Finantele Intreprinderii exam

1.       Conceptul privind finanţele întreprinderii şi rolul acestora la nivel macroeconomic

Finanțele întreprinderii- ansamblul de relații economice care îmbracă forma bănească ce apare în legatură cu formarea și repartizarea fondurilor. Finanțele reprezintă exprimarea valorică, prin bani, a căror semnificație s-a conturat sub impactul dezvoltării schimbului de mărfuri. Cuvîntul ”finanțe” este de origine latină ”finatio”, ”financias”, ”financia pecuniară”- plată în bani.

2.       Factorii care influenţează organizarea activităţii financiare la întreprindere

*forma de proprietate: în funcție de care  apar deosebiri în sursele și metodele de construire a fondurilor

*particularitățile procesului de producție: în funcție de care apar deosebiri in structura capitalului fix și circulant

*Condițiile pieții:

a)piața de capital:care influenț.capacit. de împrumuta întrepr.prin nivelul ratei dobînzii

b)piața consumatorilor:cererea infl.nivelul vînzării întrepr.; iar oferta de bunuri nivelu de venit.

c) piața furnizorilor: calit.mărfii, materiei

*fiscalitatea

3.       Obiectivele financiare ale întreprinderii

1)Formarea fondurilor financiare necesare la timpul oportul și în cantități optime

2)Repartizarea eficientă a resurselor atrase și formarea unui sistem de fonduri precumȘ a) fond de dezvoltare economică(investiții+ fond circular)

3)Plasarea eficientă a mijloacelor bănești excedentare

4)formarea și repartizarea profitului, remunerarea acționarilor.

4.       Conţinutul relaţiilor financiare a întreprinderii cu mediul

Relații de credit- care apare între întreprindere(debitor) și instituțiile financiare specializate(creditor) și se manifestă prin transferul de mijloace bănești către întreprindere, cu scopul de a completa fondurile existente.

Relații de asigurări – care apar între întreprindere(asigurat) și între societatea de asigurare (asigurător) se manifestă prin plata primelor de asigurare de către întreprindere societății de asigurări și achitarea despăgubirilor, în cazul producerii riscurilor.

Relații de transfer- se manifestă prin transferarea unei părți din profitul creat la întreprinderea statului, și direcționarea unor sume de bani către întreprindere de la stat, sub forma subvențiilor, pentru susținerea activității lucrative a acesteia.

Relații cu salariații, acționarii- concretizate în plata salariilor, dividendelor,pe deo parte, și contribuiția celor din urmă la formarea capitalului întreprinderii , pe de altă parte.

5.       Funcţiile finanţelor întreprinderii

a)      Funcția de asigurare- asigurarea întreprinderii, în cantitate optimă și la timpul oprtun, cu resurse financiare necesare.

b)      Funcția de repartiție- constă în repartizarea resurselor acumulate, achitarea obligațiunilor  de plată față de creditori, plata impozitului pe venit, plata dividendelor.

c)       Funcția de control- utilizarea eficientă a fondurilor bănești.

6.       Principii şi particularităţi de organizare a activităţii financiare la întreprindere

a)principiul demarcării nete de previziune financiară de cele de execuție- astfel încît una și aceeași persoană să nu ducă controlul asupra mai multor activități.

b) organizatorică- activitatea să fie organizată pe departamente ca să fie respectat 1.

c) de raționalitate și eficiența.  Eficiența= obținerea de profit este scopul principal al oricărei investiri de capital. Investitorul trebuie să obțină un venit net final mai mare  decît investiția inițială.

7.       Conţinutul şi obiectivele politicii financiare la nivel de întreprindere

Politica financiară- totalitatea instrumentelor, prin care are loc formarea, repartizarea și gestiunea resurselor financiare în vederea realizării obiectivului economic, repartizarea profitului net, soluționarea problemelor privind majorarea capitalului propriu.    

  Obiectivele politicii financiare:

1)constituirea, modificarea mărimii capitalului

2) formarea unei structuri financiare optime.

3)adoptare politicii optime de investire.

4)maximizarea valorii de piață a întreprinderii

8.       Autofinanţarea – componentă a politicii de finanţare. Metode de majorare a capitalului propriu

Activele întreprinderii se pot finanța din 2 surse:

a)interne    

- de la proprietari: o întreprindere nu poate fi înființată dacă nu dispune, inițial, de un capital minim. Proprietarii trebuie să angajeze un minim de contribuție, ce constituie capitalul social. Fiecare asociat, în schimbul aportului său, primește un nr. de acțiuni care le oferă dreptul de proprietar asupra patrimoniului întreprinderii.  -din propria activitate ; -din dezinvestiții: sub formă de încasări bănești ce rezultă din vînzarea activelor ca urmare a încetării activității unei secții, neutilizării unor tehnologii.  -din rezerve: formate în limita nivelului legal  -din subvenții de la stat.

Metode de majorare a capitalului propriu:

a)emisiunea acțiunilor,  b)aportul în numerar a vechilor acționari

c)fuziune(orizontală- are loc prin contopirea a 2 firme din același domeniu, verticală- cînd are loc contopirea unei firme cu un furnizor)

b) externe  -aporturi în natură sau în bani ale viitorilor proprietari  -emisiunea de obligațiuni

-contribuții ale statului, ale unor colectivități publice

9.       Surse externe de finanţare a întreprinderii

Sursele externe includ:acţiunile simple, acţiunile privilegiate, datoriile pe termen lung, leasing-ul.

-          cresterea capitalului social prin emisiunea suplimentara de actiuni;- creditul obligatar si bancar;- finantari din partea grupului;- alocatii de la buget sau din fondurile speciale de investitii (fondul pentru modernizareadrumurilor, fondul pentru modernizarea punctelor de control la vama).

Acest mod de finanţare, care se mai numeşte şi finanţare prin capitalcomercial, se practică de regulă între firme care au relaţii comerciale îndelungate şiîncredere reciprocă. Furnizorii şi clienţii acceptă un asemenea sistem, de regulă, cândau interese deosebite în relaţia cu întreprinzătorul şi firma sa. În mod obişnuit, înasemenea situaţii partenerii de afaceri primesc în contrapartidă anumite facilităţi la preţ. Furnizorii solicită preţuri ceva mai mari decât cele practicate în mod curent pe piaţă, iar clienţii care plătesc în avans, dimpotrivă, cumpără la preţuri mai redusedecât cele obişnuite. 

10.   Politica de credit adoptată de întreprindere

Politica de credit a întreprinderii este formată din 4 elemente: perioada de credit, reducerile oferite pentru o plată rapidă, standardele de credit și politica de încasări.

Creditul bancar este creditul acordat de către băncile comerciale întreprinderilor sub formă bănească, este rambursabil și purtător de dobîndă. Modalități tehnice de creditare a activității întreprinderilor sunt multiple:

a)      credite pentru cheltuilei curente. Se acordă pentru finanțarea stocurilor de materii prime și materiale, energie, combustibil , necesare finalizării și realizării produselor și marfurilor. Termen de acordare max. 180 zile

b)      credite pentru stocuri și cheltuieli sezoniere. Se acordă agenților economici cu caracter sezonier de producție pentru acoperirea necesarului de finanșare a stocurilor de mărfuri prime și materiale, care au o durată de consum maimare de 3 luni, dar nu depășește un an.

c)       Credite pentru importul și exportul de produse. Se acordă în baza contractelor încheiate de  desfacere  în care sunt stipulate: cantitatea, felul mărfii; condiții și grafic de livrare; preț de livrare.

d)      Credit pentru obiecte de investiții: se acordă pentru achiziționarea de mașini și utilaje  destinate lucrărilor din agricultură, industrie, transport.

Credit comercial este creditul pe care și-l acordă întreprinzătorii la vînzarea mărfurilor sub forma amînării plăților. El poate fi acordat atît de către furnizor cumpărătorului sub formă de materii prime și materiale , cît și de întreprindere furnizorului sub formă de avans pentru ai crea acestuia podibilități financiare de a exercita comenzi.

Creditul public o sursă indirectă de finanțare a agenților economici.(creditori pot fi întreprinderile, pers.fizice ce dispun de mijl.bănești; debitori pot fi: statul, casele de economii, întrepr.mari)

11.   Caracteristica creditului leasing, formele leasingului, avantajele utilizării acestuia

Creditul de leasing- presupune operațiunea prin care o instituție financiară specializată cumpără, la cererea unei înreprinderi, bunuri pentru a le închiria acesteia, în schimbul unor plăți periodice.

