uniune integraţionistă atât economic, dar şi
politic. Obiectivele trasate au rămas declarative, fără mecanisme reale de
implementare.
- Analizând dinamica schimburilor comerciale externe ale statelor CSI,
se constată o diminuare a exporturilor şi importurilor inter-unionale şi eşecul
total al integrării economice a CSI.
18. Integrarea economică in
Europa - Uniunea Europenă
Constituită ca CEE: Tratatul de la Roma semnat in 25 martie 1957,
întrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 Constituită ca UE - Tratatul de la
Maastricht semnat la 7 februarie 1992 , întrat în vigoare în 1 noiembrie 1993
- Suprafaţa totală – 4,453 mln. km2
- Populaţia – 501 mln. (2010)
- PIB total (2010) -12.332,3 mld. USD PPT
- PIB per capita (2010) – 26.900 USD PPT
19. Istoricul ideii de unificare
europeană.
Ideea unificării europene apare pentru prima dată cu aproape două
milenii în urmă, în Roma Antică. Roma a impus Europei o unitate politică numai
că si Imperiul Roman s-a realizat prin forţă, legiunile romane mărşăluiau de la
Marea Neagră până în Anglia şi din Carpaţi până în Pirinei.
- Vreme de 5 secole, Imperiul Roman, un imperiu model şi mondial, a
stăpânit state, zone, teritorii, iar în sânul său, oamenii şi mărfurile
circulau nestingherite. Peste tot moneda, limba, religia, dreptul roman primau.
- Mai târziu, regele francilor, Carol cel Mare, considerat primul mare
unificator european, a întemeiat un imperiu care întâmplător cuprindea teritoriul
celor şase membri fondatori ai Pieţei Comune: Franţa, Germania, Italia, Austria
şi o parte din Polonia.
- În secolul al XIV – lea, avocatul Pierre Dubois i-a propus regelui
Franţei, Filip cel Frumos, crearea unei Republici Creştine în Europa, prin apropierea
statelor europene şi a domnitorilor creştini, care să aibă ca şef pe Papă
pentru “recucerirea pământului sfânt”. Această Republică urma să fie condusă de
un Consiliu format din experţi şi înţelepţi.
În anul 1462, regele Boemiei, Georg Podiebrad a pus bazele adunării
intitulată “Congregatio Concordiae”, o Adunare de regi şi prinţi creştini care
să asigure pacea pe continent având o Curte de Justiţie, buget şi armată
comună.
- În anul 1623, Emeric Crucé, poet şi matematician a proiectat o
federaţie mondială. În lucrarea „Le noveau Gynée” sau „Discursurile despre
ocaziile şi mijloacele de a stabili o pace generală şi libertatea comerţului în
lume”, propunea ca schimburile internaţionale să se facă pe baza unei monede
unice şi era, se pare, prima idee de acest gen din lume.
- În anul 1645, Maximilieu de Béthune, ministru al regelui Henric al IV
– lea, propune un plan politic de organizare a Europei pe baze federaliste
având în componenţă 14 state europene. Principele federaţiei nu putea fi ales
de două ori consecutiv şi nici din aceeaşi familie. Adunarea electivă trebuia
să cuprindă 66 membri reînnoiţi din trei în trei ani. Trebuia înfiinţate 6
consilii regionale numite tribunale de arbitraj. Acest plan politic conţinea
“primele idei metodologice de realizare a unificării europene”.
În anul 1713, abatele Saint Pierre sublinia în lucrarea sa “Project de
traite pour randre la paix perpétuelle en Europe” că suveranii Europei erau
chemaţi să constituie “o societate europeană pentru terminarea fără război şi
prin mijloace de arbitraj a diferendelor viitoare, pentru reducerea numărului
şi importanţei acestor diferende, pentru prevenirea oricăror războaie civile,
pentru a se bucura în linişte de avantajele imense ale unui comerţ neîntrerupt
şi universal, pentru întărirea perpetuării casei lor la tron şi pentru mărirea
bogăţiei, independenţei şi securităţii lor”.
- În această lucrare, abatele mai propunea ca “societatea europeană să
aibă la Utrecht un Senat care să medieze şi să arbitreze între ele cele 22
state membre. Acest Senat trebuia să adopte hotărârile cu majoritate simplă de
voturi şi cele definitive cu majoritate de trei pătrimi, trebuia să dispună de
o armată proprie şi de un buget separat, să transforme reşedinţa sa într-un
“oraş al păcii” şi să aibă reprezentanţi speciali în oraşele de frontieră
pentru rezolvarea tuturor incidentelor. Prin acest acord unanim, Senatul ar fi
putut proceda chiar la o modificare a frontierelor.
Prin conţinutul său, proiectul abatelui Saint Pierre a stat în atenţia
scriitorilor şi oamenilor politici din aceea vreme. Astfel, în anul 1795
filosoful german I. Kant a propus în lucrarea sa “Zum ewingen Frieden” o
federaţie de state cu formă de guvernare republicană, J. J. Rousseau, o
confederaţie de state, Montesqueiu propunea o Liga Lyceană, J. Bertham, o Dietă
europeană.
- În anul 1814, Saint Simon împreună cu un colaborator al său au
elaborat un nou proiect de unificare europeană intitulat “Reorganizarea
societăţii europene sau despre necesitatea şi mijlocele de a aduna popoarele Europei
într-un singur corp politic, consemnând fiecăruia independenţa sa naţională”.
Acest proiect promova ideea realizării unui parlament al tuturor statelor
europene şi crearea unui nou tip de guvernare europeană pe baze federative.
Începutul secolului XIX îl aduce pe scena politică a Europei pe
generalul şi, mai apoi, împăratul Napoleon Bonaparte, cel care a “încercat să
realizeze o Europă unitară sub un singur sceptru, preconizând printre primii
necesitatea unei instituţii europene comune”. Napoleon declara: “Avem nevoie de
un Cod European, de o Curte de casaţie europeană, de o monedă unică de aceleaşi
măsuri şi greutăţi, de aceleaşi legi. Trebuie să facem din toate popoarele
Europei un singur popor”.
- Există opinia că aceste aspiraţii l-au sacrificat pe N. Bonaparte.
Quartara în lucrarea “Statele Unite ale Europei şi ale lumii” afirmă că ideea
europeană era punctul fatal de convergenţă a întregii sale politici. “Oricum,
Waterloo a distrus naşterea unui stat unic în Europa. Waterloo nu a reprezentat
înfrângerea lui Napoleon, ci a Europei, a civilizaţiei”.
Mai târziu, revoluţionarii paşoptişti au lansat pentru prima dată
sintagma “Statele Unite ale Europei”, iar Victor Hugo a propus unirea statelor
europene pe baza votului universal.
- În 1930 în lucrarea “Problema Federaţiei Statelor Europene”, savantul
român D. Gusti arată că ideea de unificare europeană s-a transformat şi a luat
diferite aspecte. “Europa a fost creată de mai multe ori şi în diferite feluri.
A fost creată mai întâi de vechea Grecie şi de Alexandru cel Mare. Roma a fost
a doua Europă prin Iulius Caezar şi pax romana. A treia Europă a fost creată de
Carol cel Mare. A patra Europă s-a constituit datorită dominaţiei papale cu
Inocenţiu al III –lea. Crearea celei de-a cincea Europe a fost visul lui
Napoleon. Ideea unificării Europei i-a preocupat pe ideologii tuturor
timpurilor…”
20. Geneza ideilor de integrare
europeană.
Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională
şi la afirmarea lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o
evoluţie conflictuală, caracterizată de rivalităţi comerciale, coloniale şi
războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat
existenţa. Divizarea politică, economică si religioasă a continentului european
constituie o permanenţă. Totuşi, deşi divizată, Europa prezintă o constantă –
comunitatea civilizaţiei.
- Ideea că popoarele europene au valori şi rădăcini culturale comune,
care au supravieţuit în istorie tuturor antagonismelor naţionaliste, a generat,
chiar din secolul trecut, speranţa într-o Europă unită, de la oceanul Atlantic
la Ural şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.
- O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală
axată pe universalismul creştin, constituie, însăşi ideea de Europa. Ea este
cea care a animat spiritele luminate ale secolului XIX şi le-a făcut să simtă
posibilitatea unităţii în diversitate pe spaţiul european.
- Sub forma unor simple idei şi, nu de puţine ori, a unor proiecte
concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici
şi-au prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul continentului
european. Pot fi citate diverse lucrări religioase, scrierile din “epoca
luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815),
discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile
lui Paul Valéry despre spiritul european .
Se poate observa că:
- ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate determinant de
factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea;
- proiectele propun o unificare politică într-un domeniu restrâns, în
cadrul unor alianţe confederative care să respecte suveranitatea popoarelor;
- participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor
interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii;
- se propun instituţii independente, cu reprezentanţi ai statelor
membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului general;
- uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor membre;
- uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii;
- sistemul de vot limitează şi independenţa şi suveranitatea ţărilor
membre.
Practic, se regăsesc în aceste proiecte istorice idei şi principii care
şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de
integrare, ce-I drept, după două secole.
21. Ideile de integrare
Europeană în secolul XX.
După Primul Război Mondial, în perioada interbelică renaşte ideea
uniunii europene şi au loc o serie de evenimente care intră prin natura lor în
istoria proceselor de integrare vest- europeană.
- În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se
constituie la Viena “mişcarea Pan-Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru
crearea unei confederaţii europene pe fondul reconcilierii franco-germane în
scopul apărării de două pericole: unul politic la Est (URSS) şi unul economic
la vest (Statele Unite ale Americii).
- Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea
prezentată de Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929,
Adunării Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a
Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi
prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele europene. Climatul
specific începutului de deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de
finalitate; a rămas totuşi, ca moment de referinţă, un fel de debut în planul
procesului de constituire a Comunităţii Europene.
- Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de
federalizare. Aristide Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic
iar în plan politic nu va fi afectată suveranitatea naţiunilor. Aşadar, o
legătură federală care să nu aducă atingere drepturilor suverane ale statelor
membre.
- Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare
economică în Europa Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de
instituire a Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25
iulie 1921. Îi urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda
îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce. Deşi neratificate,
aceste convenţii vor conduce la semnarea în 1944 între cele trei ţări a unei
Convenţii vamale şi în 1958 la încheierea tratatului de constituire a Benelux,
ca o uniune economică cu un ridicat nivel de integrare.
22. Ideile de integrare
europeană şi planul Marshall.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a impus statele europene în
faţa unei situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului
erau imense: pierderi economice şi vieţi omeneşti în proporţii fără precedent
în istoria umanităţii, dislocarea profundă a întregului aparat productiv,
divizarea continentului european prin crearea de blocuri politico-militare şi
declanşarea războiului rece.
- În aceste condiţii Europa, ca centru economic al lumii până la al
doilea război mondial, î-şi vedea pierdută rolul său de centru de putere
mondială. Cele două conflagraţii mondiale şi tensiunile provocate de factori
economici şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru a face faţă
noii conjuncturi internaţionale.
- Preşedintele SUA, Harry Truman era convins că, pentru a împiedica
Europa să cadă sub influenţa ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un
ajutor economic şi financiar prompt. La propunerea lui Truman de a sprijini
financiar şi militar Grecia şi Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor
de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni externe”, Secretarul de stat
al SUA George Marshall răspunde cu iniţierea unui plan de ajutor al Europei
cunoscut ca “Planul Marshall”.
- Pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard,
secretarul de stat al SUA George Marshall anunță lansarea unui vast program de
asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a
stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de
problemele economice.
- Politicianul francez Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul
apariţiei unui nou tip de relaţii internaţionale: “a ajuta pe alţii pentru a se
ajuta pe sine”. SUA erau interesate în ajutorarea Europei nu doar pentru
evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o
soluţie la recesiunea economică prin care treceau.
23. Scurt istoric al creării UE.
În 19 iunie 1947 miniştrii de externe francez şi britanic, semnează un
comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanţi la
Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie europeană.
- Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”,
Guvernul URSS a refuzat unilateral participarea la acest plan, şi a interzis
statelor satelite din Europa Centrală şi de Est să participe la Conferinţa de
la Paris. Liderii URSS considerau că acceptarea planului ar fi condus la
desprinderea de sistemul socialist a statelor din sfera sa de influenţă şi la
pierderea avantajelor politice şi strategice dobândite militar în Europa
Centrală şi de Est la sfârşitul celui de-al II Război Mondial.
- Se produce astfel ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului
vor fi doar ţările Europei Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute
de guvernul american, semnează la Paris în 1948 Convenţia de Cooperare
Economică Europeană, constituind OECE (Organizaţia Europeană pentru Cooperare
Economică).
- Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a procesilui
integraţionist al Europei de Vest este părerea lui Jean Monnet despre această
organizaţie, exprimată într-o scrisoare către Preşedintele Consiliului Europei:
“Efortul diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu va fi după părerea
mea suficient. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu
cred că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite
în timp rezolvarea problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”. Soluţia
politică, în viziunea lui Jean Monnet, nu putea fi decât o aprofundare continuu
a integrării statelor Europei de Vest.
În 4 mai 1949 a fost fondată Consiliul Europei ca o organizație internațională,
interguvernamentală și regională, care a reunit toate statele democratice ale
Europei de Vest. Statele fondatoare ale Consiliului Europei sunt: Belgia,
Danemarca, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Norvegia, Olanda, Suedia și Turcia. Germania s-a alăturat în 1950, şi Austria
în 1956
- Reconcilierea Franţei şi Germaniei, celor două veşnice rivale era
mijlocul prin care se spera în menţinerea păcii pe continent. Importanţa
producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea existentă în acest
domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca aici să se pună temelia unei
integrări economice ulterioare.
- La 9 mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Jean Monnet, propune
Germaniei plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub
o autoritate internaţională deschisă participării şi altor ţări ale Europei.
- Şase ţări (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa, Germania şi Italia) au
acceptat planul şi au semnat la Paris la 18 aprilie 1951 tratatul de constituire
a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Prin instituţiile
şi mecanismele de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concretă
pe drumul unificării Europei pe baze federale.
Începând cu prima Comunitate Europeană (C.E.C.O.), se poate constata
tendinţa vest-europenilor de a crea o structură de tip federal care, progresiv,
să se substituie vechilor state. Robert Schuman, ministru francez al afacerilor
externe, prin oferta făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva decât să
demareze procesul construirii unei federaţii europene, indispensabilă păstrării
păcii
- În 1955 începe o nouă etapă în integrarea europeană prin iniţiativa
lui Jean Monnet de constituire a unui Comitet de acţiune pentru realizarea
Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că simpla cooperare
între state suverane nu este suficientă şi se impune ca statele să delege o
parte din puterile lor unor instituţii federale europene. În acelaşi timp,
dorita unitate politică depindea de realizarea efectivă a uniunii economice.
Factori economici se împletesc cu cei politici deja menţionaţi şi orientează
acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite.
- Şase ţări (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa, Germania şi Italia) vor
semna la Roma, în martie 1957, două tratate: unul privind instituirea
Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape succesive vor
accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul
final declarat fiind unitatea politică economică a Europei. Primii susținători
ai Comunității au fost Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Alcide De
Gasperi și Konrad Adenauer.
- Uniunea Europeană este un proces de integrare deplină, odată început,
procesul continuă în mod obiectiv, dacă există voinţă politică îcheindu-se cu
integrarea politică.
24. Momentele fundamentale ale
construcţiei europene.
18 aprilie 1951. La Paris, reprezentanţii Franţei, Italiei, RFG,
Belgiei, Olandei şi Luxemburgului au semnat Tratatul privind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a intrat în vigoare la 23
iulie 1952 şi a expirat la 23 iulie 2002, fiind încheiat pe o perioadă de 50
ani. CECO avea drept obiectiv crearea unei pieţe unice sectoriale.
- 25 martie 1957. La Roma au fost semnate Tratatul de constituire a
Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul de constituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (CEEA/ EURATOM). Misiunea CEE a constat în
promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice
în comunitate şi crearea temeliei unei uniuni, asigurarea unui înalt nivel de
angajare a forţei de muncă şi protecţie socială, creşterea nivelului de trai
etc. Mecanisme de realizare: Piaţa comună, Uniunea Vamală. Instituţii:
Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Comunităţii Europene,
Curtea de Justiţie.
- 4 ianuarie 1960. A fost semnată Convenţia de la Stockholm, care a pus
bazele Asociaţiei europene a liberului schimb (AELS).
- 30 iulie 1962. A intrat în vigoare Politica Agricolă Comună ( PAC).
- 1 iulie 1968. A fost constituită cu succes Uniunea Vamală.
- 22 aprilie 1970. A fost semnat Tratatul de la Luxemburg, care a
permis lărgirea competenţelor Parlamentului European.
- 9-10 decembrie 1974. Şi-a desfăşurat lucrările Summit-ul de la Paris.
