Activitate Bancara EXAM
9. Criteriile de determinare a gradului de suficienta a
capitalului bancar. Posibilitati de optimizare a gradului de eficienta a
capitalului.
Pentru evaluarea
gradului de risc asumat de banca activele bancare se impart in 4 grupe de risc,
astfel:
0% - numerar,
conturile la BNM inclusive rezervele obligatorii si cambii de trezorerie;
20% - hirtii de
valoare de stat, credite garantate de catre Guvernul RM sau asigurate prin
hirtii de valoare de stat, depozitele in bancile Moldovei si ale tarilor member
ale OCDE.
50% - activele
asigurate prin prima ipoteca rezidentiala, in stare de acumulare a adobinzii;
depozitele si plasarile pe termen scurt in bancile altor tari si
acreditivele pentru care banca duce
raspundere materiala in cazul neexecutarii;
100% - teren;
cladiri; utilaje; credite curente si fara dobinda si altele, nereflectate in
alte categorii.
Din formula
gradului de eficienta a capitalului: G =
KNT / Ar * 100 (>=20%); Ar
– active ponderate la risc; se pot deduce concluziile:
-
KNT acopera doar activitatea riscanta a bancii si
valoarea mijloacelor fixe ale ei. Cu cit activitatea bancii este mai riscanta
cu atit mai mult are nevoie de KNT.
-
KNT serveste drept garantie pentru rambursarea
obligatiilor bancii.
-
Volumul KNT determina tipul de activitate al bancii.
Cu cit este mai mic KNT, cu atit este mai limitata activitatea de investire a
bancii.
-
Cu cit activitatea de investire a bancii este mai
limitat, cu atit posibilitatea de majorare a KNT este mai dependent de
actionari.
Exista 2
posibilitati de majorare a KNT pentru conformarea gradului de suficienta a
capitalului:
-
Majorarea KNT
-
Micsorarea activelor ponderate la risc.
(24) )În urma evaluării performanţelor financiare ale clienţilor,
creditele vor fi incluse în una din următoarele categorii:
- standard -
cuprinde clienţii a
căror performanţe economice şi
financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a
ratelor. Totodată, din analiza efectuată
rezultă că se prefigurează menţinerea şi în perspectivă a performanţelor
financiare la un nivel ridicat;
- supravegheate - performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot
menţine acest nivel în perspectivă mai îndelungată;
- substandard - performanţele financiare
sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de înrăutăţire;
- dubioase - performanţa financiară este scăzută şi cu o evidentă ciclicitate la
intervale scurte de timp;
- compromise- performanţele
financiare arată pierderi şi există perspective clare că nu pot fi plătite nici
ratele, nici dobânzile
35. Metode de operare în conturi
curente
În bancă în cadrul relaţiilor ei cu clienţii apare problema stabilirii
modului în care se va duce evidenţa rezultatului operaţiunii efectuate de către
titular respectiv în contul său curent şi determinarea soldului faţă de care se
va calcula dobânda.
Teoretic se cunosc 3 metode de evidenţă a
operaţiunilor în cont curent:
Metoda directă se
caracterizează prin următoarele particularităţile:
·
Prin
contract se stabileşte data de închidere periodică a contului (semestrial,
trimestrial, anual) şi perioada se numeşte epocă;
·
Operaţiunea
se înregistrează în ordinea cronologică în partidă dublă;
·
Pentru
fiecare operaţiune înregistrată se calculează dobânzile numite numere de la
data efectuării operaţiunii denumită valută până la epoca de închidere a
contului;
·
La
fiecare epocă se stabileşte soldul operaţiunilor şi totodată soldul dobânzii.
Se presupune determinarea numărului
efectiv de zile a epocii cât şi a modalităţii de determinare a termenului.
Metoda
indirectă
se bazează pe înregistrarea în partidă dublă. Utilizarea ei decurge din faptul
că epoca nu poate fi stabilită, acest lucru reieşind din caracterul relaţiilor
dintre bancă şi client. Astfel înregistrarea se efectuează aşa:
·
Se
stabilesc numere pe o perioadă fictivă calculată de la data operaţiunii până la
data efectuării altor operaţiuni în cont;
·
La
închiderea operaţiunii se stabileşte dobânda totală adică de la deschidere până
la închiderea contului;
·
Diferenţa
dintre dobânda totală calculată şi cea fictivă va reprezenta dobânda reală
achitată clientului.
Metoda
în scară decurge astfel:
·
Înregistrarea
operaţiunilor în partidă simplă;
·
Stabilirea
la fiecare operaţiune a soldului propriu zis;
·
Calculul
la fiecare operaţiune a dobânzilor aferente soldului contului respectiv pe
perioada pe care a existat, adică de la data operaţiunii precedente până la
data operaţiunii în cauză.