Formele leasingului:

a)Leasing financiar- este operațiunea de leasing care îndeplinește una sau mai multe din următoarele condiții:

- riscurile și profitul aferente dreptului de proprietar trec asupra utilizatorului în momentul încheierii contractului de leasing.

b)leading operațional- este operațiunea de leasing care nu ăndeplinește nici una din cond următ:

-costurile generate de procurarea și menținerea  echipamentului de easing nu se recuperează complet pînă la sfîrșitul contractului de leasing;

-cheltuielile de întreținere, ereparație sunt suportate de locatar(utilizator)

-plățile de leasing operațional sunt mai mari decît cel financiar.

Avantajele leasingului(cîștigă locatarul)

-chiria e progresivă, dînd posibilitate utilizatorului să realizeze orentabilitate acoperitoare;

- este o resursă de finanțare care nu sporește pasivul firmei, respectiv nivelul îndatorării.

-legea R.M.prevede importul de utilaje în scopul tranzacției de leasing fără achitarea taxelor vamale.

12.   Politica de dividende şi caracteristica ei

Politica de dividend- hotărîrea adunării generale  a acționarilor privind distribuirea profitului net într plata dividendelor și finanțarea viitoare a întreprinderii, ea influențează imaginea întreprinderii și politica sa de finanțare. Ne plata dividendelor afectează grav prețul de piață al acțiunilor, și al valorii întreăinderii. O rată mai mare de distribuire a dividendelor va conduce la scăderea autonomiei financiare, la creșterea gradului de îndatorare, respectiv lva crește riscul de insolvabilitate al întreprinderii.

13.   Politica de dividende: factorii de influenţă şi indicatori de apreciere a acesteia

Politica de divident este influențată de 3 categorii de factori:

1.       Situația financiară a întrepinderii și anume:

-de nivelul lichidității întreprinderii

-de nivelul profitului net

-de rata îndatorării

      2. Preferințele acționarilor; politica de dividend susținută de societatea pe acțiuni trebuie să țină cont de nevoile de dividende ale acționarilor.

      3. Influențele pieții:

-rata dobînzii

-cererea la produsele oferite de întreprindere

-prețul factorilor de producție.

14.   Tipuri de politică de dividende şi efectele acestora asupra capacităţii de autofinanţare

-politica de participare directă, presupune o rată relativ constantă de acordare a dividendului din profit.

-politica de stabilizare sau de prudență, asigură un dividend constant sau o rata constantă de creștere anuală a dividentului, indiferent de variația mărimii profitului obținut.

-politica rezidulă mărimea dividendului depinde de deciziile de investiții și de finanțare a întreprinderii.

15.   Tipuri de politică de dividende şi efectele acestora asupra valorii de piaţă a întreprinderii

În practica societăţilor comerciale pe acţiuni s-au conturat trei tipuri de politică a dividendelor:

1. Politica reziduală de dividend constă în distribuirea drept dividend a unei sume care rămâne

disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat, adică mai întâi se acoperă cheltuielile investiţionale si

apoi plata dividendelor.

2. Politica ratei constante presupune aplicarea de către societatea comercială, an de an, a unei

proporţii fixe a dividendelor în raport cu profitul total.

3. Politica sumei constante presupune plata din profitul net sub formă de dividende a unei sume

constante către acţionari indiferent de mărimea profitului.

16.   Formele de plată a dividendelor, modul de calcul şi procedurile de plată a acestora

Dividendele sunt plăți periodice de numerar făcute de întreprindere acționarilor ca o răsplată a contribuției lor la formarea capitalului propriu.

-in bani: această formă de plată se folosește în cazul în care întreprinderea dispune de lichidități suficiemte atît pentru achitarea obligațiunilor de plată față de creditori, cît și pentru plata dividendelor.

-în acțiuni: este practicată de SA care doresc să-și păstreze lichiditățile sau nu dispun, pentru a face plata în bani.În aceste situații se emit noi acțiuni, distribuindu-se fiecărui acționar coresunzător volumul dividendelor cuvenite;

- în natură: o formă de plată a dividentelor mai rar întîlnită , care se aplică doar cu acordul acționarilor, dacă mărfurile prouse prezintă interes pentru acționari.

17.   Capitalul întreprinderii: concept şi forme de manifestare ale acestuia

Capitalul este un stoc de valori sau de active, care intrate în circuitul economic pot genera

profituri posesorilor lor.

Din punct de vedere economic capitalul poate fi caracterizat ca:

1. factorul principal al producţiei;

2. resursele financiare a întreprinderii care aduc venit.

3. sursa principală de formare a bunăstării deţinătorilor lui, etc.

Capitalul poate fi clasificat conform următoarelor particularităţi:

I. După apartenenţă:

- capital propriu

- capital împrumutat

II. După scopul de întrebuinţare

- capital de producţie – caracterizează mijloacele întreprinderii investite în activele

operaţionale pentru efectuarea activităţii;

- capital împrumutat – reprezintă acea parte care se foloseste în procesul de investire

în instrumentele monetare (depuneri pe termen lung si scurt în băncile comerciale),

precum si în instrumentele bursiere (obligaţiuni, certificate de depozit, cambii);

- capital speculativ – caracterizează acea parte a acestuia, care se întrebuinţează în

procesul efectuării operaţiunilor speculative financiare (bazate pe diferenţa de

preţuri la procurarea derivativelor cu scopuri de speculaţie )

III. După formele de investire, capitalul este în formă materială, nematerială si bănească, care este

folosit pentru formarea fondului statutar

IV după obiectul investirii:

- capital fix;

- capital circulant.

18.   Noţiune de structură financiară şi criterii de optimizare a acesteia

Structura financiară- totalitatea surselor de finanțare la care recurge managementul financiar pentru a acoperi necesarul  de finanțat.(capital propriu/cap împrumutat)

Criterii de optimizare:

1)concepția lichiditate- exgibilitate: cînd un bacher examinează cererea de împrumut a unei întreprinderi, se preocupă de studierea rambursării acesteia.

2)Creștere-risc : Această concepție este axată pe evitarea riscului  de insolvabilitate și ia în considerare condițiile de finanțare în creștere.

3)Creștere-rentabilitate: fundamentată de Geoffroy și Murad.

 4)rentabilitate- risc

5)creștere-autonomie: concepția este concentrată asupra capacității întreprinderii de a-și finanța propria activitate fără a recurge la împrumuturi.

19.   Costul mediu ponderat al capitalului: esenţa acestuia în formarea structurii financiare a întreprinderii

Costul mediu ponderat al capitalului este o medie a costurilor capitalurilor propriu și împrumutat, ponderate cu proporția pe care o ocupă fiecare dintre acestea în totalul resurselor financiare ale întreprinderii. CMPC – indica rentabilitatea minima care trebuie sa o posede intreprinderea astfel incit sa fie posibila achitatrea dobinzilor, rambursarea la termen a creditelor.

20.   Criteriul destinaţiei  fondurilor în formarea structurii financiare a întreprinderii, efectele nerespectării acestuia

criteriul destinaţiei fondurilor - presupune ca activele TL să fie finanţate din capital

permanent, iar activele curente din datorii pe termen scurt si fondul de rulment (circulant),

FR = Cap permanent - ATL

FR = A curente – P curente

21.   Levierul financiar, indicatori de exprimare. Efectul de levier financiar.

Prin levier înțelegem modalitatea prin care sunt utilizate activele și pasivele cu costuri fixe, prin încercarea de a spori veniturile potențiale ale firmei. Levier operațional: modalitatea de utilizare a activelor cu costuri fixe; levier financiar: presupune folosirea pasivelor cu costuri fixe. Efectul de levier financiar- indică rezultatul ”+”sau ”-” pe care o obține întrerinderea ca urmare a utilizării împrumutului.

22.   Capacitatea de îndatorare a întreprinderii, limitele îndatorării şi riscul financiar

criteriul capacităţii de îndatorare – exprimă posibilităţile unei societăţi de a primi credite care

să fie garantate si a căror rambursare, inclusiv si plata dobânzilor să nu creeze greutăţi

financiare de nesuportat. Capacitatea de îndatorare reprezintă limita maximă de îndatorare

impusă de bănci întreprinderilor.