În cadrul lui s-a luat decizia cu privire la reuniunile sistematice ale
Consiliului European şi s-a propus alegerea Adunării Europene (Parlamentului)
prin sufragiu universal. S-a decis lansarea Fondului European de dezvoltare
regională (FEDER).
- 22 iulie 1975. A fost semnat Tratatul privind consolidarea puterilor
bugetare ale Adunării Europene şi crearea Curţii Europene de Auditori.
Documentul a intrat în vigoare la 1 iunie 1977.
6-7 iulie 1978. S-a desfăşurat Summit-ul de la Breme, la care s-a
propus relansarea cooperării monetare prin crearea unui sistem monetar european
(SME).
- 13 martie 1979. A fost lansat SME.
- 17-28 februarie 1986. La Luxemburg şi la Haga a fost semnat Actul
Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987), care a adaptat tratatele de
constituire a CEE.
- 29 mai 1990. Au fost semnate acordurile de instituire a Băncii
Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare ( BERD).
- 19 iunie 1990. Au fost semnate acordurile Schengen.
- 9-10 decembrie 1991. La Consiliul European de la Maastricht a fost
decisă crearea Uniunii Europene în baza Comunităţii Europene.
- 7 februarie 1992. Miniştrii de externe şi miniştrii de finanţe au
semnat Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993).
Denumirea corectă a documentului este “Tratatul Uniunii Europene”. Tratatul
prevede formarea Uniunii Europene cu piaţă internă, politici comune, uniune
economică şi monetară, politică externă şi de securitate comună, cooperare în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
- 2 mai 1992. A fost semnat Acordul privind Spaţiul Economic European
(SEE).
- 26 martie 1995. A intrat în vigoare Convenţia Shengen.
- 13 -14 decembrie 1996. S-a convocat Summit-ul de la Dublin. A fost
adoptat un Pact de stabilitate, care prevedea aplicarea de către statele membre
ale zonei euro a programului de stabilitate şi aplicarea sancţiunilor
financiare. Consiliul European a aprobat noul mecanism al ratei de schimb şi
crearea Institutului European Monetar.
16-17 iunie 1997. S-a convocat Consiliul European de la Amsterdam. A
fost adoptat documentul intrat în istorie sub denumirea Tratatul de la
Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999).
- 1 ianuarie 1999. În etapa finală a UEM intră 11 ţări, care adoptă
EURO.
- 26 februarie 2001. A fost semnat Tratatul de la Nisa care a intrat în
vigoare la 1 februarie 2003.
- 1 ianuarie 2002. În cele 12 ţări participante la zona euro a intrat
în circulaţie moneda unică.
- 29 octombrie 2004. La Roma a fost semnată Constituţia Europeană,
ratificată de Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria,
Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania.
Constituţia, care trebuia să intre în vigoare la 1 noiembrie 2006, a fost respinsă
în cadrul referendumurilor din Franţa şi Olanda. Pentru a ieşi din impas,
Comisia Europeana a propus să fie modificat Tratatul privind Uniunea Europeană,
în vigoare la etapa actuală, textul respectiv căpătînd denumirea de Tratatul de
la Lisabona.
- 13 decembrie 2007. A fost semnat noul tratat al Uniunii Europene –
Tratatul de la Lisabona care, conform prevederilor sale, trebuia să intre în
vigoare la 1 ianuarie 2009. Noul Tratat are drept scop consolidarea capacităţii
de funcţionare a UE prin sporirea eficienţei instituţiilor comunitare. De
asemenea, Tratatul prevede ameliorarea caracterului democratic al UE prin
extinderea competenţelor Parlamentului European şi introducerea Cărţii
Drepturilor Fundamentale în sistemul juridic comunitar. Pînă în prezent nu au
fost definitivate procedurile naţionale de aplicare a Tratatului de Republica
Cehă, Polonia şi Germania, iar Irlanda este unica ţară care încă nu a ratificat
Tratatul de la Lisabona.
25. Personalităţi marcante –
promotorii integrării europene.
Jean Monnet (1888-1979); diplomat şi om de afaceri francez, care,
împreună cu ministrul de externe Robert Schuman, a inițiat planul pentru
crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), şi a fost primul
preşedinte al Înaltei Autorităţi CECO.
- Robert Schuman (1886-1963); om politic francez; premier (1947-1948)
şi ministru de externe (1948-1952). La 9 mai 1950 a rostit discursul
(Declarația Schuman) prin care propunea înfiinţarea CECO, zi declarată ulterior
"Ziua Europei".
- Altiero Spinelli (1907-1986); om politic italian; lider al Mişcării
Federaliste Europene. A avut un rol important în crearea Comunității Europene
de Apărare şi a fost promotor al Proiectului de Tratat pentru crearea Uniunii
Europene.
- Alcide De Gasperi (1881-1954); om politic italian; premier
(1945-1953). A promovat ideea de unificare europeană prin CECO şi NATO.
- Konrad Adenauer (1876-1967); om politic german; cancelar al RFG
(1949-1963). A fost iniţiator al CECO, alături de Schuman şi Monnet, şi
semnatar al Tratatului de la Elysee.
- Walter Hallstein (1901-1982); om politic german; secretar de stat în
Ministerul de externe german. A fost iniţiatorul doctrinei Hallstein şi primul
preşedinte al Comisiei Comunităţii Economice Europene. În timpul preşedinției
sale s-a iniţiat Politica Comună Agricolă, ca pilon al politicii comunitare.
Paul-Henri Spaak (1899-1972); om politic belgian; de 11 ori ministru de
externe. A prezidat conferința de la Messina (1955) unde s-a înfiinţat
comitetul care a redactat raportul Spaak, care a dus la semnarea Tratatelor de
la Roma, de înfiinţare a Comunității Economice Europene.
- Jean Rey (1902-1983) om politic belgian; ministru al reconstrucţiei
în guvernul belgian. A fost membru al Comisiei Europene (1958-1967) şi i-a
succedat lui Hallstein ca Preşedinte al Comisiei (1967-1970).
- Johann Willem Beyen (1897-1976); om politic olandez; iniţiatorul
Planului Beyen. În calitate de ministru al afacerilor externe, a avut un rol
decisiv în crearea Comunităţii Economice Europene.
- Sicco Leendert Mansholt (1908-1995); om politic olandez; iniţiatorul
Planului Mansholt de restructurare a politicii agricole a Comunităţii Economice
Europene. A fost vicepreşedinte (1958-1972) şi apoi preşedinte al Comisiei
Europene (1972-1973).
- Joseph Bech (1887-1975); om politic luxemburghez; ministru în multe
guverne şi premier (1953-1958). A jucat un rol decisiv în timpul conferinţei de
la Messina (1955), unde s-a înfiinţat comitetul care a redactat raportul Spaak,
care a dus la semnarea Tratatelor de la Roma (1957) de înfiinţare a Comunităţii
Economice Europene.
- Pierre Werner (1913-2002); om politic luxemburghez; premier şi
ministru în multe guverne. A avut un rol decisiv în crearea uniunii economice
şi monetare, fiind considerat "tatăl" monedei unice Euro.
26. Principiile de funcţionare
şi pilonii UE.
Principiul subsidiarităţii: UE nu trebuie să-şi asume sarcini ce se
potrivesc mai bine administraţiilor naţionale, locale sau regionale
Principiul proximităţii: toate nivelurile de guvernare trebuie să aibă
drept scop apropierea de cetăţeni, printr-o organizare corespunzătoare a
activităţii lor
Principiul parteneriatului: colaborarea şi implicarea în procesul de
decizie a autorităţilor de la nivel european, naţional, regional şi local, în
vederea realizării unei guvernări solide
Piloni:
Comunitate Economică Europeană
Politica externă şi de Securitate
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie
27. Prevederile Tratatului de
constituire a UE.
Articolul 3
(1) Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea
popoarelor sale.
(2) Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și
justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera
circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la
frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea
criminalității
și combaterea acestui fenomen.
(3) Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru
dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată
și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat
de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre
progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a
calității mediului. Aceasta promovează progresul științific și tehnic. Uniunea
combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiția și
protecţia socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între
generații și protecția drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea
economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele
membre.
Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și
veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.
(4) Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă
este euro.
(5) În relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își
afirmă și promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor
săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei,
solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil,
eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului și, în special, a
drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea
dreptului internațional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației
Națiunilor Unite.
(6) Uniunea își urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în
funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratate.
28. Dezvoltarea integrării
europene în profunzime şi prin extindere.
DEZVOLTAREA INTEGRĂRII EUROPENE ÎN PROFUNZIME
- 4 ianuarie 1960. A fost semnată Convenţia de la Stockholm, care a pus
bazele Asociaţiei europene a liberului schimb (AELS).
- 30 iulie 1962. A intrat în vigoare Politica Agricolă Comună ( PAC).
- 1 iulie 1968. A fost constituită cu succes Uniunea Vamală.
- 1 noiembrie 1993. A intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht, care
prevede formarea Uniunii Europene cu piaţă internă, politici comune, uniune
economică şi monetară, politică externă şi de securitate comună, cooperare în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
- 2 mai 1992. A fost semnat Acordul privind Spaţiul Economic European
(SEE).
- 26 martie 1995. A intrat în vigoare Convenţia Shengen.
- 1 ianuarie 1999. În etapa finală a UEM intră 11 ţări, care adoptă
EURO.
- 26 februarie 2001. A fost semnat Tratatul de la Nisa care a intrat în
vigoare la 1 februarie 2003.
- 1 ianuarie 2002. În cele 12 ţări participante la zona euro a intrat
în circulaţie moneda unică.
PRIN EXTINDERE
|
1951/1957 6 state membre
|
1973 +3
|
1981 +1
|
1986 +2
|
1994 +3
|
2004 +10
|
2007 +2
|
|
Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda
|
Danemarca, Irlanda, Regatul Unit
|
Grecia
|
Portugalia, Spania
|
Austria, Finlanda, Suedia
|
Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria
|
Bulgaria, Romania
|
29. Cadrul instituţional şi
instituţiile Uniunii Europene.
UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care:
- deputaţii europeni, aleşi prin
vot direct, reprezintă interesele cetăţenilor în cadrul Parlamentului European
- interesele Uniunii în ansamblu
sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri sunt desemnaţi de
guvernele naţionale
- guvernele promovează
interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii Europene.
Comisia Europeană (CE) are un caracter supranaţional şi reprezintă
organul executiv al Uniunii Europene. Comisia îndeplineşte şi rolul de
secretariat al Uniunii Europene, angajînd pentru aceste activităţi funcţionari.
Comisia Europeană a fost instituită prin tratatul de fuziune de la Bruxelles
(1967), moment în care înalta autoritate a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului, Comisia Comunităţii Economice Europene şi Comisia Europeana pentru
Apărare au fost substituite de o comisie unică. Comisia Europeană este
calificată drept o forţă motrice a întregului sistem instituţional european,
fiind organul executiv al Uniunii Europene şi avînd rolul de a întocmi proiecte
de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora. Sediul Comisiei este la
Bruxelles.
Acest „triunghi instituţional” elaborează politicile şi legile care se
aplică pe întregul teritoriu al UE. În principiu, Comisia propune legi noi, iar
Parlamentul şi Consiliul le adoptă. Comisia şi statele membre aplică aceste
legi, iar Comisia asigură respectarea lor.
Curtea Europeană de Justiţie (CEJ)asigură interpretarea şi aplicarea
conformă a TUE. CEJ oferă garanţii juridice, necesare funcţionării legii în
toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, soluţionează divergenţele:
dintre statele membre; dintre statele membre şi Uniunea Europeană; dintre
instituţiile Uniunii Europene; dintre Uniunea Europeană şi persoane fizice sau
juridice, inclusiv colaboratorii ei. Curtea elaborează concluzii privitor la
acordurile internaţionale, emite decizii preliminare pentru dosarele transmise
ei de către instanţele naţionale, deşi acestea nu au nici o forţă juridică.
Tratatul Uniunii Europene a conferit Curţii Europene de Justiţie autoritatea de
a aplica amenzi guvernelor statelor,membre pentru neconformarea cu dreptul
Uniunii Europene şi de a solicita guvernelor, care nu aplică dreptul european
în mod corect, acoperirea daunelor provocate. În activitatea sa, CEJ
îndeplineşte rolul de:
„curte constituţională”, care analizează încălcările şi implementează
dreptul comunitar
„curte administrativă” în procesele intentate de persoane fizice sau
juridice, care doresc anularea unei legi a Uniunii Europene
„curte consultativă”, căreia instituţiile sau statele membre ale UE pot
adresa petiţii ce ţin de revizuirea juridică a acordurilor cu statele care nu
sunt membre ale UE şi cu organizaţiile internaţionale. Sediul CEJ este la
Luxemburg.
Curtea Europeană de Auditori (CEA), numită uneori şi Curtea de Conturi,
este un organ al Uniunii Europene creat cu scopul de a realiza verificările de
audit ale bugetului Uniunii Europene şi ale bugetului instituţiilor acesteia.
Acest organ verifică legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor
Uniunii Europene prin intermediul controlului de audit şi inspecţiilor. Scopul
creării acestei instituţii a fost de a îmbunătăţi angajamentul instituţional
pentru o contabilizare mai sistematică. CEA examinează conturile tuturor
încasărilor şi cheltuielilor comunitare şi ale oricărui organism creat de UE.
La sfîrşitul fiecărui an financiar, Curtea de Auditori publică un raport anual
cu privire la veniturile şi cheltuielile efectuate în mod legal şi
regulamentar. Raportul este examinat de Parlamentul European înainte de a fi prezentat
Comisiei. Sediul CEA se află la Luxemburg.
Parlamentul European (PE) are mai multe competenţe, mai importante
fiind cele consultative, de participare în elaborarea legislaţiei, de control
asupra activităţii altor instituţii comunitare, pentru desemnare şi confirmare
în funcţii, de gestionare şi monitorizare a executării bugetului.
Exercitînd competenţele consultative, PE îşi poate exprima opinia (de
obicei, sub formă de rezoluţii) cu privire la toate problemele ce vizează
Uniunea Europeană, înaintînd-o instituţiilor comunitare. Pe de altă parte, şi
propunerile Comisiei către Consiliu sunt înaintate Parlamentului European
pentru o opinie consultativă. Parlamentul European poate sugera modificări,
poate amîna adoptarea unei hotărîri pentru a-şi formula propriile opinii ori
poate remite propunerile către comitetele sale specializate. PE este numit în
mod neoficial «instituţie cu trei locuri de şedere». Şedinţele plenare se
desfăşoară la Strasbourg, membrii Comitetelor parlamentare se întrunesc la Bruxelles,
iar personalul administrativ, precum şi Secretariatul General au sediul la
Luxembourg.
Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniştri) este una dintre
instituţiile decizionale centrale ale Uniunii Europene şi dispune de competenţe
legislative şi executive importante. Consiliul, constituit în baza tratatelor
adoptate în anii 50, exercită o funcţie dublă în sistemul politic al UE: de
instituţie a Comunităţii şi de forum pentru exprimarea intereselor naţionale.
Consiliul Uniunii Europene nu are analogii în întreaga lume. Membri ai acestei
instituţii sunt miniştrii guvernelor naţionale ale ţărilor UE. Participarea
miniştrilor se determină în baza problemelor discutate. De exemplu, dacă se
discută o problemă ce ţine de mediul ambiant, se întrunesc miniştrii ecologiei,
şi acest Consiliu este numit Consiliu al mediului.
Problemele ce vizează relaţiile UE cu restul lumii sunt reglementate de
către Consiliul pentru relaţii externe şi afaceri generale. Acest Consiliu are,
însă, responsabilităţi mult mai extinse pentru chestiuni de politica generală.
Consiliul Uniunii Europene este instituţia în cadrul căreia miniştrii satelor
membre decid asupra legilor europene. Sediile sale se află la Bruxelles şi la
Strasbourg.
ORGANISMELE UE (I)
Comitetul Economic şi Social (CES) este un organ consultativ şi are
calitatea de garant al diferitelor grupuri sociale şi economice (antreprenori,
sindicate, fermieri, consumatori, etc.), interesele cărora sunt reprezentate în
structura de conducere a Uniunii Europene. CES este şi un forum de discuţii
esenţiale cu privire la interesele comune în UE. Este, în acelaşi timp, o formă
de introducere a dialogului şi o platformă instituţională, care oferă
populaţiei implicate în viaţa economică şi socială a Europei posibilitatea de a
participa la procesul de adoptare a deciziilor în Uniune. Comitetul Economic şi
Social realizează prezentarea opiniilor Consiliului, Comisiei şi Parlamentului
European, precum şi consultarea în diferite domenii ale politicii UE.