Cele mai frecvent utilizate sunt metoda
directă şi ce hamburgheză (în scară)
36. Structura sistemului de plăţi.
Sistemul de plăţi
reprezintă un set de aranjamente pentru descărcarea obligaţiilor asumate de
agenţii economici cu ocazia procurării de resurse reale ori financiare, altfel
decât prin barter, deci prin transferul titlului de proprietate asupra unor
active, care, în virtutea faptului că sunt larg acceptate sunt cunoscute sub
numele de bani.
Sistemul de plăţi are două funcţii complementare:
1.
intermedierea
tranzacţiilor - este
asigurată de băncile comerciale şi de alţi agenţi nonbancari (companii de
plăţi, brokeri, poşta) care efectuează servicii de transfer de fonduri şi de
stingere a obligaţiilor de plată. Aceşti agenţi desfăşoară activităţi de
interes public şi de aceea sunt supuşi autorizării, supravegherii prudenţiale
şi altor forme de control din partea băncii centrale.
2.
Garantarea scimbului - este
asigurată în final de banca centrală prin deschiderea de conturi centralizate
ale băncilor comerciale care sunt şi un mecanism de garantare a tuturor
decontărilor din economie, precum şi prin sistemul de împrumutător de ultimă
instanţă.
Elementele componente
ale unui sistem de plăţi cuprinde :
Ø instituţiile care furnizează servicii de
plăţi,
Ø diversele forme de creanţe transferate,
metodele şi mijloacele de transfer,
Ø mesajele şi canalele de comunicaţie.
În general, un sistem
de plăţi are forma unei piramide cu mai multe trepte.
Pe prima treapta (la bază ) se află masa persoanelor fizice şi juridice
care desfăşoară activităţi ce dau naştere la obligaţii de plată. Populaţia
reprezintă sursa primară de economisire în societate care face depozite şi
acceptă serviciile băncilor pentru activitatea cu amânuntul.
A doua treaptă o constituie sistemul bancar la care
agenţii au conturi. Preferinţa persoanelor fizice şi juridice pentru bănci este determinată
de creanţele asupra acestora (depozitele) care au caracter de lichiditate iar
transferurile se pot efectua imediat şi la întreaga valoare.
Treapta a treia o constituie casele de compensaţie care pot fi de
stat sau particulare, dar sub controlul băncii centrale.
Treapta a patra este agentul de decontare, una din băncile de prim
rang din economie sau în unele cazuri acest rol îl îndeplineşte chiar banca
centrală. Ultima treaptă este banca
centrală care are rolul de supraveghetor, împrumutător de ultimă instanţă şi
garant.
Structura generală a sistemului de plăţi cuprinde
următoarele elemente :
1. băncile comerciale , care reprezintă
intermediarii în proces de transfer de fonduri de la plătitor la beneficiar ;
2. banca centrală ca agent unic de decontare şi
ca persoană ce reglementează procesul de decontare ;
3. mecanismul de derulare a plăţilor în valori
mici (în numele şi din contul clienţilor bancari) ;
4. mecanismul de decontare în valori mari
(decontări interbancare) ;
5. tipuri de transferuri de fonduri ;
6. instrumentele utilizate în proces de plată.
Factorii ce influenţează sistemul de plăţi
sunt:
- gradul de concentrare a sistemului
bancar, de care depinde rapiditatea şi ordonanţa transferurilor. Cu cât
gradul de concentrare este mai ridicat, cu atât timpul deplasării
fondurilor este mai mic, iar riscul specific procesului de transfer mai
limitat ;
- diversitatea instituţiilor bancare şi
non-bancare, care prestează servicii de transfer de fonduri şi care pot
crea sisteme interne de transfer, ce conduce la majorarea formelor de
plăţi ;
- arealul, pe care îl ocupă un sistem de
plăţi. Cu cât teritoriul acoperit de sistemul respectiv de transfer este
mai mare, cu atât este mai segmentat geografic însăşi procesul de
decontare, implicând intermediari teritoriali sub forma unor case de
compensaţie locale. Aceasta majorează timpul de parcurgere a fondurilor de
la plătitor la beneficiar şi generează riscuri specifice de sistem ;
- utilizarea tehnologiilor informaţionale. Un sistem performant de transfer de fonduri nu-şi poate permite luxul de a se lipsi de inovaţiile informaţionale din domeniul decontărilor
Procesul de decontare
în cadrul sistemului bancar este efectuat în baza următoarelor principii:
- Transferul de
fonduri este efectuat în cadrul unui sistem bancar doar prin intermediul
mecanismelor şi instrumentelor specifice acestui sistem. În cadrul
transferurilor internaţionale alături de mecanismele utilizate şi
reglementate la nivel internaţional se vor lua în consideraţie şi
restricţiile practicate în sistemul bancar dat.
- Transferurile de
fonduri sunt efectuate în exclusivitate prin intermediul conturilor
bancare, sau cel puţin spre aceasta se tinde. Astfel fluxurile monetare
sunt personalizate şi se diminuează riscul de pierdere sau utilizare
frauduloasă a lor.