23.   Definirea şi clasificarea investiţiilor la nivelul agenţilor economici

Investiția- totalitatea cheltuielilor antrenate în construirea de noi mijloace fixe, în dezvoltarea say modernizarea celor existente cu scopul obținerii unor venituri superioare în viitor.

Clasificarea:

·         din punct de vedere al locului în care se fac: interne(alocarea capitalului pentru achiziționarea de active materiale și  nemateriale, avînd drept scop dezvoltarea și perfecționarea aparatului productiv); externe(plasarea capitalului in acțiuni și obligațiuni cu scopul obținereii de venituri sub formă de devidend,dobîndă)

·         din punct de vedere al formei: materiale(utilaje,construcții); financiare(se fac cu scopul diversificării portofoliului de investiții(procurări de acțiuni și obligațiuni)

·         din punct de vedere al naturii activității sectoarelor în care se efectuează: productive, neproductive

·         din punct de vedere al scopurilor urmărite de întreprindere: invest.tehnice(achiziționarea de mașini,utilaje), inv.umane(specializarea personalului),inv.sociale(construcția în întreprinderi a unei cantine), inv.comerciale(pentru publicitate,reclamă)

·         în funcție de riscul : invest.de înlocuire; inv.de modernizare; invest.de dezvoltare; inv.strategice.

·         Criterii de evaluare a proiectelor investiţionale

·         Elementele definitorii ale conceptului de investiţii, factorii principali ce determină adoptarea deciziei de investire a întreprinderii

24.   Criterii de evaluare a proiectelor investiţionale

1)termenul de recuperare- numărul de ani necesari recuperării, prin cash-flow-urile anuale actualizate a capitalului investi; varinata de investire care asigură cea mai rapidă recuperare a capitalului investit.

2)VAN-exprimă surplus de valoare ce-i revine investitorului la sfîrșitul duratei de viață a investiției.

3)RIR- rata de actualizare pentru care se va obține o VAN egală cu 0.

4)IP- exprimă rentabilitatea relativă pe durata de viață a proiectului

25.   Elementele definitorii ale conceptului de investiţii, factorii principali ce determină adoptarea deciziei de investire a întreprinderii

Investiţiile reprezintă factorul primordial al dezvoltării economiei, iar înţelegerea conceptului de investiţii va fi prima problemă abordată. Se desprind, astfel, 4 elemente definitorii ale investitiei:

1. Efortul investitional, considera investitia o structura indivitualizata de resurse de voluim si natura diferite, care sunt antrenate in realizarea unui proiect.

2. Factorul timp, releva faptul ca orice proiect de investitie are o perioada de viata proprie caracterizata prin etape si momente bine definite pe parcursul carora parametrii economici ai proiectului au o evolutie proprie.

                Perioada de viata a investitiei poate fi vazuta sub mai multe aspecte:

-          durata fiscala – este durata de serviciu a MF indicata prin legea privind uzura MF, in functie de norma de uzura

-          durata tehnica – determinata de caracteristicile tehnice functionale ale MF.

-          Durata comerciala – determinata de durata de viata a produselor fabricate cu aceasta investitie.

-          Durata juridica – durata protectiei juridice asupra dreptului de concesiune a unei exploatari, asupra unei licente, marci de fabrica

3. Eficienta, investitorul accepta schimbarea unor disponibilitati prezente de resurse pentru o serie de efecte viitoare, care, in suma totala, sa fie superioare cheltuielilor initiale

4. Riscul – decurge din insasi esalonarea pe perioade viitoare a efectelor asteptate, aceste efecte viitoare sunt insa sperante si nu certitudini.

Factorii principali ce determina adoptarea deciziei de investitie a intreprinderii:

-          Volumul total al cheltuielilor pentru investitii, care cuprinde atit capitalurile necesare extinderii activelor fixe, cit si nevoia de fond de rulment pentru punerea in exploatare a MF nou create.

-          Durata de viata este determinata de caracteristicile tehnice si functionale ale MF, de competitivitatea produselor create cu respectiva investitie.

-          Profitul sau venitul net ce se poate obtine ca efect al exploatarii investitiilor.

-          Valoarea reziduala a investitiei, este pretul la care poate fi vinduta investitia dupa inchierea duratei ei de viata.

26.   Surse de finanţare a proiectelor investiţionale

Surse proprii de finanțare:

-fond de uzură

-fondul de investiții format din profitul net

-sumele obținute din vinzarea activelor materiale pe T/L

Sursele de finanțare care provin din împrumuturi:

-credite bancare pe T/L

-creditul obligatar

-leasingul

-creșteri de capital propriu și atragerea de noi acționari

27.   Conţinutul şi structura activelor curente

Active curente- constituie o componentăesențială a mijloacelor economice sle întreprinderii ce au menirea să asigure funcționalitatea curentă a acesteia, constituind obiectul asupra cărora se realizează acțiunea de prelucrare și transformare specifică a unității economice.

-          stocuri de mărfuri și materiale,aflate în diferite faze ale prelucrării

-          creanțe pe termen scurt,care reprezintă datoria unui client față de întreprindere

-          investiții pe termen scurt,apar în urma plasării excedentului de trezorerie

-          disponibilități bănești aflate în casă sau pe cont la bancă.

28.   Caracteristica şi fazele ciclului operaţional

Ciclu operațional- ansamblul operațiunilor realizate de întreprindere în vederea producerii de bunuri și servicii destinate vînzării. Cuprinde 3 faze:

1)faza aprovizionării: în care are loc achiziția de materii prime și materiale

2)faza de producție propriu-zisă, în care are loc transformarea materiei prime în produse finite

3)faza comercializării:presupune livrarea produselor finite către consumatori, încasarea contravalorii.

29.   Metode de gestiune a stocurilor

1)metoda ABC-constă în clasificarea stocurilor în 3 grupe, în funcție de importanța lor.A=10%,70%; B= 20%,20%; C=70%,10%

2)metoda celor 2 recipiente- cînd se termină 1 se utiliz.2 și se dă comandă la 1.

3)metoda liniei roșii-elementele din stoc sunt așezate într-un vas de sticlă pe care este desenată o linie roșie, cînd nivelul stocului ajunge la linia roșie, se fc comandă la produs

4)metoda computerizată-se duce evidența fiecărei materii necesare.

Marimea optima a stocului de materii prime si materiale este cea care antreneaza cheltuielile totale minimale. Problema care apare in cadrul gestiunii stocurilor este determinarea optimului intre cheltuieli de detinere a stocului si costurile de aprovizionare, ori determinarea nivelului de SMM care va antrena costuri totale minimale

S – marimea optima a stocului comandat

N – necesarul anual de aprovizionat

ca – costul fix unitar pentru pregatirea unei noi aprovizionari

cd – costul de depozitare pe unitate de stoc

Pa – pret unitar de aprovizionare

Ca – cost total de aprovizionare

Cd – cost total de depozitare.

                                Ct=Ca+Cd

                                Ca=(N*ca)/S                                      Cd=(S*Pa*cd)/2

30.   Surse interne de finanţare a activelor curente. Politici de gestiune a fondului de rulment

Surse interne de finanțare se referă în primul rînd, la profitul net, care trebuie să fie în proporții raționale, repartizat între plata dividendelor și fondul de dezvoltare economică

Fond de rulment: partea din resursele financiare care asigură finanțarea permanentă a AC.

1)politica agresivă: presupune ca întrepr. să-și creeze un fond de rulment care să acopere nevoile medii de active curente. În așa caz o parte din activelepe termen lung și cele curente permanente vor fi finanțate  din surse permanente.

2)politica conservativă: se referă la utilizarea unuifond de rulment egal cu nivelul activității maxime în cursul anului de previziune. Fondul de rulment trebuie săasigure conform acestei strategii, finanțarea integrală atît a activelor curente permanente, cît și a activelor curente”temporare”.

3)politica moderată: constpă în stabilirea unui fond de rulment la nivelul activității minime, astfel încît acesta să acopere doar necesarul de active curente permanente, iar activele curente fluctuante(temporare) să fie finanțate din datorii pe termen scurt.

31.   Surse externe de finanţare a activelor curente, politica creditului comercial

-de la bănci: se acordă întreprinderilor pe o perioadă de pînă la un an , în anumite condiții și cu o anumită dobîndă.