Comitetul Regiunilor (CoR) este un instrument instituţional
independent, care reprezintă interesele autorităţilor regionale şi locale ale
Uniunii Europene. CoR are rol consultativ şi asigură conexiunea între
autorităţile locale şi regionale şi instituţiile Uniunii Europene. Existenţa
Comitetului Regiunilor oferă reprezentanţilor autorităţilor locale şi regionale
posibilitatea de a-şi exprima opinia referitor la politica UE. CoR are dreptul
de a prezenta din proprie iniţiativă rapoarte, oferind reprezentanţilor structurilor
regionale şi locale posibilitatea să-şi expună opinia cu privire la orice
aspect al integrării europene. Conform Tratatului de la Amsterdam, numărul
domeniilor, în care este obligatorie consultarea CoR, a crescut. CoR are în
atenţia sa problemele referitoare la angajarea forţei de muncă, politica
socială şi cea de mediu. Sediul CoR este la Bruxelles.
Banca Centrală Europeană (BCE) a înlocuit Institutul Monetar European
(IME), care a pregătit calea către cea de-a doua etapă a UEM şi pentru introducerea
valutei comune. BCE şi băncile centrale naţionale fac parte din Sistemul
European al Băncilor Centrale (SEBC). SEBC este responsabil de politica
monetară comună a ţărilor din zona euro, de conducerea operaţiunilor de schimb
extern, de administrarea rezervelor oficiale de valută străină şi de promovarea
operării corecte a sistemelor de plată. BCE poate emite, în mod independent,
bancnotele „euro” cu scopul de a menţine stabilitatea sistemului financiar.
Obiectivul de bază al BCE este menţinerea stabilităţii preţurilor şi
susţinerea politicilor economice generale ale comunităţii, fără a prejudicia
obiectivul stabilităţii preţurilor. În acest mod, se păstrează un control
strict asupra ratei inflaţiei. Scopul BCE este de a asigura, de la an la an, o
creştere a preţurilor cu mai puţin de 2%. BCE dispune de propriul buget şi este
verificată doar de Curtea Europeană de Auditori în ceea ce priveşte
administrarea eficientă a fondurilor. Îşi are sediul în Frankfurt pe Main.
Banca Europeană pentru Investiţii (BEI) are menirea să ajute UE în
realizarea obiectivelor ce şi le-a propus, prin finanţarea proiectelor de
divers gen. Sunt selectate proiectele de interes public, care susţin integrarea
europeană, asigură coeziunea dintre dezvoltare, politică, economie şi sfera
socială, bazată pe o economie inovaţională. Activitatea BEI este non-profit,
banca nu oferă sprijin financiar pentru salvarea sau menţinerea cursului
valutar. Pentru propria activitate, BEI nu utilizează fonduri din bugetul UE.
Aproximativ 90% din activităţile finanţate de BEI se desfăşoară în cadrul
Uniunii Europene, dar o parte semnificativă este oferită şi viitoarelor state
membre. În acest sens, BEI oferă un suport considerabil dezvoltării ţărilor din
bazinul Mării Mediterane şi Mării Caraibelor, Oceanului Pacific, Africii,
precum şi Asiei şi Americii Latine. Sediul BEI este la Luxemburg
30. Dimensiunea instituţională a
integrării europeană.
Agenţiile şi organismele de reglementare au fost înfiinţate o serie de
agenţii ale UE specializate şi descentralizate cu scopul de a sprijini statele
membre ale UE şi pe cetăţenii acestora. Aceste agenţii reprezintă un răspuns la
dorinţa de deconcentrare geografică şi la nevoia de a face faţă unor noi
sarcini de natură juridică, tehnică şi/sau ştiinţifică.
Agenţiile şi organismele de reglementare includ:
Agenţii de politici
Agenţiile de politici sunt organisme de drept public european,
distincte faţă de instituţiile UE (Consiliul, Parlamentul, Comisia etc.) şi
care au personalitate juridică proprie. Ele sunt constituite printr-un act de
drept derivat, în vederea îndeplinirii unei sarcini tehnice, ştiinţifice sau
administrative foarte specifice.
Agenţii pentru politica de securitate şi de apărare comună Aceste
agenţii au fost înfiinţate în scopul îndeplinirii unor sarcini foarte specifice
de natură tehnică, ştiinţifică şi administrativă în cadrul politicii comune a
Uniunii Europene în materie de securitate şi apărare.
Agenţii de cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală A
fost creat un alt grup de agenţii cu scopul de a ajuta statele membre ale UE să
coopereze în lupta împotriva crimei organizate la nivel internaţional.
31. Organisme de supraveghere
financiară ale UE.
Pentru a face faţă turbulenţelor financiare din ultimii ani, care au
afectat ţi sisteul financiar-bancar al UE, în ianuarie 2011, au fost create
trei autorităţi de supraveghere având misiunea de a preveni anumite riscuri
care ar putea să pună în pericol stabilitatea sistemului financiar global.
I.Autoritatea bancară europeană (ABE)
II.Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe (AEVMP)
III.Autoritatea europeană pentru asigurări şi pensii ocupaţionale
(AEAPO)
În ianuarie 2011, a fost creat şi Comitetul european pentru riscuri
sistemice (CERS), care înlocuieşte fostele comitete de supraveghere .
32. Piaţa comună europeană:
asigurarea celor 4 libertăţi de circulaţie.
LIBERTATEA DE MIŞCARE A PRODUSELOR SE BAZEAZĂ PE:
1.Uniunea vamală;
2.Interzicerea oricărei măsuri care ar avea un efect similar taxelor
vamale sau restricţiilor cantitative.
Criterii pentru evaluarea unei măsuri dacă are un “efect similar”:
- orice obligaţie de plată ataşată numai unui produs dintr-un alt stat
membru;
- un standard naţional care este în fapt o barieră tehnică.
3. Recunoaşterea reciprocă a standardelor naţionale.
LIBERTATEA DE MIŞCARE A SERVICIILOR - cazul utilităţilor publice -
Condiţiile pentru deschiderea utilităţilor publice la competiţie
liberă:
a) Separarea elementului de monopol natural;
b) Stabilirea regulilor pentru administrarea monopolului natural;
c) Garantarea de către autorităţi a funcţionării unei reguli
transparente şi corecte de formare a tarifelor la utilităţile publice
LIBERTATEA DE MIŞCARE A CAPITALULUI
Forţele care acţionează pentru integrarea deplină a pieţelor financiare
în UE sunt următoarele:
- moneda unică;
- instituţiile financiare cu
activităţi transfrontaliere;
- instituţiile financiare cu
activităţi trans-sectoariale;
- concentrarea în industria
bancară şi scăderea ponderii băncilor în intermedierea financiară;
- dezvoltarea pieţei acţiunilor;
- extinderea comerţului
electronic.
Condiţii pentru progresul integrării pieţelor financiare
- armonizarea reglementărilor
esenţiale în sistemul financiar; - licenţă unică
- recunoaşterea reciprocă a
activităţii de supraveghere prudenţială exercitată de către autoritatea din
statul membru, unde se află instituţia financiară care operează transfrontalier
- cooperarea între autorităţile
naţionale de supraveghere prudenţială
PIAŢA UNICĂ A FORŢEI DE MUNCĂ– LIBERTATEA DE MIŞCARE A PERSOANELOR
Drepturile cetăţenilor UE la libertatea de mişcare constă în:
- dreptul de a se mişca şi de
a-şi stabili reşedinţa în orice stat membru (a trai, a munci, a studia, a se
retrage la pensie într-un alt stat membru);
- dreptul de a vota şi depune
candidatura pentru Parlamentul European şi alegerile locale în statul membru
unde îşi are reşedinţa;
- dreptul la protecţie
diplomatică pe teritoriul unei terţe ţări;
- dreptul la petiţie la
Parlamentul European.
Aceste drepturi reies din drepturile fundamentale ale cetăţenilor UE,
din declaraţia universală a drepturilor omului, dar oferă în plus :
- dreptul de a se angaja în
orice stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului membru
respectiv;
- dreptul de a fi tratat la
locul de muncă la fel ca cetăţenii statului membru (salarii, asigurări sociale
etc.)
- dreptul de a rămâne în statul
membru unde a lucrat ultima oară dacă a ieşit la pensie sau a lucrat cel puţin
trei ani, invaliditate permanentă.
În unele state pot exista unele restricţii la etapa de tranziţie
cauzate de motive de politică publică şi restricţiile de angajare în serviciul
public.
33. Politica concurenţei în UE
Întreaga construcţie integrativă în UE s-a fondat pe încrederea în
forţele regulatorii ale pieţii. Orientarea spre economia de piaţă a statelor
europene este cel mai bine reflectată în analiza genezei politicii concurenţiale
comunitare. Pe parcursul anilor politica în domeniul concurenţei şi-a sporit
importanţa pe măsură ce climatul de afaceri depăşea cadrul îngust naţional pe
baza proceselor de integrare europeană.
Politica în domeniul concurenţei a fost o componentă importantă a
Tratatului de la Roma. Articolul 3 al Tratatului prevedea crearea unui sistem
care să ofere garanţia că procesele concurenţei loiale pe piaţă nu vor fi
distorsionate. Reglementările în domeniul concurenţei au determinat obiectivul
strategic al tratatului. Aceste reglementări sunt orientate în egală măsură
spre activitatea companiilor, dar şi a autorităţilor guvernamentale naţionale.
Odată cu lansarea pieţei unice interne, multe din avantajele şi oportunităţi
dinamice ale ei pot fi pierdute prin menţinerea artificială a unor bariere
legislative naţionale.
Politica în domeniul concurenţei este menită să fie un mecanism de
corectare a imperfecţiunilor pieţei, în activitatea unor companii sau în cazul
abuzului de poziţii dominante pe un segment de piaţă, care afectează mecanismul
liber al pieţei.
Politica în domeniul concurenţei la nivelul UE implică o monitorizare a
măsurilor şi o intervenţie asupra pieţei pentru asigurarea unui nivel adecvat
de competiţie.
Cu privire la problematica în domeniul concurenţei principalele
dimensiuni exploatate de reglementările comunitare se referă la stabilirea
cadrului juridic normativ pentru intervenţia organelor comunitare, în al doilea
rând criteriile convenite pentru realizarea practică a intervenţiei comune.
Politica în domeniul concurenţei UE vizează aplicarea normelor care
garantează faptul că întreprinderile funcţionează în condiţii de concurenţă
loială. Are nenumărate efecte pozitive:
- stimulează spiritul
antreprenorial şi eficienţa
- asigură o ofertă mai variată
- contribuie la practicarea unor
preţuri reduse şi la promovarea calităţii. Preţuri mici Cea mai simplă
modalitate pentru a deţine o cotă de piaţă importantă este practicarea de
preţuri mici. Sub efectul concurenţei, preţurile scad. Acest lucru este benefic
pentru consumatori (deoarece creşte puterea lor de cumpărare), pentru
întreprinderi, care sunt încurajate să producă şi pentru economie, în general.
Calitate mai bună
Concurenţa încurajează întreprinderile să producă bunuri şi să
furnizeze servicii de mai bună calitate, pentru a atrage mai mulţi clienţi şi
pentru a deţine o cotă de piaţă mai mare. Calitatea poate însemna:
produse cu durată de viaţă mai îndelungată sau care funcţionează mai
bine
servicii post-vânzare sau de suport tehnic mai bune
servicii mai accesibile şi mai bune.
Ofertă mai variată
Pe fondul concurenţei, întreprinderile vor depune eforturi pentru ca
produsele lor să se diferenţieze de celelalte produse existente pe piaţă. Prin
urmare, oferta devine mai bogată şi consumatorii pot alege produsul cu cel mai
bun raport preţ-calitate.
Inovare
Pentru a prezenta o ofertă variată şi pentru a produce bunuri de mai
bună calitate, întreprinderile trebuie să fie novatoare în concepţie, design,
tehnici de producţie, servicii etc.
Concurenţi mai serioşi pe piaţa mondială
Concurenţa de pe piaţa UE ajută întreprinderile europene să fie mai
competitive şi în afara UE, devenind capabile să facă faţă concurenţei de pe
piaţa mondială.
Concurenţa exercită o presiune constantă asupra întreprinderilor pentru
a pune la dispoziţia consumatorilor o ofertă cât mai variată, la cele mai bune
preţuri. Concurenţa face parte din regulile de joc ale unei pieţe libere şi
este în interesul consumatorilor, beneficiarii finali.
Uneori, întreprinderile încearcă să denatureze concurenţa. Pentru a
garanta buna funcţionare a pieţelor, autorităţile competente, printre care
Comisia Europeană, trebuie să prevină sau să corecteze comportamentele
anticoncurenţiale.
Comisia Europeană supraveghează:
acordurile dintre întreprinderi, care limitează concurenţa (cartelurile
sau alte tipuri de acorduri) şi prin care părţile îşi stabilesc propriile
reguli şi evită regulile unei pieţe liberalizate
cazurile de abuz de poziţie dominantă, în care întreprinderea dominantă
încearcă să-şi excludă concurenţii de pe piaţă
fuziunile şi alte acorduri formale între întreprinderi, care prevăd o
asociere permanentă sau temporară (fuziunile sunt autorizate în măsura în care
acestea permit o extindere a pieţelor, în beneficiul consumatorilor)
eforturile menite să liberalizeze pieţele în sectoare precum
transportul, energia, serviciile poştale şi telecomunicaţiile. Multe din aceste
sectoare erau dominate de monopoluri de stat şi, prin urmare, este important să
ne asigurăm că procesul de liberalizare nu le aduce acestora avantaje neloiale.
sprijinul financiar (ajutor de stat) în beneficiul întreprinderilor din
partea guvernelor ţărilor UE – ajutoarele de stat sunt compatibile cu
legislaţia europeană cu condiţia ca acestea să nu denatureze concurenţa dintre
întreprinderile europene sau să nu aducă prejudicii economiei
cooperarea cu autorităţile naţionale competente responsabile cu punerea
în aplicare a legislaţiei europene în domeniul concurenţei, pentru a garanta
aplicarea uniformă a dreptului concurenţei la nivelul UE.
UE promovează o politică de concurență destinată să asigure o
concurență corectă în cadrul pieței unice. Comisia Europeană, ca autoritatea de
reglementare a competiției pentru piața unică este responsabilă pentru
problemele antitrust, aprobare a fuziunilor, dezmembrarea cartelurilor,
lucrează pentru liberalizarea economică și pentru prevenirea ajutoarelor de
stat.
Comisarul pentru Concurență, în prezent Joaquin Almunia, este unul
dintre cei mai importanți și infuenţi comisari din cadrul Comisiei, cunoscut
pentru capacitatea de a afecta interesele comerciale ale societăților
transnaționale.
De exemplu, în 2001, Comisia a împiedicat pentru prima dată o fuziune
între două societăți cu sediul în Statele Unite ale Americii (GE și Honeywell),
care fusese deja aprobată de autoritatea națională. Un alt caz cunoscut este
cel al Microsoft, care a dus la amendare Microsoft cu 777 milioane euro de
către Comisie după 9 ani de acțiuni în justiție.
34. Piaţa unică şi politicile
economice ale UE.
PIAŢA UNICĂ – PRIVIRE DE SINTEZĂ
Piata unica: Spaţiu fără frontiere interne pentru libera circulaţie a
mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor
Scop: cadrul economic
dinamic care să genereze avantaje reciproce – în a crea mai multă creştere şi
joburi
Principilu: economia de
piaţă deschisă şi concurenţa liberă.
Mijloace de realizare: uniunea
vamală; eliminarea obstacolelor de orice fel din circulaţia liberă a mărfurilor,
serviciilor, capitalului şi persoanelor; recunoaşterea reciprocă a standardelor
naţionale; armonizarea regulilor; coordonarea politicilor economice
POLITICI ECONOMICE EUROPENE
CARE MULTIPLICĂ AVANTAJELE PIEŢEI UNICE
- Politica concurenţei
- Politica monetară
- Politica privind
competitivitatea – Strategia Lisabona
- Politica agricolă
comunitară
- Politica industrială
- Politica privind protecţia
consumatorului
- Politica bugetară
- Politica fiscală
- Politica energetică
- Politica privind
transporturile - Reţeaua TEN
35. Politica vamală comunitară.
Politica vamală comunitară se bazează pe aplicarea uniformă de către
administraţiile statelor membre a legislaţiei vamale, care cuprinde: Codul
vamal comunitar şi prevederile de aplicare a Codului Vamal, Nomenclatura
combinată, Tariful vamal comun, precum şi legislaţia aferentă ce depăşeşte
sfera codului vamal.
În timp ce libera circulaţie a bunurilor este principala manifestare
internă a uniunii vamale, Tariful Vamal Comun (TVC) formează aspectul extern,
deoarece face posibilă aplicarea uniformă a taxelor vamale la produsele
importate din alte ţări decît cele ale Uniunii Europene, indiferent de ţara de
destinaţie.
Politica vamala reprezintă unul dintre fundamentele Uniunii şi este
esentială pentru existenţa pieţei unice, care nu poate funcţiona corect fara
reguli comune aplicate uniform la toate graniţele externe ale Comunităţii.
Acest set de reguli formează politica vamală şi reprezintă motivul pentru care
cele 28 autorităţi vamale ale statele membre lucrează ca o singură entitate.
Necesitate: uniune vamală; subsidiaritate
Conţinut-instrumente:
- Tarife vamale comune;
- Acorduri multilaterale şi bilaterale;
- Instrumente de apărare comercială.
Sferă de aplicare: bunuri, servicii, investiţii dar şi alte
probleme-dezvoltare, siguranţă alimente, locuri de muncă.
În fluxurile comerciale mondiale UE rămâne cel mai important actor
datorită ofertei diversificate de mărfuri şi servicii competitive, astfel
ponderea UE în exporturile globale a constituit respectiv 33% în 2011 faţă de
41% în anul 1999, iar în importurile globale a constituit respectiv 34% în 2011
faţă de 41% în anul 1999.
Factori precum progresul tehnologic, costurile scăzute de transport şi
liberalizarea în interiorul Uniunii Europene şi în alte ţări terţe au condus la
creşterea fluxurilor comerciale şi a investiţiilor străine între ţări. Acest
aspect are consecinţe importante asupra funcţionării economiei UE. Fenomenul
globalizării, deşi reprezintă o sursă de mari beneficii şi oportunităţi,
implică faptul că Europa trebuie să facă faţă unei concurenţe acerbe, atât din
partea unor economii cu costuri scăzute, cum sunt cele ale Chinei şi Indiei,
cât şi din partea unor economii inovatoare, cum este cea a Statelor Unite.
- Creşterea integrării economice la nivel internaţional, ca efect a
globalizării, oferă multe oportunităţi. Întreprinderile din UE obţin mai uşor
acces la noi pieţe aflate în expansiune, la surse de finanţare şi la resurse
tehnologice. Consumatorii de pe teritoriul UE se pot bucura de o mai mare
varietate de produse, la preţuri mai mici. Acest lucru deschide perspectiva
unor potenţiale câştiguri semnificative în favoarea Uniunii, în termeni de
creştere a nivelului de productivitate şi de salarii reale. Comisia Europeană
estimează că aproximativ o cincime din creşterea nivelului de trai în Europa,
în ultimii 50 de ani, se datorează fenomenului globalizării. Acesta este
motivul pentru care UE s-a pronunţat cu hotărâre în favoarea unei mai mari
deschideri economice. Politica sa comercială a reprezentat un instrument
important al orientării către liberalizarea comerţului mondial.
Măsurile de îmbunătăţire a funcţionării pieţelor UE şi de stimulare a
performanţelor în materie de inovare vor contribui la reducerea duratei
procesului de ajustare, în timp ce acţiuni politice precise, precum Fondul
european pentru adaptare la globalizare, îi vor sprijini pe lucrătorii
afectaţi. Pe lângă aceste probleme interne, mai există şi importante provocări
externe cu care UE se confruntă şi care necesită soluţii politice, precum:
- încurajarea comerţului mondial şi menţinerea poziţiei Europei ca
principal bloc comercial la nivel mondial;
- gestionarea imigraţiei ca sursă de mână de lucru, ca răspuns la
fenomenul îmbătrânirii populaţiei şi ca avantaj în favoarea dezvoltării;
- menţinerea poziţiei UE ca sursă şi destinaţie a investiţiilor străine
directe (ISD);
- gestionarea problemei dezechilibrelor din economia globală în
parteneriat cu alte economii.
ELEMENTELE SISTEMULUI VAMAL AL UNIUNII EUROPENE
Sistemele vamale naţionale
Sistemul vamal al UE
Trei instrumente vamale comune pentru coeziunea sistemului: codul
vamal, tariful vamal, nomenclatorul marfurilor
36. Politica monetară europeană.
Uniunea economică şi monetară (UEM) reprezintă un pas major în procesul
de integrare a economiilor UE. UEM presupune coordonarea politicilor economice
şi fiscale, o politică monetară comună şi o monedă comună - euro. Cu toate că
toate cele 27 state membre UE participă la uniunea economică, unele ţări au dus
integrarea mai departe prin adoptarea monedei unice.
Decizia de a forma o Uniune economică şi monetară a fost luată de
Consiliul European în oraşul olandez Maastricht, în decembrie 1991, fiind mai
târziu prevăzută în Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la
Maastricht). Integrarea economică aduce beneficii mai mari, eficienţă internă şi
soliditate economiei UE, în general şi economiilor statelor membre, în
particular. Acest lucru oferă şi oportunităţi pentru stabilitate economică,
pentru intensificarea creşterii economice şi pentru un grad mai mare de ocupare
a forţei de muncă – de care beneficiază direct cetăţenii UE.
În termeni practici, UEM înseamnă:
- Coordonarea elaborării
politicilor economice între statele membre;
- Coordonarea politicilor
fiscale, în special prin stabilirea de limite pentru datoria şi deficitul
public;
- O politică monetară
independentă coordonată de Banca Centrală Europeană (BCE);
- Moneda unică şi piaţa unică.
Strategia de politica monetara:
I.STABILITATEA MONETARĂ → creşterea inflaţiei < 2%/an (termen
mediu);
II.STABILIREA UNEI VALORI DE REFERINŢĂ CANTITATIVĂ PENTRU CREŞTEREA
MASEI MONETARE (M3), (pe termen lung, inflaţia este un fenomen monetar);
III.EVALUAREA TENDINŢELOR PREŢURILOR ŞI A RISCURILOR ÎN RAPORT CU
STABILITATEA PREŢURILOR
IV.FOLOSIREA INSTRUMENTELOR INDIRECTE DE POLITICĂ MONETARĂ (facilitatea
de depozit; operaţiunile de piaţă deschise; cerinţa de rezerve minime)
37. Principiile, obiectivele şi
etapele Uniunii monetare europene.
PRINCIPII FUNDAMENTALE PENTRU POLITICA MONETARĂ:
1. INDEPENDENŢA TOTALĂ a BEC faţă de instituţiile UE şi autorităţile din
statele membre;
2. UN SINGUR OBIECTIV PRIORITAR pentru politica monetară: STABILITATEA
PREŢURILOR.
Obiectivele uniuni economice şi monetare în Europa sunt următoarele:
1. Dezvoltarea şi desăvârşirea pieţei unice – prin adăugarea
dimensiunii monetare.
2. Aprofundarea integrării pieţei unice.
3. Consolidarea stabilităţii monetare şi financiare în zona euro.
4. Creşterea competitivităţii spaţiului economic european (prin
asigurarea unei creştere economice durabile, bunăstării şi puterii de cumpărare
a populaţiei, asigurarea cu locuri de muncă a populaţiei apte de muncă) în
comparaţie cu SUA, Japonia şi alte poluri economice mondiale.
Uniunea economică şi monetară (UEM) este un proces care vizează
armonizarea politicilor economice şi monetare ale statelor membre ale Uniunii
Europene (UE). Acest proces cuprinde trei etape:
etapa 1 (între 1 iulie 1990 şi 31 decembrie 1993) : libera circulaţie a
capitalurilor între statele membre;
etapa a 2-a (între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1998): coordonarea
politicilor monetare ale statelor membre şi consolidarea cooperării între
băncile centrale naţionale ale statelor membre;
etapa a 3-a (începând cu 1 ianuarie 1999): introducerea treptată a
monedei euro şi instituirea unei politici monetare unice sub responsabilitatea
Băncii Centrale Europene (BCE).
Primele două etape ale UEM s-au încheiat. A treia şi ultima etapă este
în curs de desfăşurare. Aceasta vizează, în special, introducerea monedei euro
în statele membre. În prezent, 17 state membre au adoptat moneda euro ca monedă
unică. Aceste state formează „zona euro”.
PRINCIPIILE UNIUNII MONETARE EUROPENE
Moneda unica euro
Politica monetara comuna
Coordonarea politicilor economice
38. Zona „Euro” a UE.
„Zona euro” este termenul oficial pentru grupul de state membre care au
adoptat moneda euro ca monedă proprie.
- Aderând la UE, noul stat
membru se angajează să introducă euro în momentul în care va îndeplini toate
criteriile necesare. Prin îndeplinirea acestor criterii, un stat membru
demonstrează un nivel ridicat de convergenţă economică durabilă cu economia
zonei euro înainte de introducerea monedei unice. Convergenţa economică
reprezintă o garanţie a faptului că economia funcţionează bine în zona euro şi
că statele membre se pot dezvolta şi prospera în cadrul acesteia.
- Calitatea de membru al zonei
euro consolidează gradul de interdependenţă economică dintre statele membre.
Acestea au în comun moneda euro şi politica monetară indicată de Banca Centrală
Europeană. Folosirea monedei unice şi politica monetară comună au ca efect
intensificarea legăturilor comerciale şi financiare. Această integrare
economică în creştere încurajează o mai strânsă coordonare a politicilor
economice.
- Având în vedere această
interdependenţă, membrii zonei euro se confruntă cu provocări economice comune,
specifice. Din acest motiv, începând din 1999, ministerele de finanţe ale
statelor membre din zona euro s-au întrunit, în mod informal, într-un
„Eurogrup”, pentru a discuta chestiuni legate de responsabilităţile comune
privind moneda unică. La aceste întâlniri participă şi comisarul pentru afaceri
economice şi monetare, precum şi preşedintele Băncii Centrale Europene. Buna
funcţionare a zonei euro este crucială nu numai pentru economiile participante,
ci şi pentru întreaga Uniune. Aceasta deoarece succesul zonei euro, care
constituie, până în prezent, cea mai avansată etapă a integrării europene,
influenţează puternic performanţa economică a UE.
- De aceea, este vital ca zona
euro să fie atent monitorizată astfel încât să devină o ancoră pentru
stabilitatea economică în Europa şi un imbold dat reformei în actualele şi
viitoarele state membre UE.
Banca Centrală Europeană (BCE) deţine un rol esenţial în cadrul UEM.
Aceasta este cea care elaborează politica monetară a statelor membre ale zonei
euro. De asemenea, BCE este unica abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote
euro. Statele membre pot emite monede euro, dar BCE este cea care trebuie să
autorizeze în prealabil cantitatea anuală a emisiunii.
Primele state membre ale zonei euro
3 mai 1998 reprezintă o dată istorică pentru lansarea celei de-a treia
etape a uniunii economice şi monetare. La acea dată, Consiliul a adoptat o
decizie prin care recunoaşte că 11 state membre îndeplinesc condiţiile necesare
pentru a adopta moneda euro la 1 ianuarie 1999 (Belgia, Germania, Spania,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Austria, Portugalia şi
Finlanda).
Introducerea monedei euro s-a derulat apoi în două faze:
1 ianuarie 1999: moneda euro a fost introdusă ca monedă scripturală şi
s-au stabilit ratele de conversie cu vechile monede naţionale. Vechile monede
naţionale au devenit astfel unităţi ale subdiviziunilor nezecimale ale monedei
euro;
1 ianuarie 2002: monedele şi bancnotele euro au fost introduse pe
teritoriul statelor membre; cetăţenii şi întreprinderile europene au putut
astfel să îşi realizeze plăţile fiduciare în euro.
Grecia, care nu îndeplinea criteriile de convergenţă în 1998, a
solicitat o reevaluare a situaţiei sale în 2000. Comisia a emis un aviz
favorabil şi Grecia a intrat astfel oficial în a treia etapă a UEM la 1
ianuarie 2001.
Moneda euro poate fi folosită în toate ţările care au adoptat-o.
Design-ul monedelor: un simbol comun, alături de unul naţional
Design-ul bancnotelor: fără simbol naţional
CRITERIILE DE CONVERGENŢĂ PENTRU ADMITEREA ÎN ZONA EURO – de natură
monetară şi bugetară
STABILITATEA PREŢURILOR - Rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult
de 1,5 puncte procentuale, media ratelor inflaţiei din trei state membre cu cea
mai mică inflaţie.
STABILITATEA MONETARĂ - Moneda naţională a respectat limitele Cursului
de schimb normale de fluctuaţie, prevăzute prin mecanismul cursurilor de
schimb, fără tensiuni severe, pentru o perioadă de cel puţin doi ani.
CONVERGENŢA RATEI DOBÂNZII PE TERMEN LUNG - Rata dobânzii să nu
depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale media dobânzilor din trei state
membre cu cea mai mică inflaţie.
DEFICITUL BUGETULUI - să nu fie mai mare de 3 la sută din PIB.
DATORIA PUBLICĂ - să nu fie mai mare de 60 la sută din PIB
39. Agricultura în UE.
Astăzi consumatorii sunt mai mult ca oricând preocupaţi de calitatea
alimentelor, iar mărcile de calitate facultative ale UE îi ajută să aleagă în
cunoştinţă de cauză. Aceste etichete, indicând originea geografică, utilizarea
unor metode sau ingrediente tradiţionale, inclusiv organice, contribuie, de
asemenea, la creşterea competitivăţii produselor agricole europene pe pieţele
internaţionale. Diversele reforme prin care a trecut politica agricolă a UE au
promovat inovaţia în agricultură şi în prelucrarea alimentelor. La acestea se
adaugă proiectele de cercetare care au determinat creşterea productivităţii şi
reducerea efectelor asupra mediului, de exemplu prin utilizarea produselor
vegetale şi a deşeurilor pentru producerea energiei.
- Agricultura europeană joacă un
rol important pe pieţele mondiale de produse agricole. Marea capacitate de
producţie a agriculturii europene, precum şi diversitatea şi calitatea
produselor sale, au făcut din UE un exportator major de numeroase produse
alimentare (al doilea mare exportator mondial, cu exporturi de produse agricole
în valoare de 76,437 miliarde EUR în anul 2010).
- Dar schimburile comerciale nu
se realizează într-un singur sens. UE este totodată şi cel mai mare importator
mondial de produse agricole. În 2010, importurile de produse agricole în UE au
fost evaluate la 80,711 miliarde EUR, deficitul comercial constituie 4,273
miliarde EUR).
- Din anul 1990, poziţia de
exportator net a UE a scăzut în fiecare sector.
Agricultura nu implică numai hrana. Aceasta se referă la comunităţile
rurale și la oamenii care trăiesc în acestea, la zonele rurale și resursele lor
naturale preţioase.
- În toate statele membre ale
UE, agriculturii menţin vitalitatea zonelor rurale și păstrează stilul de viaţă
rural. Dacă nu ar exista exploataţii agricole și agricultori, cătunele, satele
și târgurile noastre ar fi profund afectate. Multe locuri de muncă din zonele
rurale sunt legate de agricultură. Agricultorii au nevoie de mașini,
construcţii, combustibil, îngrășăminte și îngrijiri medicale pentru animale.
Multe persoane lucrează în aceste sectoare „din amonte”. Alte persoane
realizează operaţiuni „din aval” precum prepararea, prelucrarea și ambalarea
alimentelor. Există, de asemenea, cei care sunt implicaţi în stocarea,
transportul și vânzarea cu amănuntul a produselor alimentare.
- În concluzie, agricultura și
producerea alimentelor reprezintă elemente esenţiale ale economiei și
societăţii UE. În toate cele 27 de state membre ale UE există aproximativ 14
milioane de agricultori și alte 4 milioane de persoane care lucrează în
sectorul alimentar. Sectorul agricol și alimentar oferă, împreună, 7% din
totalul locurilor de muncă și generează 6% din produsul intern brut al UE.
40. Politica agricolă comună a
UE.
Politica agricolă a Uniunii Europene, cunoscută şi sub numele de
politica agricolă comună, garantează menţinerea unui echilibru între producţia
alimentară europeană şi dezvoltarea economică viabilă a comunităţilor rurale,
pe de o parte şi măsurile de protecţie a mediului vizând combaterea
schimbărilor climatice, gospodărirea apelor, bioenergia şi diversitatea, pe de
altă parte.
În urmă cu 50 de ani, politica agricolă a UE punea accentul pe
furnizarea unor cantităţi suficiente de alimente pentru o Europă care
traversase un deceniu de lipsuri cauzate de războaie. Pentru aceasta, se apela
la subvenţionarea producţiei şi susţinerea preţurilor prin cumpărarea
surplusurilor de la fermieri. Toate aceste metode sunt de domeniul trecutului.
Astăzi, politica UE îşi propune să le ofere tuturor producătorilor de
alimente (de la agricultori şi crescători de animale până la producători de
produse lactate, fructe, legume sau vin) posibilitatea:
- de a produce cantităţi
suficiente de hrană sigură şi de calitate pentru consumatorii europeni
- de a aduce o contribuţie
substanţială la diversificarea activităţilor economice
- de a respecta standarde foarte
înalte în materie de protecţie a mediului şi bunăstare a animalelor.
1962 Se elaborează politica agricolă comună. PAC este privită ca o
politică comună, având ca obiective furnizarea de alimente la preţuri
accesibile pentru cetăţenii UE și asigurarea unui nivel de viaţă echitabil
pentru agricultori.