Tipuri de credite acordate pe termen scurt:

a)credit de scont, dacă întreprinderea are efecte comerciale de vîndut.

b)creditul factoring, implică procurarea facturilor de plată(creanțelor) de către o societate financiară specializată, achitarea lor contra un comision.

c)credite pentru cheltuieli privind aprovizionarea cu materii prime și materiale, energie, combustibil

d)credite pentru stocuri și cheltuieli sezoniere,

creditul comercial: formă de credit ce apare între 2 întreprinderi

32.   Indicatori de apreciere a eficienţei utilizării activelor curente

Folosirea eficientă a activelor curente reprezintă o cale de crestere a profitului si de

eliberare a unor fonduri care pot fi folosite din nou pentru a obţine noi câstiguri.

1)      coeficientul de rotaţii sau numărul de rotaţie Acest indicator ne arată câte rotaţii efectuează activele circulante într-o perioadă (an, trimestru,etc.)

2)      durata unui circuit sau viteza de rotaţie exprimată în zile.  Acest indicator ne arată în câte zile AC fac o rotaţie deplină sau peste cât timp 1 leu investit în active circulante va fi recuperat.

3)      Efectul de încetare sau accelerare a vitezei de rotaţie

33.   Determinarea stocului optim de materii prime şi materiale, avantajele şi dezavantajele deţinerii unor stocuri mai mari sau mai mici decât cel optim

Marimea optima a stocului de materii prime si materiale este cea care antreneaza cheltuielile totale minimale. Problema care apare in cadrul gestiunii stocurilor este determinarea optimului intre cheltuieli de detinere a stocului si costurile de aprovizionare, ori determinarea nivelului de SMM care va antrena costuri totale minimale

S – marimea optima a stocului comandat

N – necesarul anual de aprovizionat

ca – costul fix unitar pentru pregatirea unei noi aprovizionari

cd – costul de depozitare pe unitate de stoc

Pa – pret unitar de aprovizionare

Ca – cost total de aprovizionare

Cd – cost total de depozitare.

                                Ct=Ca+Cd

                                Ca=(N*ca)/S                                      Cd=(S*Pa*cd)/2

S=           n =        i= )

                                               

Stocuri excesive

Avantaje	Dezavantaje
Rabaturi acordate de furnizori clientilor p-u cumpararea unor anumite cantitati de stocuri sau la anumite perioade	Stocuri invechite, folosirea carora ar duce la perturbarea procesului de productie; cresterea stocurilor de produse lipsite de piata de desfacere
Speculatii cu stocuri pe perioade de inflatie sau crestere a preturilor	Deteriorarea, degradarea stocurilor
Venituri din vinzari suplimentare(aparitia unor comenzi suplimentare, cresterea cererii la produse pe piata, descoperirea de noi piete)	Cheltuieli importante de depozitare
	Costul de oportunitate (rata dobinzii la plasamente pe TS)
	Dobinzi platite in cazul cumpararii stocurilor pe credit

Stocuri minime (lipsa de stoc)

Avantaje	Dezavantaje
Evitarea stocurilor invechite, a imobilizarilor de resurse financiare	Pierderea unor oportunitati in afaceri
Evitarea pierderilor ce pot aparea in legatura cu deteriorarea, degradarea stocurilor	Creste riscul intreruperii procesului de productie
Reducerea, lipsa cheltuielilor de detinere a stocurilor	Cresterea cheltuielilor de aprovizionare
Posibilitatea obtinerii unor venituri din dobinzi in urma plasarii excedentului de trezorerie in plasamente pe TS	Pierderi de vinzari si profituri

34.   Caracteristica  generală a mijloacelor fixe, clasificarea acestora 

Mijloacele fixe- bunuri materiale, al căror preț unitar depășește plafonul stabilit de legislație, aflate în sfera producției, comercializării și prestării de servicii pe o perioadă mai mare de un an.       În cadrul fiecărei ramuri a economiei naţionale mijloacele fixe se împart în următoarele grupuri:

1. Clădiri;Construcţii speciale; Instalaţii de transmisie; Maşini şi utilaje; Mijloace de transport; Unelte şi scule, inventar de producere şi gospodăresc, alte tipuri de mijloace fixe; Animale de producţie şi reproducţie. Plantaţii perene; Alte mijloace fixe;Cheltuieli capitale pentru ameliorarea terenurilor (fără construcţii speciale).

                                                                                                                              

35.   Politica de calcul a uzurii mijloacelor fixe, avantajul metodelor accelerate de calcul a uzurii

Uzura mijloacelor fixe reprezintă repartizarea sistematică a valorii uzurabile a mijloacelor fixe pe perioade de gestiune în decursul duratei de funcţionare utilă.

Există următoarele elemente care se iau în considerare pentru calcularea uzurii mijloacelor fixe:

1. costul mijlocului fix, care include preţul de cumpărare plus cheltuielile de transport şi de instalare.

2. durata de funcţionare utilă reprezintă:

•Perioada pe parcursul căreia întreprinderea prevede utilizarea activului

•Cantitatea unităţilor de producţie pe care întreprinderea planifică să le obţină din utilizarea obiectului.

3. valoarea probabilă rămasă reprezintă valoarea pe care întreprinderea prevede să o obţină la expirareaduratei de funcţionare utilă.

4. valoarea uzurabilă este egală cu diferenţa dintre costul mijlocului fix şi valoarea probabilă rămasă

36.   Politica de calcul a uzurii mijloacelor fixe, efectele acesteia asupra rezultatelor financiare a întreprinderii

Principalele trăsături ale uzurii sunt:

1) nu toate activele pe termen lung se uzează (excepţie fac: fondurile bibliotecare, valori muzeale şi de artă,active în curs de execuţie);

2) este rezultatul acţiunii factorilor climaterici şi a intensităţii utilizării (uzura fizică);

3) poate fi şi un rezultat al dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific (uzura morală).

Scopurile uzurii sunt:

a) de a recupera banii investiţi;

b) de a avea bani pentru reproducerea mijloacelor fixe;

c) de a include în costuri o parte din valoarea mijloacelor fixe.

37.   Tipuri de uzură şi măsuri de reducere a efectelor negative a uzurii asupra rezultatelor financiare a întreprinderii

Uzura fizica constituie baza materiala a pierderii valorii mijlocului fix, fiind determinata de intrebuintare, de actiunea unor factori naturali. Ca urmare a uzurii fizice, mijloacele fixe trebuie sa fie supuse unui regim de intretineri si reparatii care necesita cheltuieli, iar, in anumite conditii acestea se scot din folosinta si se inlocuiesc cu altele.

Uzura morala are loc atunci cind mijloacele fixe se demodeaza, se invechesc din punct de vedere tehnologic, apar altele cu insusiri superioare. De aceea, este necesar ca, in luarea deciziei privind regimul de uzura aplicat la intreprindere, sa se tina seama si de uzura morala, pentru a se reduce, la maximum posibil, eventualele pierderi ce pot avea loc in legatura cu aparitia uzurii morale. O masura de protectie impotriva uzurii morale este stabilirea unei durate de serviciu a MF mai mica decit durata de viata tehnica numita durata de functionare utila(DFU).

38.   Surse de finanţare a mijloacelor fixe

-Din propria activitate=autofinanțarea și

-fondul de uzură

-profitul net pentru dezvoltare

-leasingul

-credit obligatar

-Credite bancare pe termen lung

-Creșteri de capital propriu,atragerea de noi acționari și din finanțări directe

39.Conţinutul şi structura  fluxurilor de mijloace băneşti la întreprindere:

Fluxurile monetare izvorâte din raporturile

întreprinderii cu terţii, ce au loc în legătură

cu stingerea drepturilor şi obligaţiilor băneşti

reciproce sunt cunoscute sub denumirea de

fluxuri de numerar (de trezorerie).

Fluxul de numerar reprezintă totalitatea încasărilor şi plăţilor generate de activitatea economico-financiară a întreprinderii, repartizate pe intervale determinate de timp.

}  Motivatia detinerii numerarului : Efectuarea plăţilor curente: plata furnizorilor, plata salariilor, plata dividendelor, achitarea dobânzilor, rambursarea creditelor, achitarea impozitelor, etc.