1984 Exploataţiile agricole devin atât de productive încât furnizează
mai multă hrană decât este necesar. Surplusul se stochează și conduce la
apariţia „munţilor de alimente”. Se introduc măsuri pentru adaptarea
nivelurilor producţiei la nevoile pieţei.
1992 PAC trece de la sprijinirea pieţei la sprijinirea producătorilor.
Subvenţionarea preţurilor se reduce și este înlocuită cu ajutoare directe
pentru agricultori. Aceștia sunt încurajaţi să adopte practici mai ecologice.
Reforma coincide cu Summitul privind pământul, care a avut loc la Rio de
Janeiro în 1992 și care lansează principiul dezvoltării durabile.
2003 PAC oferă ajutor pentru venituri. O nouă reformă a PAC sistează
legătura dintre subvenţii și producţie. În prezent, agricultorii primesc ajutor
pentru venituri cu condiţia să exploateze terenul agricol și să îndeplinească
standardele de siguranţă în materie de mediu, bunăstarea animalelor și
siguranţă alimentară.
2011 O nouă propunere de reformă a PAC urmărește să consolideze
competitivitatea sectorului agricol, să promoveze inovarea, să lupte împotriva
schimbărilor climatice și să sprijine ocuparea forţei de muncă și dezvoltarea
în zonele rurale.
Pe parcursul anilor ’60 şi ’70 scopul principal al PAC era susţinerea
veniturilor producătorilor agricoli. A existat o tendinţă în cadrul politicii
pieţei de a stabili preţuri foarte mari. Suplimentar, a fost oferit un sprijin
financiar generos pentru îmbunătăţirea structurilor de producţie agricolă.
Aceste măsuri au dus la o supraproducţie considerabilă., care a creat probleme
cu contribuabilii (având în vedere cheltuielile bugetare comunitare mari) şi cu
partenerii comerciali (din cauza efectelor negative pe care le aveau
exporturile subvenţionate ale UE).
În anii ’80 au fost introduse un şir de ajustări care au combinat
liberalizarea cu măsurile intervenţioniste. Elementul esenţial al acestor
schimbări a constat în separarea politicii pieţei de politica veniturilor.
Obiectivul politicilor pentru instituirea ordinii de piaţă este crearea unor
pieţe stabile şi eficiente; aceasta presupune aplicarea instrumentelor de
stabilire a preţurilor. A fost introdus un sistem de “stabilizatori” pentru
cereale şi seminţe oleaginoase. Aceşti stabilizatori presupuneau reducerea
automată a preţurilor de subvenţie în cazurile de supraproducţie peste limitele
unui plafon stabilit. Al doilea element viza compensarea fermierilor pentru
pierderile de venit prin susţinerea directă a veniturilor lor.
La începutul anilor ’90 a fost întreprinsă o schimbare mai
fundamentală. Au fost introduse reduceri considerabile ale preţurilor garantate
(cu aproape 30% pentru cereale, cote de producţie de lapte şi un set de alte
măsuri menite să limiteze supraproducţia şi cheltuielile bugetare. Reforma a
instituit un sistem de plăţi directe pentru fermieri în scopul compensării
impactului reducerilor preţurilor garantate asupra veniturilor agricultorilor.
În cursul revizuirii reformei PAC din 2003 au fost reconfirmate
elementele reformei din anii 90. Intervenţia în procesul de stabilire a
preţului s-a redus în continuare, astfel încât mecanismele economiei de piaţă
să devină eficiente. Aceste măsuri de revizuire au presupus, în primul rând ,
introducerea unui mecanism de disciplină financiară. A fost introdus un sistem
de plăţi unice pentru majoritatea fermierilor UE, aceste plăţi fiind decuplate
de producţie şi orientate spre respectarea unui set de obiective de
“multifuncţionalitate”: rolul fermierilor în protecţia mediului înconjurător,
securitatea şi calitatea alimentelor, conservarea mediului rustic. Au fost
create posibilităţi ca guvernele naţionale să poată adapta acest sistem în
condiţiile naţionale, regionale şi locale.
Adoptarea PAC de către noile state membre s-a făcut pe baza PAC
reformate. Extinderea UE prin aderarea statelor ECE cu un sector agricol foarte
important a creat noi probleme. Volumul producţiei agricole noilor state
membre-constituie 1/3 din producţia vechilor state, cu preţuri cu mult mai mici
decât cu nivelul statelor UE 15. După multe dezbateri controversate s-a
convenit ca noile state-membre nu vor beneficia de susţinerea preţurilor , dar
vor participa la sistemul de cote pentru categoriile de produse relevante şi
vor introduce treptat sistemul de susţinere a veniturilor.
Alocarea fondurilor în funcţie de necesităţi
- Deşi încă mai există mecanisme
de siguranţă financiară destinate să vină în sprijinul agricultorilor, acestea
sunt folosite după criterii mult mai selective.
- De exemplu, pot fi utilizate
pentru situaţii cu caracter excepţional - dezastre naturale, epidemii de boli
la animale (de exemplu febra aftoasă) - sau pentru a corecta dezechilibre
majore ale pieţei care ar putea pune în pericol sectoare întregi ale economiei
rurale.
- UE completează veniturile
agricultorilor cu sprijin direct menit să le asigure un nivel de trai decent.
În schimb, ei trebuie să respecte normele în materie de igienă/siguranţă
alimentară, sănătate şi bunăstare animală, biodiversitate şi conservare a
vieţii sălbatice.
- Ofertă diversificată şi
preţuri echitabile, unul dintre principiile fundamentale ale politicii agricole
a UE.
41. Oportunităţi de finanţare în
cadrul PAC.
REFORMA POLITICII AGRICOLE COMUNE ÎNCEPÂND CU 2005
- Majoritatea subvenţiilor va fi acordată independent de volumul
producţiei, sub forma “o singură plată pe fermă”;
- Noul mod de acordare a subvenţiei va fi legat de respectarea
standardelor de mediu, de alimente şi tratament bun al animalelor;
- Pentru prevenirea abandonului , anumite plăţi legate de producţie,
limitate, pot fi menţinute;
- Politica de dezvoltare rurală va fi întărită, mai mulţi bani din
buget;
- Cele 8 noi state membre-foste socialiste-au optat pentru schema “o
singură plată pe hectar”.
PAC urmăreşte realizarea unui nivel adecvat al producţiei, la un cost
rezonabil pentru consumatori, concomitent cu asigurarea unui standard de viaţă
corect pentru comunitatea agricolă şi a unui viitor sigur pentru zona rurală.
PAC există de mai bine de 50 de ani ca una dintre cele mai importante
politici pan-europene. Nu este deloc surprinzător faptul că bugetul PAC a
reprezentat o proporţie mare din bugetul şi cheltuielile totale ale UE, în
măsura în care înlocuieşte politicile şi cheltuielile naţionale pentru
agricultură. În prezent situaţia s-a schimbat, deoarece cheltuielile PAC au
fost limitate, iar la nivel european s-au elaborat noi politici. Există însă
câteva mituri legate de costul PAC, mituri care trebuie spulberate.
- În primii ani de existenţă ai
UE, PAC reprezenta o proporţie semnificativă a cheltuielilor bugetare, în unele
cazuri chiar şi peste două treimi. PAC costă aproximativ 55 de miliarde EUR
anual. Această cifră reprezintă 40 % din buget total al UE, adică mai puţin de
0,5% din PIB-ul UE. Proporţia PAC din PIB-ul UE nu numai că scade, ci scade
într-un ritm mult mai rapid decât cheltuielile publice ale UE.
- Partea din buget destinată
sprijinirii pieţelor (cereale, zahăr, carne de vită şi lapte) şi subvenţiilor
la export a scăzut, în timp ce partea destinată ajutoarelor directe acordate
producătorilor şi dezvoltării rurale a crescut.
- PAC funcţionează în cadrul
unui set de parametri stricţi. Se fixează limite bugetare pentru a ţine sub
control cheltuielile dintr-un an sau pe o perioadă de mai mulţi ani. Limitele
prevăzute pentru măsurile de piaţă ale PAC şi ajutoarele directe pentru perioada
2007-2013 nu permit nicio creştere în termeni reali şi vor deveni tot mai
restrânse în fiecare an, odată cu creşterea progresivă a ajutoarelor directe
rezervate celor 12 noi state membre în această perioadă, până ce ating nivelul
ajutoarelor acordate în celelalte 15 state membre. În acelaşi timp, PAC a făcut
obiectul unei serii de reforme (trei reforme în decurs de 10 ani), destinate
parţial să orienteze şi să controleze mai bine cheltuielile. Cheltuielile PAC
au fost îngheţate (în termeni reali) până în anul 2013. Cheltuielile vor fi
controlate cu stricteţe: un nou mecanism de disciplină financiară este acum
disponibil pentru ca plafonul de cheltuieli să nu fie depăşit.
CREŞTEREA ÎN TIMP A SUBVENŢIILOR AGRICOLE PENTRU NOILE STATE MEMBRE
O perioadă de 10 ani pentru ca subvenţiilor agricole acordate noilor
state membre să ajungă la nivelul celor alocate vechilor state membre.
Primul 25% din subvenţia acordată vechilor state membre
Doilea 30
Treilea 35
Patrulea 40
Urmatorii 6 se măreşte cu 10 puncte procentuale la fiecare an.
42. Planul de reformă a PAC
2011.
1. O mai bună direcţionare a sprijinului pentru venit în vederea
stimulării dezvoltării și a ocupării forţei de muncă. Pentru o mai bună
dezvoltare a potenţialului agricol al UE, Comisia propune susţinerea într-un
mod mai just, mai simplu și mai bine direcţionat a veniturilor agricultorilor.
De sprijinul de bază pentru venit vor beneficia numai agricultorii activi. Acesta
va scădea progresiv începând de la 150 000 EUR per exploataţie și va fi
plafonat la peste 300 000 EUR, luând în considerare numărul de locuri de muncă
create. De asemenea, sprijinul va fi distribuit într-un mod mai echitabil între
agricultori, între regiuni și între statele membre.
2. Instrumente de gestionare a crizelor mai bine adaptate și cu o
capacitate de reacţie sporită pentru a face faţă noilor provocări economice.
Volatilitatea preţurilor reprezintă o ameninţare pentru competitivitatea pe
termen lung a sectorului agricol. Comisia propune „plase de siguranţă” mai
eficace, cu o capacitate de reacţie sporită pentru sectoarele cele mai expuse
crizelor (depozitarea privată și intervenţia publică) și promovarea creării de
sisteme de asigurări și de fonduri mutuale.
3. Plăţi de agromediu pentru prezervarea productivităţii pe termen lung
și a ecosistemelor. Pentru a consolida durabilitatea agriculturii din punct de
vedere ecologic și pentru a sprijini eforturile agricultorilor, Comisia propune
ca 30 % din plăţile directe să fie acordate în mod specific pentru utilizarea
îmbunătăţită a resurselor naturale. Aceste măsuri – diversificarea culturilor,
menţinerea pășunilor permanente, prezervarea rezervoarelor ecologice și a
peisajelor – sunt practice, ușor de pus în aplicare și vor avea un efect
ecologic real.
4. Investiţii suplimentare pentru cercetare și inovare. Pentru a
produce mai mult cu mai puţin și mai bine, Comisia propune dublarea bugetului
alocat cercetării și inovării în domeniul agricol, inclusiv prin intermediul
unui nou parteneriat european pentru inovare. Aceste fonduri, inclusiv
printr-un nou parteneriat european pentru dezvoltare, vor sprijini proiectele
de cercetare cu relevanţă pentru agricultori, vor încuraja o cooperare mai
strânsă între oamenii de știinţă și agricultori și transferul accelerat al
rezultatelor pozitive din laborator la câmp, precum și o informare și o
consiliere mai bună a agricultorilor.
5. Un lanţ alimentar mai competitiv și mai echilibrat. Agricultura
joacă un rol vital prin poziţionarea sa la baza lanţului alimentar, dar este
foarte fragmentată și puţin structurată, valoarea sa adăugată nefiind
recunoscută. Pentru a consolida poziţia agricultorilor, Comisia propune
sprijinirea organizaţiilor de producători, a dezvoltării organizaţiilor
interprofesionale și a vânzărilor directe între producători și consumatori.
Cotele de zahăr, care și-au pierdut relevanţa, nu vor fi prelungite după 2015.
6. Încurajarea iniţiativelor de agromediu. Trebuie luate în considerare
caracteristicile specifice fiecărui teritoriu, iar iniţiativele naţionale,
regionale și locale cu privire la mediu trebuie încurajate. În acest sens,
Comisia propune două priorităţi specifice ale politicii de dezvoltare rurală
pentru refacerea, prezervarea și îmbunătăţirea ecosistemelor și pentru
utilizarea eficientă a resurselor și lupta împotriva schimbărilor climatice.
7. Facilitarea lansării în activitate a tinerilor agricultori. Două
treimi dintre agricultori sunt în vârstă de peste 55 de ani. Pentru a susţine
implicarea generaţiei tinere în sectorul agricol, Comisia propune crearea unui
nou ajutor pentru instalare de care să poată beneficia, în timpul primilor
cinci ani ai proiectului lor, agricultorii care nu au împlinit 40 de ani.
8. Stimularea ocupării forţei de muncă în mediul rural și a spiritului
antreprenorial. Pentru a promova ocuparea forţei de muncă și spiritul
antreprenorial, Comisia propune o serie de măsuri de stimulare a activităţii
economice în zonele rurale și de încurajare a iniţiativelor de dezvoltare
locală. De exemplu, va fi creat un „pachet iniţial” pentru sprijinirea
proiectelor de microîntreprinderi, cu o finanţare pe o perioadă de cinci ani
care poate ajunge până la 70 000 EUR. Vor fi consolidate grupurile de acţiune
locală LEADER.
9. O mai mare atenţie acordată zonelor vulnerabile. Pentru a evita
deșertificarea și pentru a proteja bogăţia teritoriilor noastre, Comisia oferă
statelor membre posibilitatea de a-i sprijini în mod mai susţinut pe
agricultorii situaţi în zone dezavantajate din punct de vedere natural, prin
intermediul unei indemnizaţii suplimentare. Acest ajutor va completa celelalte
ajutoare care se acordă deja în cadrul politicii de dezvoltare rurală.
10. O Politică Agricolă Comunitară mai simplă și mai eficientă. Pentru
a evita sarcinile administrative inutile, Comisia propune simplificarea mai
multor mecanisme ale PAC, precum normele privind condiţionalitatea și sistemele
de control, fără ca aceasta să ducă la o pierdere a eficienţei. În plus, va fi
simplificat și sprijinul acordat micilor agricultori. Pentru aceștia, se va
institui o plată forfetară anuală de 500-1 000 EUR pentru o fermă. Va fi
încurajat transferul de terenuri de la micii agricultori care își încetează
activitatea agricolă către alte exploataţii care doresc să se restructureze.
43. Politica regională în UE.
POLITICA REGIONALĂ UE ÎN PERIOADA POSTBELICĂ
In perioada postbelică, politica regională a cuprins măsurile adoptate
de către guvernele naţionale pentru a oferi asistenţă zonelor-problemă din
fiecare ţară, prin promovarea investiţiilor şi prin crearea de locuri de muncă
în cadrul sectorului privat. Primele măsuri de politică regională vest-europene
au fost introduse în Marea Britanie, în anul 1934, ca răspuns la nivelurile
extrem de mari ale şomajului din zonele industriale.
- Realizarea de politici
regionale în Europa a reprezentat un răspuns la diferitele tipuri de probleme
regionale, ce necesitau intervenţia directă a guvernului. În ţările din nordul
Europei occidentale au fost avute în vedere zonele industrializate în declin,
iar în ţările sud-europene şi pentru Irlanda, problematica regională se referea
la subdezvoltare (niveluri mici ale PIB/locuitor, competitivitate şi
productivitate a muncii reduse, rate ridicate ale şomajului, lipsa locurilor de
muncă şi a infrastructurii de bază).
- În anii 50 ideea a fost că
guvernele au atât datoria, cât şi responsabilitatea de a direcţiona dezvoltarea
economică. Prin Tratatul de la Roma (1957) au fost formulate principiile unei
politici de dezvoltare regională. Astfel, prin Tratat se stipulează că
dezvoltarea regională urmăreşte: “…să întărească unitatea economiilor lor şi să
asigure dezvoltarea armonioasă a acestora reducând decalajul dintre diferitele
regiuni şi întârzierea celor mai puţin favorizate”. În accepţiunea fondatorilor
CEE, atingerea unui nivel egal de dezvoltare economică având ca rezultat
egalizarea condiţiilor de viaţă din statele membre era un element cheie al
stabilităţii relaţiilor de bună înţelegere dintre state, menit să asigure
reducerea şi eliminarea pericolului apariţiei tensiunilor şi al degenerării
acestora în conflicte.