}  din considerente de precauţie, soldul de precauţie trebuie să fie cu atât mai mare cu cât mai neuniforme şi imprevizibile sunt fluxurile de intrări şi ieşiri de numerar. Mărimea soldului de precauţie trebuie să fie în funcţie de costul creditului bancar şi  costul de oportunitate care apare în cazul deţinerii soldului de precauţie.

}  pentru efectuarea unor plăţi neprevăzute: apariţia unor comenzi de producţie suplimentare,

}  pentru a putea beneficia de avantajele oferite de anumite împrejurări conjuncturale favorabile: rabaturi acordate de furnizori; achiziţii de bunuri şi servicii la preţuri avantajoase; investiţii profitabile etc;

40.Conţinutul şi obiectivele trezoreriei :

Trezoreria reprezintă ansamblul de activităţi şi operaţiuni, efectuate de un aparat specializat, referitoare la gestiunea încasărilor şi plăţilor, astfel încât să fie asigurată în permanenţă o armonie corespunzătoare între cele două categorii de operaţiuni (asigurarea echilibrului dintre încasări şi plăţi).(N. Botnari)

Continut :

1. din punct de vedere Organizatoric -  un departament al direcţiei financiare, căreia îi revin sarcini şi atribuţii, are personal de specialitate şi funcţionează după reguli bine stabilite;

2. din punct de vedere Structural, trezoreria poate fi definită ca ansamblul disponibilităţilor băneşti aflate în conturi bancare curente şi /sau în casă.

Obiectiv : este stăpânirea fluxurilor financiare, sincronizarea  încasărilor cu plăţile, pentru a asigura permanent capacitatea de plată a întreprinderii.

Trezoreria = Active curente – Datorii pe termen scurt

Trezoreria = Încasări băneşti – plăţi curente

41.Metode şi politici de gestiune a creanţelor (de studiere a clienţilor)

I. Modelul „Cei 5 C”

Caracterul clientului -  corectitudinea acestuia, intenţiile sale în a-şi îndeplini obligaţiile;

Capacitatea clientului se evaluează printr-o analiză a situaţiei privind gestiunea propriului patrimoniu, posibilităţile sale de finanţare;

Capitalul clientului. Se fac estimări ale capacităţii de îndatorare a clientului, gradului de stabilitate financiară.

Aspectele colaterale despre clienţi includ informaţii despre capacitatea de plată imediată, care sunt mijloacele de plată utilizate, atitudinea clientului faţă de partenerii săi; garanţiile materiale de care dispune clientul.

Condiţii generale - informaţii asupra clienţilor cu privire la rata creşterii economice, starea tehnică şi posibilităţile de modernizare, perspectivele de afaceri ale clienţilor şi capacitatea lor de a genera profituri în viitor, etc.

II. Metode scor pentru evaluarea riscului de faliment al clientului

1. Modelul Altman

  În opinia profesorului Altman declinul unei întreprinderi avansează cinci faze:

- apariţia semnelor de declin care, în multe cazuri, sunt desconsiderate: descreşterea profitabilităţii, a cifrei de afaceri corelate cu creşterea datoriilor şi descreşterea lichidităţilor;

- existenţa semnalelor clare pentru care nu se adoptă măsuri în ideea că acestea vor dispărea fără intervenţie;

- acţiune puternică a factorilor de declin cu agravarea accentuată a situaţiei financiare;

- colapsul şi imposibilitatea echipei manageriale de a acţiona prin măsuri corective;

- intervenţia, fie prin măsuri de redresare , fie prin declararea falimentului.

2. Modelul canadian Gordon Springate

Z = 1,03A + 3,07B + 0,66C + 0,4D

A – Capital de lucru / Total active;

B – Profit brut înainte de dobânzi / Total active;

C – Profit brut / Datorii curente;

D – Cifra de afaceri / Total active.

Dacă Z < 0,862, firma este clasificată ca falimentară.

Modelul asigură o rată de succes de 92,5% pe un eşantion   de 40 de companii.

Modelul Koh

Z = 1,7791 + 2,0677X1 + 0,9424X2 – 9,2431X3 – 0,007X4 + 18,42X5 + 2,253X6

X1 – Active curente / Datorii curente;

X2 – Valoarea de piaţă a capitalului / Total active;

X3 – Total datorii / Total active;

X4 – Dobânzi / Profit înainte de impozit;

X5 – Profit net / Total active;

X6 – Profit pentru dezvoltare / Total active.

Dacă Z < - 4,0197 firma este clasificată ca falimentară.

Modelul Conan şi Holder

Z = 0,24R1 + 0,22R2 + 0,16R3 – 0,87R4 – 0,10R5

R1 – Exerciţiul brut al exploatării / Datorii totale;

R2 – Disponibil şi valori realizabile curente / Total pasive;

R3 – Capitaluri proprii / Total pasive;

R4 - Cheltuieli financiare / Cifra de afaceri;

R5 – Cheltuieli cu personalul / Valoarea adăugată.

a) dacă Z < 4%, pericol, probabilitatea de faliment fiind mai mare de 65%;

b) dacă 4% < Z <9 pruden="" span="">ţă, probabilitatea de faliment se situează în intervalul de 30% şi 65%;

c) dacă Z > 9%, situaţie bună, probabilitatea de faliment a întreprinderii este mai mică de 30%.

Modelul Băileşteanu

Autorul consideră că stările care preced apariţia falimentului sunt:

·         imposibiltatea achitării obligaţiilor curente;

·         lipsa de resurse financiare pentru rambursarea creditelor;

·         încasarea cu mare întârziere a contravalorii produselor livrate;

·         înregistrarea de pierderi.

B = 0,444G1 + 0,909G2 + 0,0526G3 +0,0333G4 + 1,414

G1= Active curente : Pasive curente

G2 = (Profit net + Amortizarea) : (Rata rambursării creditelor + Dobânda)

G3 = Cifra de afaceri: Valoarea creanţelor

G4 rentabilitatea costurilor = Profit : Cost x 100%

B < 0,5                                               -  faliment iminent

0,5 < B < 1,1                                      - zona limitată

1,1 < B < 2,0                                      - zona intermediară

B > 2,0                                               -  zona favorabilă

42.Metode şi politici de gestiune a creanţelor (de control a clienţilor)

Metoda ABC, presupune clasificarea clienţilor în trei grupe, după importanţa lor:

Grupa A – clienţi foarte importanţi, cărora le revin circa 60% din volumul total al creanţelor, numărul lor fiind de 10% din total clienţi.

Grupa B – clienţi importanţi, deţin o pondere de 30% din total clienţi şi 30% din valoarea creanţelor;

Grupa C – clienţi de mică importanţă, numărul lor constituie 60% din numărul total al clienţilor, ponderea creditului ce le revine este doar de 10%.

Metoda vechimii creanţelor

- Numele clientului

- Volumul vânzărilor, total

- Valoarea creanţei, inclusiv %

- Termenul de achitare

- Creanţe cu termenul expirat

Metoda indicatorilor

Durata medie de încasare a unui client

    indică soldul mediu al creanţelor

     VV – volumul vânzărilor

43.Metode  de gestiune a plăţilor :

Gestiunea plăţilor implică cunoaşterea modului în care se ordonează în timp toate datoriile băneşti, astfel încît să fie posibilă şi o mai bună corelare a încasărilor.

Din punct de vedere al conţinutului lor economic, plăţile se ordonează în trei grupe:

1)      Plăţi generate de activitatea operaţională, în cadrul cărora se includ:

2) Plăţile generate de activitatea investiţională reflectă nivelul cheltuielilor care vor genera fluxuri de mijloace băneşti în viitor

3) Plăţile ocazionate de realizarea activităţii

Administrarea plăţilor implică cunoaşterea modului cum se ordonează în timp toate datoriile băneşti, astfel încît să fie posibilă şi o mai bună corelare a încasărilor. În acest cintext se calculează 2 indicatori:

1.             Durata medie de efectuare a plăţilor, exprimată în zile:

D= (Soldul mediu al obligaţiunilor/ Volumul vînzărilor) x 360

   2.    Ritmicitatea plăţilor

∑((p_i x z_i)/ p_i ), unde p_i  indică fiecare plată făcută în intervalul considerat,

Z_i – numărul de zile dintre două plăţi consecutive.

                Cunoaşterea duratei de încasare a creanţelor ca şi a celei de achitare a plăţilor permit să prefigurăm judecăţi asupra modului cum sunt sincronizate, în decursul unei perioade de timp, încasările şi plăţile în care este conceput şi cum se desfăşoară procesul de rotaţie al capitalului.