POLITICA REGIONALĂ UE ÎN ANII 60
Tipurile de problematici regionale, identificate de către guvernele
europene, în acea perioadă se refereau la: subdezvoltarea şi lipsa infrastructurii
de bază în sectorul rural; creşterea şi dominaţia excesivă a marilor oraşe;
regiuni foarte întinse şi slab populate, suferind de pe urma migrării
locuitorilor către alte zonedin cauza dezechilibrelor regionale.
Intervenţiile guvernamentale pentru soluţionarea acestor probleme au
fost justificate în diverse moduri: prin argumente economice - de exemplu,
acela că diferenţele în nivelul de dezvoltare a regiunilor afectau negativ
performanţele şi eficienţa economiei naţionale; prin principiile “echităţii
sociale” şi prin implicaţiile politice, potenţial negative, apărute din cauza
dezechilibrelor regionale.
Primele instrumente financiare
1960 - a fost creat FSE - Fondul Social European (considerat
embrionul actualei politici de coeziune), care a avut ca obiectiv promovarea
utilizării forţei de muncă şi încurajarea mobilităţii lucrătorilor în
interiorul Comunităţii. Multă vreme a jucat un rol puţin important, dar
ulterior a devenit cel mai însemnat instrument de politică socială a UE.
1962 - FEOGA - Fondul European de Orientare şi Garantare a
Agriculturii - are rolul de a stimula ajustările structurale din agricultură
POLITICA REGIONALĂ UE ÎN ANII 70
- În anii 70 politica de dezvoltare regională a înregistrat în Europa
occidentală perioada sa de vârf şi s-a materializat prin: bugete mari, niveluri
ridicate ale subvenţiilor, zone extinse cărora li se acorda asistenţă, număr
mare şi diverse instrumente de politică regionala. Totuşi, începând din primii
ani ai deceniului, se înregistra o recunoaştere a capacităţii din ce în ce mai
reduse a guvernelor de a deplasa firmele şi forţa de muncă în anumite zone ale
ţării.
- 1973 - dezechilibrele
regionale din Comunitate s-au accentuat ca efect al aderării Irlandei, ţară
sensibil mai săracă decât cele şase state fondatoare, şi a Angliei, unde
declinul anumitor ramuri tradiţionale a determinat apariţia unor probleme
regionale importante
Instrumente financiare
1975 - FEDER - Fondul European de Dezvoltare Regională - acest moment
a marcat apariţia unei politici regionale comune.
FEDER era distribuit prin sistemul cotelor naţionale, guvernele
ţărilor membre solicitând fonduri in limitele cotelor respective, ceea ce a
condus la o dispersare a unor fonduri reduse
Instrumente financiare
85% din sumele cheltuite in perioada 1975-1988 au fost destinate
finanţării investiţiilor din infrastructură, ele fiind orientate, cu
preponderenţă, spre regiunile şi ţările cel mai puţin dezvoltate
Sumele mobilizate de FEDER până în anul 1988, deşi s-au înscris pe o
traiectorie pronunţat ascendentă, au fost totuşi relativ modeste
POLITICA REGIONALĂ UE ÎN ANII 80
În anii 80 politica de dezvoltare regională a înregistrat în Europa
occidentală perioada sa de vârf şi s-a materializat prin: bugete mari, niveluri
ridicate ale subvenţiilor, zone extinse cărora li se acorda asistenţă, număr
mare şi diverse instrumente de politică regionala. Totuşi, începând din primii
ani ai deceniului, se înregistra o recunoaştere a capacităţii din ce în ce mai
reduse a guvernelor de a deplasa firmele şi forţa de muncă în anumite zone ale
ţării.
Are loc o reevaluare a costurilor şi a potenţialului politicilor de
dezvoltare regională, iar scopurile politicilor regionale s-au orientat către:
- redistribuirea veniturilor şi
a forţei de muncă; optimizarea utilizării resurselor regiunii;
- realizarea creşterii
economice,
- prin intermediul promovării
competitivităţii;
- reducerea şomajului.
După anul 1985, politica regională a crescut considerabil în importanţă
şi a fost semnat Actul Unic European(februarie 1986). Actul Unic European este
important prin consecinţele sale financiare (Pachetul Delors). Acesta prevedea
transformarea politicilor bugetare (prin introducerea ciclului bugetar anual
într-o perspectivă financiară pe termen mediu, de 5-7 ani) şi o dublare a
fondurilor structurale (FSE, FEDER şi FEOGA) şi, de asemenea, au fost ropuse
cele patru principii de bază: concentrarea, programarea, adiţionalitatea şi
parteneriatul.
Măsurile au avut la bază încurajarea schimbărilor structurale în cadrul
regiunilor defavorizate; pentru promovarea diversificării şi a inovaţiilor
tehnologice; pentru mărirea contribuţiei lor la creşterea economiilor
naţionale.
POLITICA REGIONALĂ UE ÎN ANII 90
Dezechilibrele regionale s-au accentuat vizibil in deceniul 9, mai ales
după aderarea a trei state sudice cu o economie mai slab dezvoltata, respectiv
Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986).
Reforma din anul 1988 avea la bază trei obiective:
I.transformarea politicilor structurale într-un instrument cu impact
economic real;
II.utilizarea abordării multianuale în cazul planificării cheltuielilor
statelor membre;
III.existenţa şi predictibilitatea ajutorului Comunităţii şi
instituirea unui parteneriat cu toţi factorii implicaţi activ în implementarea
politicilor structurale, îndeosebi cu autorităţile regionale.
În anul 1992, Consiliul European de la Maastricht (1992) a luat decizia
de a iniţia o nouă reformă în ceea ce priveşte politica regională, prin care
s-a urmărit:
dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic;
conversia regiunilor aflate în declin;
combaterea şomajului pe termen lung şi reducerea şomajului în rândul
tinerilor;
modificarea structurilor din agricultură şi dezvoltarea
corespunzătoare a zonelor rurale.
Tendinţele care s-au manifestat în cadrul politicilor regionale în UE
au dus la apariţia efectivă a unei linii de demarcaţie N-S în acordarea
ajutorului regional, iar pentru majoritatea ţărilor nordice membre ale UE,
formele tradiţionale ale politicilor regionale se află în declin.
REFORMA POLITICII REGIONALE DIN ANII 90
Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) a consolidat legătura
dintre adâncirea integrării economice (respectiv crearea uniunii economice şi
monetare) şi coeziunea economică şi socială.
- Tratatul prevede reforma
fondurilor structurale, crearea Fondului de Coeziune şi înfiinţarea Comitetului
Regiunilor, care este consultat asupra tuturor aspectelor legate de alocarea si
implementarea FEDER, precum şi alte propuneri cu privire la bugetul UE
(Pachetul Delors-2).
- Fondul de Coeziune a fost
creat special pentru a sprijini Irlanda, Grecia, Portugalia şi Spania, toate
din categoria ţărilor mai puţin dezvoltate (proiecte de infrastructură şi
protecţia mediului), iar din anul 1993 a fost creat IFOP - Instrumentul Financiar
pentru Orientarea Pescuitului.
- A fost semnat Tratatul de la
Amsterdam (2 octombrie 1997) şi Agenda 2000 subliniază că această coeziune nu
numai că va rămâne o prioritate politică, dar ea va deveni şi mai importantă în
perspectiva aderării de noi membri, care prezintă diferenţe mari între
nivelurile de dezvoltare. A fost propusă o nouă perspectivă financiară
2000-2006, însă datorită constrângerilor bugetare, ponderea deţinută în PIB
comunitar de bugetul pentru politica structurală să nu depăşească nivelul atins
în 1999 (0,46%). Obiectivele au fost reduse la 3 (de la 6), în scopul creşterii
transparenţei şi eficienţei (Obiectivul 1, Obiectivul 2, Obiectivul 3).
44. Politica regională în anii
2007-2013.
Politica regională a UE devine o politică de investiţii, care îşi
propune să susţină competitivitatea şi creşterea economică, îmbunătăţirea
calităţii vieţii, crearea de locuri de muncă şi dezvoltarea durabilă.
Investiţiile contribuie la îndeplinirea obiectivelor Strategiei Europa 2020.
Politica regională îşi concentrează fondurile în zone şi sectoare în care
rezultatele pot fi semnificative, fiind astfel şi expresia solidarităţii UE cu
ţări şi regiuni mai puţin dezvoltate.
Obiectivul politicii regionale este de a reduce disparităţile
economice, sociale şi teritoriale majore dintre regiunile Europei. În lipsa
măsurilor necesare, s-ar aduce atingere realizărilor majore ale UE, printre
care piaţa unică şi moneda euro.
În perioada 2007-2013, UE va investi în regiunile Europei 347 de
miliarde de euro.
Fondurile servesc, de exemplu, la îmbunătăţirea infrastructurii de
transport şi extinderea reţelelor de internet până în zone îndepărtate, la
stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii din zone dezavantajate, la
implementarea unor proiecte de mediu şi la îmbunătăţirea nivelului de educaţie
şi a competenţelor. De asemenea, se investeşte în inovare, în realizarea de noi
produse şi metode de producţie, în eficienţa energetică şi combaterea
schimbărilor climatice.
În perioada 2007-2013, politica de coeziune se va concentra pe trei
obiective principale:
I.Convergenţa – solidaritatea dintre regiuni
II.Competitivitatea regională şi ocuparea locurilor de muncă
III.Cooperarea teritorială europeană
45. Obiectivele 1,2 şi 3 ale
politicii regionale.
Convergenţa – solidaritatea dintre regiuni
- Scopul este reducerea
disparităţilor regionale în Europa, ajutând regiunile cu un produs intern brut
pe cap de locuitor (PIB) sub 75% din media UE să le ajungă din urmă pe cele mai
dezvoltate.
- Anumite regiuni din UE-15
(înainte de ultimele două valuri de extindere), au depăşit în prezent pragul de
75% numai datorită faptului că PIB-ul mediu la nivelul UE a scăzut odată cu
aderarea noilor state. Aceste regiuni vor trebui să fie ajutate în continuare
prin intermediul politicii de coeziune, motiv pentru care ele beneficiază, în
prezent, de o susţinere „tranzitorie” (phasing-out) până în 2013.
- Numărul regiunilor vizate: 99
- Numărul europenilor vizaţi: 170 de milioane
- Valoarea totală: 283,3 miliarde de euro (81,5% din bugetul total)
- Tipul de proiecte finanţate: îmbunătăţirea infrastructurii de bază,
sprijinirea întreprinderilor, tratarea şi epurarea apelor uzate, asigurarea
accesului la conexiuni internet de mare vitează, formare, crearea de locuri de
muncă, etc.
Competitivitatea regională şi ocuparea locurilor de muncă
Obiectivul constă în crearea de locuri de muncă prin promovarea
competitivităţii şi creşterea gradului de atractivitate a regiunilor pentru
întreprinzători şi investitori. Acest obiectiv are în vedere toate regiunile
din Europa care nu intră sub incidenţa obiectivului de convergenţă.
- Acest obiectiv urmăreşte
sprijinirea regiunilor mai bogate pentru ca acestea să îşi îmbunătăţească
performanţele în scopul de a crea un efect de domino care să se propage la
nivelul întregii UE. încurajarea unei dezvoltări mai echilibrate în aceste
regiuni, prin eliminarea eventualelor „pungi de sărăcie”.
- Unele regiuni care se situau sub pragul de 75% şi care ar fi fost
eligibile pentru obiectivul „convergenţă”, primesc fonduri suplimentare care să
le ajute să facă „tranziţia” (phase in) către noul lor obiectiv.
- Numărul regiunilor vizate: 172
- Numărul europenilor vizaţi: 330 de milioane
- Valoarea totală: 55 de
miliarde de euro (16% din bugetul total)
- Tipul de proiecte finanţate:
realizarea unui sistem de transport ecologic, sprijin pentru centrele de
cercetare, universităţi, întreprinderi mici şi start-up-uri, formarea, crearea
de locuri de muncă, etc.
46. Principiile operaţionale ale
fondurilor structurale.
47. Politica comună socială în
UE.
UE se confruntă cu multiple probleme sociale. Tendinţele negative de pe
piaţa muncii şi nivelul ridicat de şomaj ar putea cauza pierderea calificărilor
profesionale, iar lipsa unor venituri corespunzătoare nu numai că diminuează
nivelul de trai a populaţiei, dar descurajează persoanele să învestească în
obţinerea unor noi competenţe şi abilităţi. Şomajul revine în topul problemelor
sociale ale UE. Cauzele şomajului în UE sunt complexe şi diferă de la ţara la
ţară. Există diferenţe majore dintre nivelul de protecţie socială între ţări ce
duc la apariţia unor disensiuni în interiorul UE. De-a lungul anilor ţările mai
bogate ale UE au elaborat şi implementat un sistem complex de protejare a
cetăţenilor lor, în general a salariaţilor împotriva pierderii veniturilor fin
cauza şomajului, bolilor şi accidentelor, etc. În plus legislaţia muncii
protejează salariaţii împotriva accidentelor care pot surveni la locul de
muncă.
- Politica comună socială în UE
completează politicile sociale naţionale. Politica comună socială are
interferenţe strânse cu politica pieţei de muncă care tratează problemele
sociale cum ar fi: şomajul, dar şi educaţia, formarea profesională şi
condiţiile de muncă. Multiple probleme sociale sunt dependente şi agravate
direct de creşterea şomajului, de aceea UE a plasat lupta împotriva şomajului
în centru atenţiei acţiunilor şi măsurilor sale în domeniul politicilor
sociale. Promovare coeziunii sociale necesită reducerea disparităţilor din
statele membre ale UE, care rezultă din accesul inegal la oportunităţile de
ocupare a forţei de muncă.
- Politica socială comună are obiective ambiţioase (1) redistribuirea
resurselor prin intermediul fondurilor structurale europene pentru lupta
împotriva şomajului; (2) armonizarea unei varietăţi mari de reglementări ale
pieţei forţei de muncă.
- Principale instrumente pentru
promovarea politicii sociale sunt susţinerea prin intermediul comune sunt
susţinerea de financiară prin intermediul Fondului Social European şi
reglemenatrea ( de exemplu a standardelor minime în domeniul muncii).
- Politica Socială Europeană
trebuie privită în lumina principiilor fundamentale ale Modelului Social
European, definit în 2002 ca performanţe economice bune, un nivel înalt al
protecţiei sociale, educaţiei şi dialogului social.
48. Fondul Social European şi
Fondul de coeziune.
Fondul Social European (FSE) este unul dintre fondurile structurale ale
UE, creat pentru a reduce diferenţele cu privire la standardele de viaţă şi
prosperitate în regiunile şi statele membre ale UE şi, prin urmare, pentru a
promova coeziunea economică şi socială. A fost instituit prin Tratatul de la
Roma (1957).
- FSE se dedică promovării
ocupării forţei de muncă în UE. El ajută statele membre să echipeze mai bine
companiile şi forţa de muncă din Europa pentru a face faţă noilor provocări
mondiale.
Obiectivele strategice ale FSE sunt:
I.susţinerea strategiei europene de creare a locurilor de muncă:
II.îmbunătăţirea funcţionalităţii pieţei muncii şi dezvoltarea
resurselor umane;
III.combaterea discriminării pe piaţa muncii – iniţiativa EQUAL;
IV.dezvoltarea de măsuri inovative şi proiecte pilot în sfera pieţei
muncii. Eligibilitate: teritoriul UE cu excepţia regiunilor eligibile pentru
ob. 1; Programare: planul naţional de acţiune pentru locuri de muncă (elaborat
de către fiecare Stat Membru).
- Finanţarea se acordă în toate
regiunile şi statele membre, în special în cele mai puţin dezvoltate economic.
- Este un element cheie al
strategiei europene pentru 2020 vizând dezvoltarea şi ocuparea forţei de muncă,
având scopul de a îmbunătăţi viaţa cetăţenilor UE oferindu-le susţinere pentru
dezvoltarea abilităţilor şi perspective mai bune pentru obţinerea unui loc de
muncă.
- În perioada 2007-2013,
aproximativ 75 de miliarde de euro vor fi alocate regiunilor şi statelor membre
ale UE pentru a-şi realiza obiectivele.
49. Acquis-ul comunitar,
strategia şi fondurile de pre-aderare.
Acquis-ul comunitar include toate deciziile şi convenţiile, adoptate de
la înfiinţarea UE pînă în prezent. Cadrul este o construcţie complexă, care a
evoluat pe durata unei jumătăţi de secol. În ultimii 10-15 ani, volumul
acquis-ului comunitar a crescut foarte mult (se estimează că anual volumul lui
creşte cu aproximativ 5000 de pagini de Jurnal Oficial al Uniunii Europene). Acquis-ul
comunitar este corpul de drepturi şi obligaţii ale statelor membre ale UE.