                Cel puţin sub aspect teoretic, la nivelul fiecărei întreprinderi, mărimea încasărilor determinate de comercialzarea bunurilor şi serviciilor trebuie să fie superioară plăţilor prilejuite de achiziţionarea factorilor de producţie necesari, fapt ce determină existenţa echilibrului financiar şi a rentabilităţii.

44.Necesitatea gestiunii numerarului, avantajele şi dezavantajele deţinerii numerarului, lipsei de numerar

Fluxul de numerar reprezintă totalitatea încasărilor şi plăţilor generate de activitatea economico-financiară a întreprinderii, repartizate pe intervale determinate de timp.

Motivaţia deţinerii numerarului

}  Efectuarea plăţilor curente: plata furnizorilor, plata salariilor, plata dividendelor, achitarea dobânzilor, rambursarea creditelor, achitarea impozitelor, etc.

}  din considerente de precauţie, soldul de precauţie trebuie să fie cu atât mai mare cu cât mai neuniforme şi imprevizibile sunt fluxurile de intrări şi ieşiri de numerar. Mărimea soldului de precauţie trebuie să fie în funcţie de costul creditului bancar şi  costul de oportunitate care apare în cazul deţinerii soldului de precauţie.

}  pentru efectuarea unor plăţi neprevăzute: apariţia unor comenzi de producţie suplimentare,

}  pentru a putea beneficia de avantajele oferite de anumite împrejurări conjuncturale favorabile: rabaturi acordate de furnizori; achiziţii de bunuri şi servicii la preţuri avantajoase; investiţii profitabile etc;

45.Fluxul net de numerar: procesul de formare, analiza factorilor ce influenţează fluxul de numerar

Flux de numerar                 =          Profit net din operare                     +       Amortizare

            net (CF net)                          după impozitare

CF net = (Cifra de afaceri – Cheltuieli de exploatare) (1-T) + Amortizare

unde T = rata impozitului pe profit aplicat firmei.

Mai general spus, fluxul de numerar net după impozitare al firmei ar trebui să reprezinte consecinţele exprimate prin valori băneşti ale activităţilor firmei pe perioada respectivă, incluzând orice nouă investiţie.

Fluxurile de numerar ce apar ca urmare a realizării unei investiţii în cadrul unei firme sunt clasificate în :

1.       cash-flow-uri investiţionale;

2.       cash-flow-uri de exploatare;

3.       cash-flow-uri la sfârşitul duratei de viaţă a investiţiei.

46.Modalităţi de acoperire  a deficitului sau de plasare a excedentului de numerar. Necesitatea determinării stocului optim de numerar

Soldul optim de numerar care minimizează costul total de formare şi menţinere a numerarului:

47.Obiectivele financiare ale întreprinderii, indicatori de măsurare a acestora

48.Componenţa costului vânzărilor, clasificarea costurilor, costul marginal şi semnificaţia acestuia:

Costul vanzarilor - reprezinta costul efectiv al produselor realizate sau a serviciilor prestate.

Dupa functii , gruparea are la baza divizarea costurilor in raport de diferitele aspecte ale activitatii: (aprovizionare,administratie,vanza-re si desfacere) :

- costul de achizitie

- costul de productie

- costul comercial subdivizat in:

- costul distributiei

- costul vanzarii

Conform corelatiei cu obiectul calculatiei:

- cost direct - costul ce se poate identifca la un obiect de calculatie sau centru de cost (cost materie prima, manopera directa etc.);

- cost indirect – cost efectuat in beneficiul unui numar de centre de cost sau de obiecte de calculatie

(chiria localului, salariile conducerii, amortizarea etc. )

In functie de variabilitate, costurile se grupeaza dupa comportamentul acestora in relatia cu nivelul de activitate sau volumul de productie:

- Costuri fixe sau ale perioadei

- Costuri variabile sau ale produsului

- Costuri semivariabile

Semnificaţia costului marginal :Decizia de producţie trebuie limitată la nivelul pentru care costul marginal pe unitate de produs devine egal cu preţul de vânzare.

49.Surse de venit la întreprindere, explicaţi  deosebirea dintre venit şi profit, dintre profit brut şi profitul (pierderea) perioadei de gestiune până la impozitare

Veniturile din activitatea operaţională cuprind:a. veniturile din vânzări ,b. alte venituri operaţionale: sumele primite sau de primit din vânzarea activelor curente cu excepţia produselor finite şi mărfurilor; arenda curentă; amenzi, penalităţi, despăgubiri, recuperări de daune materiale rezultate din modificarea metodelor de evaluare a activelor curente.

      Veniturile din activitatea de investiţii cuprind: sumele rezultate din ieşirea şi recalcularea activelor pe termen lung; din vânzarea activelor nemateriale, terenurilor, mijloacelor fixe; dividende calculate; dobânzile la titlurile de valoare procurate şi împrumuturile acordate; sumele obţinute din lichidarea mijloacelor fixe peste valoarea probabilă rămasă, etc.

Veniturile din activitatea financiară cuprind: valoarea activelor intrate cu titlu gratuit; venituri sub formă de diferenţe de curs valutar, subvenţii primite din buget; prime, premii, sume sponsorizate etc.

Venituri excepţionale: sumele primite de la organele de stat, de la persoanele fizice şi juridice, companii de asigurări sub formă de recuperare a pierderilor provocate de perturbări politice şi alte evenimente excepţionale. calamităţi naturale,

Venit=Profit-Cheltuieli

50. Descrieţi algoritmul de obţinere a profitului net, funcţiile profitului, repartizarea acestuia:

Profitul net (pierderea netă) reprezintă rezultatul financiar al perioadei de gestiune după impozitare. Întreprinderea obţine profit net atunci cînd veniturile întreprinderii depăşesc cheltuielile. În caz contrar întreprinderea obţine pierdere netă.

Profitul îndeplineste urmatoarele functii:

a. indicator sintetic de apreciere a eficientei folosirii capitalurilor si a desfasurarii activitatii. Este cel mai bun indicator de apreciere a modului de folosire a resurselor în cadrul activitatii;

b. sursa de autofinantare. O parte din profitul obtinut poate fi folosit pentru finantarea propriei activitati; c. stimuleaza initiativa si acceptarea riscului de catre întreprinzatori d. sursa de acoperire a capitalurilor împrumutate.; e. asigura formarea resurselor bugetului statului.  f. instrument de control a activitatii economice a întreprinderii.

În procesul de repartizare a profitului, obiectivul principal îl constituie armonizarea intereselor întreprinderii cu cele ale fiecarui actionar asociat, salariat si ale întregii societati.

Repartizarea profitului net -plata dividendelor ; investiţii pentru dezvoltare:  fondul de rezervă

 investiţii în mijloace fixe  investiţii în active curente

51.Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul decizional

Termenul de analiză provine din limba franceză și are un

dublu înţeles:

1. În primul rând, prin verbul a analiza se înţelege ”a cerceta un întreg, un fenomen, etc. examinând fiecare element în parte”; 2. în al doilea rând, substantivul analiză înseamnă o

metodă știinţifică de cercetare care se bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte”

Astăzi, în abordarea sistemică a problematicii firmelor un rol deosebit revine analizei economico-financiare, ca instrument de supraveghere a activităţii si performanţelor acesteia. Analiza financiară constituie un instrument managerial

care contribuie la cunoaşterea situaţiei financiare a întreprinderii,

a factorilor şi cauzelor care au determinat-o în vederea

fundamentării obiectivelor strategice de menţinere şi

de dezvoltare a întreprinderii intr-un mediu concurenţial.

52.Surse de date necesare analizei financiare, metoda indicatorilor de analiză financiară

a) Informaţii generale pe plan economic, fiscal şi monetar;

b) Informaţii asupra sectorului de care aparţine întreprinderea;

c) Informaţii de ordin juridic şi economic asupra întreprinderii.

                Informaţiile generale privesc conjunctura economică - situaţia generală a economiei la un moment dat, ştiut fiind că rezultatele întreprinderii sunt influenţate de conjunctura favorabilă sau nefavorabilă: expansiunea (recesiunea) economică generală pot determina creşterea (reducerea) activităţii, a beneficiului şi a cursului acţiunilor la bursă.