Acquis-ul se compune din:
- legislaţia primară:
conţinutul, principiile şi obiectivele politice cuprinse în tratatele originare
ale Comunităţilor Europene şi în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul
de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam)
- legislaţia secundară: adoptată
de instituţiile UE pentru punerea în practica a prevederilor Tratatelor
(regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări)
- jurisprudenţa Curţii Europene
de Justiţie
- declaraţiile şi rezoluţiile
adoptate în cadrul Uniunii Europene
- acţiuni comune, poziţii
comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate în
cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) şi al cooperării din
domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (JAI)
- acordurile internaţionale la
care UE este parte, precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu
referire la activitatea acesteia
Acquis-ul comunitar cuprinde aşadar nu doar legislaţia comunitară in
sensul strict al cuvintului, ci şi documentele adoptate in cadrul pilonilor doi
şi trei ale UE, precum şi obiectivele comune trasate in Tratatele UE. Statele
candidate trebuie să accepte acquis-ul comunitar inainte de aderarea lor la UE.
Pentru a se integra in UE, statele candidate trebuie să transpună acquis-ul in
legislaţia lor naţională şi să inceapă să-l implementeze din momentul accederii
la UE.
STRATEGIA DE PRE-ADERARE (I)
|
continut
|
instrumente
|
|
Stabilirea de
priorităţi şi
asistenţă financiară
pentru îndeplinirea
criteriilor de aderare
|
Parteneriatul de aderare;
Acordul de asociere;
Fondurile destinate ţărilor candidate – PHARE, ISPA, SAPARD;
Programe naţionale pentru adoptarea acquis-ului comunitar, de
dezvoltare economică, a agriculturii, rurală etc;
Participarea la unele programe ale UE (educaţie, energie, transport,
cercetare ş.a.);
Rapoarte anuale de evaluare a progresului în îndeplinirea criteriilor
de aderare;
|
|
Pregătirea negocierilor
pentru aderare
|
Examinarea analitică a preluării acquis-ului comunitar;
Elaborarea documentelor de poziţie de către fiecare ţară candidată şi
de către cele 25 state membre (poziţie comună) pentru fiecare dintre cele 31
de capitole ale acquis-ului comunitar;
|
|
Negocierea aderării
|
Conferinţe bilaterale interguvernamentale între statele membre şi
fiecare ţară candidată pentru negocierea documentelor de poziţie;
|
|
Încheierea negocierilor de aderare
|
Semnarea şi ratificarea acordurilor de aderare.
|
FONDURILE UE PENTRU ŢĂRILE CANDIDATE LA ADERARE
Formele de sprijin financiar: Instrumentul Structural de Preaderare
(ISPA), considerat similar cu Fondul de Coeziune, şi Instrumentul agricol de
preaderare, respectiv Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi
Dezvoltare Rurală (SAPARD), menit să ajute ţările candidate să se pregătească
pentru managementul Politicii Agricole Comune (PAC).
1.Fonduri speciale 2000-2006 23,5 mld. euro
- PHARE – întărirea capacităţii instituţionale + investiţii;
- ISPA – investiţii în infrastructură şi mediu;
- SAPARD – restructurarea agriculturii şi dezvoltare rurală.
2. Participarea la programele şi acţiunile care susţin politicile
comunitare în diferite domenii, cum sunt:
- educaţie (TEMPUS, SOCRATES, LEONARDO DA VINCI, YOUTH);
- mediu (LIFE);
- energie;
- cercetare ş.a.
3. Resursele umane şi financiare alocate aplicării acordurilor şi
programelor de aderare convenite între UE şi ţările candidate
NOTĂ: principiile de finanţare sunt aceleaşi ca la fondurile
structurale pentru statele membre.
Fondul PHARE a fost înfiinţat în anul 1989.
- În anii 2000 – 2006 au fost
alocate 11,3 mld. Euro sau 50% din totalul fondurilor de pre-aderare.
|
Obiective
|
Se finanteaza
|
|
Construcţie instituţională pentru preluarea şi aplicarea cadrului
legal comunitar
30% din fond
|
programe naţionale
-programe multinaţionale
|
|
Co-finanţarea investiţiilor pentru ridicarea industriilor şi
infrastructurii de bază la nivelul standardelor UE (mediu, transport,
calitate produselor, condiţii de muncă etc.) şi a investiţiilor care ridică
gradul de coeziune
70% din fond
|
orizontale
- transfrontaliere
- sprijinirea participării ţărilor
candidate la programele UE
Co-finanţare: 75% - 90% din costul proiectelor
|
FONDUL SAPARD
Fondul SAPARD a fost înfiinţat în anul.
- În anii 2000 – 2006 suma alocată a fost de 3,8 mld. Euro sau 16,8%
din totalul fondurilor de pre-aderare.
Obiective - restructurarea
agriculturii
- dezvoltarea zonelor rurale
- sprijinirea aplicării cadrului
legal
comunitar privind politica agricolă
Management descentralizat
Pentru realizarea obiectivelor, UE a precizat 15 măsuri care să fie
avute în vedere la elaborarea planurilor naţionale pentru agricultură şi
dezvoltare rurală;
- Criterii în alocarea fondului pe ţările candidate
- populaţia ocupată în formele agricole;
- suprafaţa agricolă;
- PIB/locuitor;
- Co-finanţare: cel mult 75% din cheltuielile
publice pentru proiect.
- Dacă proiectul generează venituri, atunci din
fondurile publice, cel mult 50%, iar SAPARD cel mult 75% din fondurile
publice)
FONDUL ISPA
Fond ISPA a fost istituit în anul 1999.
- În anii 2000 – 2006 s-au
alocat 7,5 mld. euro sau 33,2% din totalul fondurilor de pre-aderare.
Obiective:
Investiţii în transporturi (50% din fond) (reţelele trans-europene)
Investiţii de mediu (50% din fond) (atingerea standardelor UE)
- Mărimea proiectelor: minimum 5 mil. euro
- Co-finanţare: cel mult 75% din cheltuielile publice destinate
proiectului
- Comisia Europeană coordonează finanţarea proiectelor când participă
şi BERD, BEI, BIRD
Criteriile pentru alocarea fondului pe ţările candidate:
- populaţia;
- PIB/locuitor;
- Suprafaţa;
- Capacitatea de absorbire
afondurilor
50. Principiile şi criteriile de
aderare la UE.
PRINCIPIILE ŞI CRITERIILE ADERĂRII LA UE (I)
DECLARAŢIA POLITICĂ A UE
TOATE ŢĂRILE CANDIDATE VOR ADERA LA UE PE BAZA ACELORAŞI CRITERII ŞI
VOR FI JUDECATE DUPĂ PROPRIILE MERITE, PARTICIPÂND CU UN STATUT EGAL LA
PROCESUL DE ADERARE, CARE ESTE EVOLUTIV ŞI CUPRINZĂTOR
PRINCIPIILE:
- MERITUL PROPRIU;
- DIFERENŢIEREA;
- AJUNGEREA DIN URMĂ.
Criterial politic- Stabilitatea instituţiilor care garantează
democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectul şi protecţia
minorităților;
Economic - Existenţa unei economii de piaţă funcţionale; Capacitatea de
a face faţă presiunii competitive şi forţelor pieţei încadrul UE
Institutional - Capacitatea de a îndeplini obligaţiile care îi revin ca
membru al UE, inclusiv aderarea la scopurile politice, economice şi monetare,
respectiv preluarea acquis-ului UE, Capacitatea administrativă de a aplica
acquis-ul şi de a asigura respectarea lui prin structurile administrative şi
judiciare
51. Strategia de pre-aderare la
UE.
STRATEGIA DE PRE-ADERARE (I)
|
continut
|
instrumente
|
|
Stabilirea de
priorităţi şi
asistenţă financiară
pentru îndeplinirea
criteriilor de aderare
|
Parteneriatul de aderare;
Acordul de asociere;
Fondurile destinate ţărilor candidate – PHARE, ISPA, SAPARD;
Programe naţionale pentru adoptarea acquis-ului comunitar, de
dezvoltare economică, a agriculturii, rurală etc;
Participarea la unele programe ale UE (educaţie, energie, transport,
cercetare ş.a.);
Rapoarte anuale de evaluare a progresului în îndeplinirea criteriilor
de aderare;
|
|
Pregătirea negocierilor
pentru aderare
|
Examinarea analitică a preluării acquis-ului comunitar;
Elaborarea documentelor de poziţie de către fiecare ţară candidată şi
de către cele 25 state membre (poziţie comună) pentru fiecare dintre cele 31
de capitole ale acquis-ului comunitar;
|
|
Negocierea aderării
|
Conferinţe bilaterale interguvernamentale între statele membre şi
fiecare ţară candidată pentru negocierea documentelor de poziţie;
|
|
Încheierea negocierilor de aderare
|
Semnarea şi ratificarea acordurilor de aderare.
|
52. Fondurile pre-aderare pentru
ţările candidate la UE.
FONDURILE UE PENTRU ŢĂRILE CANDIDATE LA ADERARE
Formele de sprijin financiar: Instrumentul Structural de Preaderare
(ISPA), considerat similar cu Fondul de Coeziune, şi Instrumentul agricol de
preaderare, respectiv Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi
Dezvoltare Rurală (SAPARD), menit să ajute ţările candidate să se pregătească
pentru managementul Politicii Agricole Comune (PAC).
1.Fonduri speciale 2000-2006 23,5 mld. euro
- PHARE – întărirea capacităţii instituţionale + investiţii;
- ISPA – investiţii în infrastructură şi mediu;
- SAPARD – restructurarea agriculturii şi dezvoltare rurală.
2. Participarea la programele şi acţiunile care susţin politicile
comunitare în diferite domenii, cum sunt:
- educaţie (TEMPUS, SOCRATES, LEONARDO DA VINCI, YOUTH);
- mediu (LIFE);
- energie;
- cercetare ş.a.
3. Resursele umane şi financiare alocate aplicării acordurilor şi
programelor de aderare convenite între UE şi ţările candidate
NOTĂ: principiile de finanţare sunt aceleaşi ca la fondurile
structurale pentru statele membre.
Fondul PHARE a fost înfiinţat în anul 1989.
- În anii 2000 – 2006 au fost
alocate 11,3 mld. Euro sau 50% din totalul fondurilor de pre-aderare.
|
Obiective
|
Se finanteaza
|
|
Construcţie instituţională pentru preluarea şi aplicarea cadrului
legal comunitar
30% din fond
|
programe naţionale
-programe multinaţionale
|
|
Co-finanţarea investiţiilor pentru ridicarea industriilor şi
infrastructurii de bază la nivelul standardelor UE (mediu, transport,
calitate produselor, condiţii de muncă etc.) şi a investiţiilor care ridică
gradul de coeziune
70% din fond
|
orizontale
- transfrontaliere
- sprijinirea participării ţărilor
candidate la programele UE
Co-finanţare: 75% - 90% din costul proiectelor
|
FONDUL SAPARD
Fondul SAPARD a fost înfiinţat în anul.
- În anii 2000 – 2006 suma alocată a fost de 3,8 mld. Euro sau 16,8%
din totalul fondurilor de pre-aderare.
Obiective - restructurarea
agriculturii
- dezvoltarea zonelor rurale
- sprijinirea aplicării cadrului
legal
comunitar privind politica agricolă
Management descentralizat
Pentru realizarea obiectivelor, UE a precizat 15 măsuri care să fie
avute în vedere la elaborarea planurilor naţionale pentru agricultură şi
dezvoltare rurală;
- Criterii în alocarea fondului pe ţările candidate
- populaţia ocupată în formele agricole;
- suprafaţa agricolă;
- PIB/locuitor;
- Co-finanţare: cel mult 75% din cheltuielile
publice pentru proiect.
- Dacă proiectul generează venituri, atunci din
fondurile publice, cel mult 50%, iar SAPARD cel mult 75% din fondurile
publice)
FONDUL ISPA
Fond ISPA a fost istituit în anul 1999.
- În anii 2000 – 2006 s-au
alocat 7,5 mld. euro sau 33,2% din totalul fondurilor de pre-aderare.
Obiective:
Investiţii în transporturi (50% din fond) (reţelele trans-europene)
Investiţii de mediu (50% din fond) (atingerea standardelor UE)
- Mărimea proiectelor: minimum 5 mil. euro
- Co-finanţare: cel mult 75% din cheltuielile publice destinate
proiectului
- Comisia Europeană coordonează finanţarea proiectelor când participă
şi BERD, BEI, BIRD
Criteriile pentru alocarea fondului pe ţările candidate:
- populaţia;
- PIB/locuitor;
- Suprafaţa;
- Capacitatea de absorbire
afondurilor
53. Geneza extinderii UE.
Încă din anii ’60 forţa de atracţie a CEE a prevalat ‘i asupra altor
state europene. O serie de ţări au făcut, relativ timpuriu, cereri de aderare:
Marea Britanie şi Danemarca (plus Irlanda), în 1961. Aceată primă tentativă a
fost blocată de veto-ul Franţei în ianuarie 1963. O a doua tentativă, făcută
prin cererile de aderare depuse de aceleaşi ţări în mai 1967 (la care s-a şi
Norvegia) a fost din nou respinsă de Franţa în noiembrie 1967 (generalul de
Gaulle făcând referire la riscul “distrugerii unui edificu construit cu atâtea
eforturi şi cu atâta speranţă”).
- Procesul de extinderea a CEE a
fost declanşat abia în urma Conferinţei la nivel înalt de la Haga (decembrie
1969) şi s-a finalizat prin semnarea, la 22 ianuarie 1972, a tratatelor de
aderare a celor patru ţări candidate. Extinderea CEE, intrată în vigoare de la
1 ianuarie 1973 (fără Norvegia, însă, care a respins ratificarea prin
referendum), a fost cea mai semnificativă în termeni relativi din întreaga
istorie a integrării europene: produsul naţional brut al noilor membri
reprezenta 20% din cel al membrilor existenţi (faţă de doar 2-8% în cazul
tuturor celoralte aderări).
- Al doilea val de extindere s-a
produs în anii ’80 şi a vizat ţări ieşite relativ recent de sub dominaţia unor
regimuri nedemocratice. În mare măsură, motorul acestor aderări a fost unul
politic, ţările respective nefiind fi considerate, din punct de vedere
economic, drept compatibile cu membrii existenţi:
- Grecia, cu care s-a semnat un
tratat de aderare în mai 1979 (în vigoare din 1981)
- Spania şi Portugalia, cu care
s-a semnat un tratat comun de aderare în iunie 1985 (în vigoare din 1986)
Din punctul de vedere al dimensiunilor economice, aceste aderări nu au
fost critice, dar ele au afectat serios gradul de convergenţă economică şi
distribuţia preferinţelor în interiorul grupării. Toate cele trei ţări nou
intrate erau foarte sărace în comparaţie cu restul membrilor, având un venit pe
locuitor de sub 50% din media comunitară. În consecinţă, aceste aderări au
impulsionat dezvoltarea politicii regionale în cadrul CEE. De asemenea,
interesele lor specifice în domeniul agricol, legate de culturile de plante
specifice zonei mediteraneene, au condus la o “recalibrare” a politicii
agricole comune.
- O a treia extindere a UE a
fost una sui generis, realizată prin unificarea Germaniei, în 1990, când circa
17 milioane de cetăţeni ai fostei RDG au deveit cetăţeni ai CEE.
- Al patrulea val de aderare a
fost consecinţa neaşteptată a unui proces anvizajat cu circa un deceniu
înainte, când membrii CEE şi cei ai AELS îşi declaraseră intenţia comună de a
pune bazele unui Spaţiu Economic European. Această construcţie devenise
indispensabilă pentru a proteja legăturile economice puternice dintre CEE şi
ţările AELA împotriva erodării pe care era susceptibilă să o genereze
desăvârşirea Pieţei Interne Unice:
- efecte de deturnare de comerţ ca urmare a eliminării intra-comunitare
a unor obstacle încă existente în schimburile cu ţările AELS (controale vamale,
bariere tehnice, achiziţii publice etc)
- efecte de deturnare a fluxurilor de investiţii, ca urmare a
câştigurilor de economii de scală generate în Piaţa Internă Unică
În anii ‘90 prăbuşirea şi dispariţia URSS şi încheierea divizării
continentului au eliminat obstacolele legate de statutul de neutralitate impus
unora din ţările AELS (Austria, Finlanda) în condiţiile în care obligaţiile
membrilor UE începuseră să ajungă şi în sfera politicii externe şi securităţii,
iar în perspectivă a apărării comune.
- Cereri de aderare au fost
depuse de Suedia (iunie 1991),Finlanda (martie 1992), Elveţia (mai 1992) şi
Norvegia (noiembrie 1992). Negocierile formale de aderare au început între
februarie-aprilie 1993 şi au durat foarte puţin, pentru că cea mai mare parte a
problematicii fusese deja abordată de negocierile SEE. Procesul s-a finalizat
în 1994, iar extinderea a luat efect în ianuarie 1995, dar numai cu trei dintre
candidaţi, deoarece Norbvegia a respins pentru a doua oară prin referendum
aderarea la UE.
- Acest al patrulea val de extindere a fost cel mai puţin
destabilizator din istoria UE şi singurul ca urmare a căruia venitul mediu pe
locuitor al grupării a crescut în loc să scadă. În aceeaşi perioadă în care se
desăvârşea extinderea UE la scara (aproape) întregii Europe Occidentale a
început procesul de integrare a estului continentului.