                Informaţiile sectoriale specifice activităţii întreprinderii se referă la: natura produselor, procesele tehnologice utilizate, structura de producţie, care au incidenţă asupra rentabilităţii, rotaţiei stocurilor, mijloacelor de finanţare.

                Informaţiile privind întreprinderea sunt diverse; unele sunt obligatorii şi publice, altele sunt date numai cu ocazia analizelor interne sau externe întreprinse periodic sau la cerere.

                Analiza financiară nu poate pleca decât de la documentele reprezentative ale imaginii fidele a întreprinderii prezentată partenerilor interni şi externi:

Printre metodele analizei financiare tradiţionale amintim:

§  Compararea situaţiilor financiare

                Compararea constituie prima treaptă a metodei a analizei economice, frecvent aplicată în analiza financiară care permite utilizatorilor să compare informaţiile din conturile anuale în timp pentru a extrage tendinţa privind poziţia financiară şi performanţele întreprinderii, precum şi în spaţiu cu unităţi similare.

§  Metoda de analiză prin rate (Ratios)

                În analiza financiară termenul englezesc Ratio, de origine latină (Ratus = calculat, socotit), este sinonim cu: coeficient, raport, procent, rată şi desemnează un raport economic sau financiar semnificativ între două mărimi absolute care reprezintă două posturi sau grupe de posturi din bilanţ, din contul de rezultat, sau din bilanţ şi din contul de rezultat.

53.Noţiunea de lichiditate şi solvabilitate, interacţiunea dintre acestea, indicatori de calcul:

Prin lichiditate se înţelege proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea unui agent economic de a-si onora la scadenţă obligaţiile asumate faţă de creditorii săi.

Conexiunea dintre lichiditate, solvabilitate şi capacitatea de plată:

Capacitatea de plată: Capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile de plată

Lichiditatea bilanţului contabil –capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile pe termen scurt

Lichiditatea activelor Proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în mijloace băneşti

Solvabilitatea pe termen scurt Capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor pe o perioadă

mai lungă de timp.

Rata lich imediate = MB/DTS; Rata lich curente = AC/DTS

54.Rentabilitatea: noţiune, tipuri, formule de calcul, direcţii de sporire

Rentabilitatea vinzarilor teflectă capacitatea întreprinderii de a obţine profit în urma vânzării produselor finite, mărfurilor şi prestării serviciilor şi indica mărimea profitului obţinut la un leu venituri din vânzări. Sporirea rentabilităţii vânzărilor se

poate realiza prin: • modificarea structurii producţiei vândute prin creşterea ponderii produselor cu profitabilitate comercială mai mare; • creşterea preţurilor de livrare ca urmare a îmbunătăţirii calităţii produselor; • Reducerea costului vânzărilor; • creşterea volumului fizic al producţiei, care va avea ca efect reducerea costurilor unitare, ca urmare a influenţei costurilor fixe, etc.

55.Autonomia şi stabilitatea financiară a întreprinderii: concepte, modalităţi de exprimare, interacţiunea dintre acestea

Ratele de structura ale pasivului permit aprecierea  politicii financiare a intreprinderii, prin punerea in evidenta a   unor aspecte privind stabilitatea si autonomia financiara a   acesteia:

A. Rata stabilitatii financiare

        R_Sf reflecta legatura dintre capitalul permanent de care intreprinderea dispune in mod stabil si patrimoniul total.

        R_Sf = Capital permanent / Pasiv total x 100

        unde: Capitalul permanent = Capitalul propriu + Datoriile pe termen mediu si lung.

B. Rata autonomiei financiare globale

        R_Afg = Capital propriu / Pasiv total x 100

56.Pragul de rentabilitate: noţiune şi necesitatea calculării în adoptarea  deciziilor de dezvoltare a întreprinderii

Indicator financiar care exprima acel nivel de activitate (volum si valoare a productiei) pentru care firma nu obtine nici profit nici pierdere (punctul in care incasarile firmei sunt egale cu costurile totale de productie - fixe si variabile). Pentru fiecare ipoteza de pret de vanzare, aceasta metoda permite determinarea volumului productiei care trebuie realizat sau a cotei de piata care trebuie castigata pentru ca firma sa devina profitabila. Pragul de rentabilitate poate fi calculat pe ansamblul intreprinderii sau pe diferite produse si activitati. Mai este cunoscut si sub numele de punct mort.

Pragul de rentabilitate si intervalul de siguranta

Cunoasterea pragului de rentabilitate si a intervalului de siguranta este utila in activitatea practica de evaluare, intrucât se pot face judecati corespunzatoare asupra comportamentului firmei in cazul modificarii unor variabile care influenteaza mecanismul de functionare al acesteia (apreciere a riscului).

-Pragul de rentabilitate, respectiv cifra de afaceri care asigura recuperarea cheltuielilor este data de relatia

Q = S Chv + S Chf

in care:

S Chf = suma cheltuielilor fixe

S Chv = suma cheltuielilor variabile

Pentru activitatea practica de evaluare, cunoasterea unei asemenea situatii este deosebit de importanta in alegerea metodelor de evaluare, precum si pentru previzionarea profitului care se va lua in calcul.

57.Rolul previziunii financiare, conţinutul  şi metode relevante de planificare

Previziunea financiară a întreprinderii este rezultatul activităţii managerilor întreprinderii şi reprezintă conţinutul şi realizarea finanţelor şi rolului finanţelor la nivel macro şi micro- economic şi participă la fundamentarea programului economic în cadrul mecanismului economic de piaţă. Previziunea financiară este un proces complex şi multilateral de fundamentare, elaborare şi aprobare a bugetului de venituri şi cheltuieli şi de urmărire a realizării indicatorilor financiari prevăzuţi. Previziunea financiară include:

·         constituirea fondurilor

·         executarea circuitului prin schimbarea formei funcţionale

·         repartizarea fondurilor constituite, ceea ce implică realizarea repartiţiei în interiorul întreprinderii şi în afara acesteia.

Previziunea financiară este determinată de prevederile programului economic şi presupune fundamentarea indicatorilor financiari pe baza unui program economic propriu.

Previziunea financiară în cadrul căreia se operează cu indicatori specifici care reflectă relaţia financiară trebuie corelată organic cu întreaga activitate a întreprinderii. Necesitatea de fonduri se stabileşte în cadrul previziunii financiare pe baza indicatorilor şi calculelor economice privind volumul desfacerilor, valoarea producţiei, volumul aprovizionărilor, volumul cheltuielilor de producţie şi altele care se eşalonează în timp.

Previziunea financiară ca principala activitate de planificare la nivelul întreprinderii îmbracă diferite forme şi depinde de orizontul de timp pentru care se realizează:

Previziunea financiară pe TL (3-5 ani) - în baza căreia se întocmesc planuri financiare de orientare generală care definesc imaginea viitoare a întreprinderii prin:

·         descrierea produselor oferite

·         a proiectelor de fabricaţie a noilor produse

·         a proiectelor de cucerire a noilor pieţe

·         a proiectelor de orientare şi modelare generală a structurii activităţii interne a întreprinderii

Previziunea financiară pe TS în baza căreia de obicei se întocmesc bugetele întreprinderii.

Metodele previziunii financiare sunt:

Metoda procentelor din vînzări. Tehnica acestei metode se bazează pe 2 premise:

·         cele mai multe din posturile bilanţului contabil sunt direct legate de vînzările firmei

·         nivelul curent al tuturor activelor este optim pentru nivelul vînzărilor curente.

Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar . Această metodă permite efectuarea diferitor simulări ale corelaţiei cifra de afaceri - echilibru financiar în baza cărora se pot face concluziile necesare politicii financiare a întreprinderii; se pot compara echilibrele financiare ale întreprinderii de diferite mărimi numai că elimină influenţa volumului specific de activitate.

Metoda analitică care se divizează în următoarele submetode:

·         metoda extrapolării fondului de rulment (sau a nevoii de fonduri de rulment) - este o metodă simplă care poate fi utilizată la întreprinderi mici care doresc să-şi gestioneze activitatea la un nivel cît de cît ştiinţific.

·         metoda termenilor de plată care este avantajoasă întreprinderilor ce au un % de activitate continuu.metoda bugetului de trezorerie este cea mai analitică;

·         submetodă, însă necesită un volum informaţional dezvoltat.