- Obiectivul integrării ţărilor
Europei Centrale şi de Est (ECE) în UE a fost recunoscut de Consiliul European
de la Copenhaga (iunie 1993), printr-o declaraţie care menţiona că ţările care
doresc acest lucru pot deveni membre ale UE “de îndată ce vor fi în măsură
sa-şi asume obligaţiile statului de membru, prin satisfacerea condiţiilor
economice şi politice necesare”. Aceste condiţii, cunoscute sub numele de
criteriile de la Copenhaga, se refereau la:
- stablitatea instituţiilor care garantează buna funcţionare a
democraţiei, supremaţia legii, drepturile omului şi respectul faţă de
minorităţi (criteriul politic)
- existenţa unei economii de piaţă care să funcţioneze corespunzător,
capabilă să “facă faţă presiunilor concurenţiale în interiorul piţei interne
unice” (criteriul economic)
- capacitatea de a încorpora în propria legislaţie şi a aplica
aşa-numitul acquis comunitar.
Primele cereri oficiale de aderare au fost depuse în martie şi aprilie
1994 de Ungaria şi, respectiv, Polonia. Ca urmare, Consiliul European de la
Essen (decembrie 1994) a schiţat o strategie de pre-aderare bazată pe trei
instrumente:
- acordurile de asociere (numite
“Acorduri Europene”) a TECE la UE, semnate în perioada 1991-1993 de fostele
membre CAER (respectiv 1995 de ţările baltice, foste republici ale URSS, şi în
1996 de Slovenia, fostă componentă a Iugoslaviei).
- asistenţa tehnică şi
financiară acordată prin programele Phare.
- “dialogul structurat” între
ţările asociate şi instituţiile comunitare.
Negocierile de aderare a TECE au avut unele particularităţi faţă de
ediţiile anterioare :
- de la bun început, UE a
adoptat punctul de vedere că nu va admite acordarea de derogări de la acquis-ul
comunitar, ci doar a unor perioade de tranziţie, iar aceasta doar în cazuri
bine justificate
- ţinând seama de nivelul precar
al capacităţii administrative din ţările candidate, acestora li s-a cerut
adesea să anticipeze punerea în aplicare a unor reguli prevăzute de acquis-ul
comunitar )daci, făr ăca ele să aibă o obligaţie legală în acest sens
- În acest scop, Comisia a
elaborat şi a propus o strategie de preaderare pentru ţările candidate.
Obiectivele acesteia nu puteau fi atinse fără sprijinul financiar din partea
UE. În vederea satisfacerii necesităţilor ţărilor candidate, Consiliul European
reunit la Berlin a decis să dubleze ajutorul de preaderare (începând din anul
2000) şi să creeze două instrumente financiare specifice ISPA ţi SAPARD.
- În decembrie 2001, Consiliul
European de la Nisa a aprobat transformările instituţionale minime necesare
pentru o extindere de mari dimensiuni a Uniunii Europene, iar după încă doi ani
(decembrie 2002) Consiliul European de la Copenhaga a soluţionat ultimele
puncte de divergenţă din cadrul negocierilor cu primele 10 ţări candidate,
permiţând semnarea, la 16 aprilie (la Atena) 2003 a unui Tratat comun de
aderare intrat în vigoare la 1 mai 2004, când Uniunii Europene i s-au alăturat:
Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria.
În decembrie 2004, au fost încheiate negocierile de aderare cu Bulgaria
şi România, care au semnat un tratat comun de aderare în aprilie 2005 şi au
devenit membrii UE de la 1 ianuarie 2007.
- Alte două ţări au primit oficial statutul de candidaţi la aderare,
negocierile cu ele începând efectiv în cursul anului 2005: Croaţia şi Turcia.
De asemenea, UE a recunoscut oficial vocaţia de a deveni membri celorlalte ţări
din peninsula Balcanică. În schimb, nu există o recunoaştere tranşantă şi
explicită a aspiraţiilor de aderare manifestate de alte ţări vecine UE, cum
sunt Republica Moldova şi Ucraina.
- Dintre toate extinderile de
până acum, cele desfăşurate pe parcursul anilor ‘2004-2007 au fost cele mai
dezechilibrate: populaţia grupării a crescut cu peste o treime (mai mult decât
la cea mai importantă extindere anterioară, cea din 1973), pe când venitul
mediu pe locuitor al candidaţilor reprezintă sub 20% din media comunitară (mai
puţin decât la cea mai “nearmonioasă” extindere anterioară, cea din 1986).
- Este dincolo de orice îndoială
că aderările succesive au modificat semnificativ caracterul UE, sporind
diversitatea grupării, ca şi plaja preferinţelor manifestate de membri, în
acelaşi timp în care procesul de luare a deciziilor este cel puţin matematic
îngreunat de numărul mai mare de voturi care pot fi date. Şi din punct de
vedere geopolitic, extinderile au modificat semnificativ datele problemei,
făcând din Uniunea Europeană (şi) o putere est-europeană, învecinată cu zone
reputat instabile.
54. Efectele extinderii UE.
Consiliul European, reunit la Copenhaga (decembrie 2002), a încheiat
negocierile de aderare cu cele 10 ţări candidate, care au devenit membre UE la
1 mai 2004 şi a căror integrare cu succes este considerată un element politic
cheie al Comunităţii.
- Aderarea reprezintă o problemă
majoră pentru politica regională comună, deoarece se poate vorbi de o creştere
fără precedent a disparităţilor. Media PIB/locuitor a celor 10 ţări care au
aderat în anul 2004 reprezintă mai puţin de 50% din media UE-15, mergând de la
35% în Letonia la 72% în Cipru (8 ţări central şi est-europene, 98% din
populaţia noilor ţări membre, PIB/loc. - 48% din media UE-15, cel mai ridicat
nivel - Cehia - 62%).
- Creşterea PIB comunitar a fost
mai scăzuta (mai puţin de 5%, faţă de creşterea populaţiei, mai mult de 20%).
Astfel, media PIB/loc. în UE-25 a devenit cu 12,5% mai mică decât în UE-15.
- În UE-27, 116 mil. Persoane (25% din populaţie) trăiesc în regiuni cu
un PIB/loc. mai mic de 75% din media UE-27, în regiuni eligibile pentru
Obiectivul 1. 60% dintre aceştia sunt locuitori ai noilor state membre (cca.
92% din populaţia acestor ţări).
- Peste 2/3 din populaţia noilor
state membre trăiesc în regiuni cu un PIB/loc. mai mic de 50% din media UE-25.
Diferenţa între PIB/loc. a 10% din populaţia UE, care trăieşte în cele mai
prospere regiuni şi, respectiv, a 10% din populaţie, care trăieşte în cele mai
sărace regiuni, este de peste 2 ori mai mare în UE-25 faţă de UE-15.
Situaţia ocupării forţei de muncă s-a înrăutăţit simţitor după
extindere, din cauza nivelului nesatisfăcător pe care îl înregistrează unii
indicatori în noile ţări membre.
- Gradul mediu de ocupare în
ţările candidate era mai mic cu 6% decât în UE-15. Rata şomajului în ţările
candidate era de 13%, iar în cazul tinerilor - 28,6% (dublă faţă de media
comunitară).
- Necesităţile celor 12 ţări
sunt enorme în toate sectoarele economiei şi societăţii: industrie,
agricultură, transport, servicii, mediu şi pregătirea resurselor umane.
Productivitatea muncii este net inferioară mediei din UE.
- Ţările care au aderat percep
contribuţia fondurilor europene ca pe un factor decisiv al integrării lor.
Implementarea politicilor comunitare (de ex., politica de mediu) şi realizarea
marilor obiective de infrastructură sunt puternic dependente de sporirea
investiţiilor publice, unde aportul fondurilor structurale va fi determinant.
Dacă nu se va întâmpla acest lucru, va fi perturbată profund funcţionarea
pieţei unice, fiind ameninţată coerenţa acţiunii comunitare.
- În perioada 2004-2006, noile
ţări membre au beneficiat de fonduri structurale şi de coeziune ce au însumat
21,7 miliarde euro, din care peste 99% vor reveni celor 8 ţări central şi est
europene, iar restul, Ciprului şi Maltei.
Sprijinul financiar acordat de UE va fi de 75% pentru proiectele ce vor
avea acces la fondurile structurale şi de 85% pentru proiectele susţinute din
Fondul de Coeziune.
- În cazul oraşelor Praga şi
Bratislava şi al sudului Ciprului, acest sprijin va fi plafonat la 50%.
Proiectele cu valori mai mari de 50 mil.euro vor necesita acordul Comisiei.
- Cea mai importantă problemă
care trebuie rezolvată de cele 10 ţări este cea legată de capacitatea
administrativă de absorbire a fondurilor alocate şi de implementare a
procedurilor de control financiar.
- Ameliorarea managementului
financiar (punctul slab al ţărilor incluse în programul PHARE), considerată o
condiţie prealabilă pentru folosirea fondurilor structurale, nu a progresat
atât de rapid pe cât ar fi trebuit. Se poate spune că negocierile nu au produs
construcţii administrative solide şi durabile. S-a constatat existenţa riscului
de subutilizare a creditelor europene, care afectează deja, managementul
fondurilor de preaderare. Astfel, aceste probleme pot influenţa negativ
negocierile bugetare privind următoarea perspectivă financiară, iar o slabă
capacitate de absorbire, care ar caracteriza noile ţări membre, reprezintă un
excelent argument în favoarea ţărilor donatoare care doresc să-şi diminueze
aportul la bugetul politicii regionale.
- Se consideră că existenţa
fondurilor structurale poate genera unele probleme în ceea ce priveşte
perspectivele de creştere economică în ţările central şi est-europene. Astfel,
transferul unor resurse mari către acestea ar putea reprezenta pentru ele un
factor de stimulare a aplicării unor politici neadecvate. Practic, ţările ar
putea amâna eliminarea subvenţiilor pentru întreprinderile învechite şi
ineficiente, cu implicaţii negative pentru eficienţa generală.
55. Evoluţia relaţiilor
Republicii Moldova şi UE în anii 1991-2011.
Republica Moldova a început relaţiile sale cu UE după 27 august 1991 în
calitate de stat independent. La 20 iulie 1992 Comisia propune semnarea
acordurilor de parteneriat şi cooperare (APC) cu noile state independente,
foste republici ex-sovietice. Negocierile în acest scop au început cu mai multe
ţări ale CSI, dar nu şi cu R. Moldova. La 1 noiembrie 1993, şi repetat la 28
ianuarie 2004 Preşedintele M. Snegur adresează preşedinţilor Consiliului
European şi Comisiei Europene scrisori, în care constată cu regret că R.
Moldova este unica ţară din spaţiul Europei centrale şi de est, cu care UE încă
nu şi-a definit relaţiile. Insistenţa autorităţilor moldoveneşti de atunci a
făcut până la urmă ca APC să fie negociat şi semnat într-un termen destul de
scurt – la 28 noiembrie 1994. La 2 octombrie 1995 a fost semnat şi la 1 mai
1996 a intrat în vigoare Acordul interimar privind comerţul între Republica
Moldova şi Uniunea Europeană, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor
comerciale.
- Sfârşitul anului 1994 şi prima
jumătate a anului 1995 este perioada când R.Moldova apare într-o lumină
favorabilă pe arena internaţională, ajungând chiar să fie un exemplu al
reformelor democratice. Anume în această perioadă, mai concret la 13 iulie 1995
Moldova devine prima ţară din CSI, care este admisă în Consiliul Europei, pas
important pe calea apropierii ţării noastre de UE.
- Deşi APC încă nu intrase în vigoare,
autorităţile moldoveneşti, conştiente că acest acord permite doar cooperarea,
şi nu integrarea în UE, încearcă să convingă UE să treacă la faza următoare în
relaţiile cu Moldova. La 13 decembrie 1996 Preşedintele dl P. Lucinschi, în
mesajul său către dl J. Santer, preşedintele Comisiei Europene, formulează
pentru prima dată dorinţa Moldovei de a deveni către anul 2000 membru asociat
al UE. După intrarea în vigoare a APC la1 iulie 1998, relaţiile Republicii
Moldova cu UE au fost plasate într-un cadru legislativ oficial, care a pus şi
baza juridică a aplicării programului TACIS de asistenţă în Moldova. APC,
instituit pentru o perioadă de 10 ani, avea următoarele obiective: continuarea
dialogului politic; promovarea comerţului şi a investiţiilor; cooperarea în
domeniul legislativ, economic, social, financiar şi cultural; susţinerea
eforturilor Moldovei de a consolida democraţia, a dezvolta economia şi de a
finaliza tranziţia la economia de piaţă.
- În anul 2001, când Republica
Moldova a devenit membră a OMC şi a Pactului de Stabilitate pentru Europa de
Sud-Est, ţara noastră a fost invitată să participe la activităţile Conferinţei
Europene, care este un for consultativ la nivel de miniştri ai afacerilor
externe ai ţărilor candidate la aderare în UE. La 27.12.2001 a fost adoptat
Documentul de strategie a ţării pentru Moldova (Country Strategy Paper) pentru
perioada 2002-2006.
56. Asistenţa UE pentru
Republica Moldova în anii 2011-2013.
Cu referire la Implementarea Programului Indicativ Naţional 2007 –
2010, Moldova a primit debursarea pentru componenta “asistenţă socială” (2,4
mln. Euro) şi “Ocrotirea sănătăţii” (13,3 mln. Euro).
- A fost semnat Memorandumul de
Înţelegere pentru Programul Indicativ Naţional 2011 - 2013, încheiat pentru
trei ani, oferind o anvelopă de 273 mln. Euro, aproape cu 75% mai mult decât
decît programul anterior.
- Facilitatea de Învestiţii
pentru Vecinătate este un instrument important de asistenţă, care a oferit un
sprijin în implementarea următoarele proiecte: Modernizarea Spitalului
Republican (20,5 mln. Euro), Modernizarea Aeroportului Internaţional Chişinău
(46,25 mln. Euro), proiectul de reabilitare a drumurilor (92,5 mln. Euro),
studiul de fezabilitate privind modernizarea sistemului de alimentare cu apă şi
canalizare (59 mln. Euro).
În cadrul aceluiaşi instrument, a fost adoptată decizia finală privind
acordarea asistenţei financiare pentru implementarea următoarelor proiecte:
Programul de dezvoltare a infrastructurii de distribuţie a apei potabile în
Moldova, Proiectul privind dezvoltarea transportului public din Chişinău,
Facilitarea pentru Finanţarea ÎMM, iniţiativă din cadrul Parteneriatului Estic
(SME Finance Facility).
- La data de 15 mai 2010 a fost
încheiat Memorandumul de Înţelegere dintre Republica Moldova şi Comisia Europeană
privind Programul de Consolidarea Instituţională, prin intermediul căruia
Moldova va primi un sprijin în valoare de 40 mln. Euro, pe parcursul perioadei
2011-2013.
- Parlamentul European şi
Consiliul UE a preconizat să acorde R. Moldova asistenţă macro-financiare din
partea UE, în valoare totală de 90 mln. Euro.
57. Perspectivele de integrare a
Republicii Moldova în UE. Politica de vecinătate şi parteneriat cu Republica
Moldova.
PARTENERIATUL ESTIC /2009-2013/ ÎNTRE UE ŞI MOLDOVA, ARMENIA, AZERBAIJAN,
BELARUS, UCRAINA ŞI GEORGIA
Finanţarea Programului:
2008 – 450 mil. Euro
2013 – 785 mil. Euro
Scopurile:
-Consolidarea stabilităţii şi securităţii în regiunile limitrofe cu UE
-Aprofundarea relaţiilor de parteneriat cu ţările învecinate UE
RELAŢIILE DE COOPERARE ÎNTRE REPUBLICA MOLDOVA ŞI UE
Acordul de Parteneriat şi Cooperare prevede următoarele direcţii de
colaborare:
-Cooperare economică orientată să contribuie la procesul de reformă, de
redresare economică şi dezvoltare durabilă a ţării noastre
-Cooperarea în sectorul agroalimentar vizează promovarea reformei
agrare, privatizarea şi restructurarea agriculturii, a sectorului
agroindustrial şi serviciilor
-Promovarea şi protejarea investiţiilor, asigurarea unui climat
favorabil pentru investiţii
-Comerţul, concurenţa şi protecţia consumatorului
-Cooperarea vamală şi prestarea serviciilor transfrontaliere
-Armonizarea legislaţiei
Alte acte ce stipulează cooperarea între Republica Moldova şi UE:
-Planul de Acţiuni UE-Republica Moldova
/2005-2007/
-Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est /din 2001/
-Parteneriatul Estic /05.2009/
-SGP - sistemul de preferinţe generale, /2003-2005/,
-SGP + /2006-2008/,
-PCA - preferinţe comerciale autonome, /2008/