58.Tipuri de bugete şi intercondiţionarea lor :

În practica previziunii financiare se cunosc următoarele tipuri de bugete:

·         buget continuu (glisant) este bugetul conceput pe o perioadă îndelungată şi actualizat continuu pe baza realizărilor din perioadele expirate şi a cerinţelor previzibile perioadelor viitoare.

·         buget periodic de obicei este bugetul anual defalcat în bugetele semestriale, trimestriale, lunare, chenzinale (15 zile) sau zilnice. În dependenţă de necesităţi şi cerinţele activităţii.

·         buget- proiect se referă la acea formă de proiect financiar care se fundamentează şi ia în considerare cerinţele de bază ale unui anumit proiect indiferent de perioada de timp şi se aplică în cadrul realizării investiţiilor capitale.

·         buget pe centre de responsabilitate pornesc de la echipe, brigăzi, secţii, întreprinderi şi altele care în funcţie de indicatorilor economici ce le sunt repartizaţi urmăresc realizarea veniturilor, cheltuielilor şi alte rezultate financiare.

·         buget director (general)- bugetele parţiale sau specifice unui anumit domeniu de activitate şi această categorie include:

1.       bugetul venitului

2.       bugetul vînzărilor

3.       bugetul investiţiilor

4.       bugetul activelor curente

5.       bugetul încasărilor şi plăţilor

6.       bugetul pentru cercetare şi dezvoltare ş.a.

·         bugete statice (fixe) şi flexibile- această grupare are în vedere influenţa cheltuielilor în funcţie de anumiţi factori. De exemplu: creşterea sau diminuarea volumului activităţii, a operaţiunilor care influenţează necesarul de resurse financiare şi rezultatele obţinute.

În alte state ca de ex.: Franţa, SUA, bugetele se grupează în 2 mari categorii:

·         bugete principale:

1.       bugetele vînzărilor

2.       bugetele producerii

3.       bugetele investiţiilor

4.       bugetele aprovizionărilor, ş.a.

·         bugete anexe care se referă la bugetele privind cheltuielile de producţie, desfacere, generale, ş.a.

Bugetele principale împreună cu bugetele anexe formează bugetul general. Bugetele pot avea caracter imperativ, în sensul că interzic responsabililor financiari şi conducătorilor de a depăşi previziunile bugetare şi caracter indicativ (bugetul trezoreriei, bugetul de casă, ş.a.). Pe parcursul întocmirii bugetului este necesar de ţinut cont de anumite limite ale activităţii care sunt numite ştrangulări. Orice buget reacţionează mai mult sau mai puţin direct asupra unora sau altora ceea ce condiţionează armonizarea eforturilor necesare cu necesităţile urmărite de întreprindere.

59.Elaborarea bugetului vânzărilor şi a bugetului producţiei: baza informaţională, interacţiunea dintre acestea   

Bugetul vînzărilor este bugetul principal anual care determină parametrii tuturor celorlalte bugete şi cuprinde ansamblul de studii şi de evaluări ale pieţei de desfacere, a plăţilor pe care întreprinderea intenţionează să le efectueze şi a plăţilor pe care doreşte să le menţină.

Elaborarea bugetului vînzărilor are loc în 2 etape:

·         previziunea vînzărilor şi cheltuielilor de desfacere

·         defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp trimestriale şi lunare, pe familii de producţie şi/sau pe grupe de beneficiari.

Previziunea vînzărilor face mai întîi obiectul unor studii specializate de marketing privind conjunctura economică, potenţialul de absorbţie al pieţei, starea concurenţială, ş.a. Pentru produsele deja existente previziunea vînzărilor se poate face fie pe baza tehnicilor cantitative de exploatare a tendinţelor observate în evoluţia anterioară a vînzărilor, fie pe baza tehnicilor calitative a variabilelor care determină mărimea vînzărilor şi de prevedere a valorii lor în anul viitor. Previziunea vînzărilor trebuie să se facă interdependent cu previziunea cheltuielilor de desfacere întrucît depind una de cealaltă. Vînzările pot fi influenţate de cheltuielile de publicitate şi/sau de perfecţionare a reţelei de desfacere. În ultima fază a elaborării bugetului vînzările şi cheltuielile de desfacere trebuie defalcate de la previziunele anuale şi globale la prevederile pe trimestru şi pe luni în raport cu surprinderea sezonalităţii şi pe familii de produse sau pe grupe de beneficiari. Gradul de defalcare depinde de nivelul ierarhic pentru care se elaborează bugetul vînzărilor. Regula este că bugetul va fi cu atît mai detaliat cu cît acesta se elaborează la nivel ierarhic de răspundere operativă. Bugetul vînzărilor trebuie corelat cu bugetul de producţie, iar ambele cu bugetul investiţiilor.

Previziunea producerii

Bugetul producţiei se constituie ca buget principal pentru previziunea activităţii din anul viitor, iar prevederile lui sunt determinate pentru dimensionarea celorlalte bugete.

Elaborarea bugetului producţiei cuprinde 3 etape:

1.       previziunea cantităţii de produse ce se vor fabrica (planul de producţie)

2.       previziunea costurilor de producţie (anticalculaţia)

3.       defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp mai mici de 1 an şi pe subunităţi ale întreprinderii.

Planul de producţie urmăreşte armonizarea prevederilor comerciale cu capacitatea productivă a întreprinderii în condiţiile satisfacerii cît mai complete a prevederilor comerciale şi a utilizării depline a capacităţii factorilor de producţie. În planul de producţie se stabileşte cantitatea de produse previzionate a se fabrica în anul viitor (Qf) în funcţie de cantitatea prevăzută a se vinde Qv şi de variaţia previzibilă a stocurilor în curs de fabricaţie şi de produse finite la începutul perioadei (Sî) şi la sfîrşitul perioadei (Ssf) conform relaţiei:

Qf = Qv - Sî + Ssf

Formule Finantele Intreprinderii

1)Dividend pe acţiune =  Dividende de  plată   / Numărul acţiunilor emise

Acest indicator arată suma absolută a dividendelor care se distribuie pentru o acţiune deţinută.

2) Randamentul pe  acţiune = Dividend pe acţiune /Cursul acţiunilor* 100%   

Acest indicator este de mare interes pentru acţionari, deoarece fiind calculat la valoarea de piaţă a acţiunilor, semnifică o rentabilitate a capitalului plasat în acţiuni. Astfel acest randament poate fi comparat cu randamentul  care s-ar putea obţine din alte investiri (depozite la bănci, obligaţiuni).

3) Rata distribuirii dividendelor =  Dividende de  plată /Profitul net * 100%

R < 20% - politică slabă;R < 60% - politică bună;R > 60% - politică puternică.

4) Profitul pe o acţiune =   Profitul net/ Numărul acţiunilor emise

Acest indicator reprezintă creşterea bunăstării acţionarilor în decursul unui an pentru că profitul, fie că se distribuie ca dividend, fie că se capitalizează reprezintă tot  averea acţionarilor.

5) Rentabilitatea capitalului  investit în acţiuni=Profitul net / Capital statutar* 100%

Prin acest indicator este important de cunoscut cât reprezintă profitul faţă de capitalul social (deoarece dividendul se calculează şi se varsă de societate la valoarea nominală a acţiunilor). În câţi ani se recuperează valoarea capitalului social pe seama profitului net, dacă 25% rezultă că în 4 ani.

6) Coeficientul de capitalizare (PER) = Cursul unei acţiuni/  Profitul  pe o acţiune

   Acest indicator indică în câţi ani se recuperează valoarea de piaţă a acţiunilor.

7) Dividend pe acţiune =     Dividende de  plată  / Numărul acţiunilor emise

8) Profit brut = Venituri din vânzări – Costul vânzărilor

9) Profit net = profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare – (profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare *cota impozitului pe venit).

10) Volumul dividendelor plătite = (Profitul net * rata de distribuire a dividendelor)/100%.

11) Dividend pe acţiune = Volumul dividendelor plătite / numărul de acţiuni.

12) Profitul destinat modernizării producţiei = Profit net - Volumul dividendelor plătite

13) FRN = capital permanent  - active pe termen lung

         FRN = active curente – pasive curente

14)Capacitatea indatorarii globale=datorii totale/total pasiv<=2/3

     Capacitatea indatorarii globale=datorii totale/capitalul propriu<=2