- Transferul poate
fi limitat atât de soldul existent în contul plătitorului cât şi de
anumite restricţii impuse de autorităţile monetare.
- Transferul este
efectuat doar cu acordul scris al titularului de cont. Excepţie servesc
doar cazurile când contul este debitat în baza unei decizii judecătoreşti
sau a organului fiscal.
- Transferul este efectuat în mod obligatoriu în limita termenului stabilit pentru fiecare tip de decontare
37. Sistemul de plati in RM
În tara noastră rolul BNM
în proces de coordonare a sistemului de plăţi este: reglementarea sistemului de
plăţi ca un întreg, incluzând instrumentele de plată; supravegherea sistemelor
de plăţi individuale; identificarea etapelor care trebuie parcurse pentru a
preveni orice situaţie care ar putea pune în pericol buna funcţionare a
sistemelor de plăţi; monitorizarea şi prevenirea riscurilor ce ar putea
interveni în sistemele de plăţi şi a riscurilor de credit în sistemul bancar.
Sistemul de plăţi a RM
poate fi caracterizat astfel:
a)
Subiecţii
participanţi la plăţi:
Ø Subiecţi ai sectorului nonfinanciar (firme
comerciale, necomerciale, organisme publice, statul – care furnizează mărfuri
şi servicii şi frecvent reprezintă beneficiari sau plătitori în procesul de plată);
Ø Gospodării, persoane fizice care sunt
plătitori în cazul procesului de achitare sau beneficiari în cadrul
transferului de fonduri în folosul lor;
Ø Sectoare financiare – pot fi atât plătitori
cât şi beneficiari în procesul de intermediere a plăţilor sau când efectuează
plăţi în numele şi interes propriu.
b) Obiectul care stă la baza plăţii:
§ Obiecte reale sub formă de mărfuri şi
servicii;
§ Datorii financiare în procesul de achitare a
creditelor şi dobânzilor
§ Diferite obligativităţi
c) Modul de efectuare a plăţilor:
Modificarea
înscrisurilor în conturi când soldul unui cont se debitează, soldul altui cont
se creditează – decontare;
Stingerea obligativităţilor reciproce care se numesc
compensare sau clearing;
Emiterea de drepturi asupra activelor plătitorului sub
formă de creanţe de datorie(cambiile).
d) Formele de plată:
§ De credit emise de plătitor; De debit emise de
beneficiar
e) Localizarea plăţii:
La nivel naţional când subiecţii participanţi la plată
sunt rezidenţi ai unuia şi aceluiaşi sistem;
La nivel
internaţional. Dacă nerezidentul este plătitor – export, beneficiar – import.
f) Termenul de plată:
§ Achitare în prealabil – plata anticipează
livrarea mărfurilor şi serviciilor;
§ Plata posterioară care poate fi imediată sau
la termen(prin angajament, pe termen lung).
g) Tipuri de transferuri de fonduri:
· Viramentul; Cecul; Acreditivul; Cardul
h)Tipul instrumentului de plată:
- dispoziţie de plată
- cererea dispoziţiei de plată
- dispoziţia de incaso
- cecul
- cardul bancar
h)
Forma
instrumentelor de plată:
§ Materializat (pe suport de hârtie)
§ Nematerializat(înscris)
§ Mixt
i)
Existenţa garanţiei în
procesul de plată:
Ø Plăţi garantate (cambia, cec acreditiv)
Ø Plăţi negarantate (cardul, viramentul)
j)
Sisteme
informaţionale utilizate:
§ Sistemul naţional de telecomunicare prin care
se efectuează transmiterea de informaţie de la participanţii de plată la
executorii plăţii;
§ Prin curier în lipsa sistemului naţional;
§ Sistem de telecomunicaţie intern (swift).
Actualmente
sistemul Naţional de plăţi a RM se află în continuaă dezvoltare. În
conformitate cu Strategia de dezvoltare a sistemului naţional de
plăţi al Republicii Moldova, adoptată la
19 decembrie 2002, sistemul de plati al RM
este compus din urmatoarele componente:
1.
Sistemul de decontari
ale plăţilor urgente şi de mare valoare, de regulă,
acesta este sistemul
de decontari pe bruto in timp real (RTGS), care este operat de Banca
Naţională
2.
Sistemul de decontari
pentru platile de mica valoare,
de regula, acestea sint sisteme
de compensare cu decontare pe neto la intervale de timp prestabilite
(DNS);
3. Sistemul
platilor cu carduri;
5.
Sistemul de
decontari ale tranzactiilor cu valori mobiliare.
45. Sistemul de restrictii cu privire la activitatea
bancii comerciale
(Art.28 al Legii instituţiilor financiare stabileşte
cerinţe faţă de bănci cu privire la respectarea unor limite de ordin
prudenţial. Acest articol stipulează cerinţe faţă de suma maximă a creditelor
acordate şi contractate, raportată la capitalul reglementat, pe care o bancă
are dreptul să o acorde unei persoane sau unui grup de persoane aflate în
relaţii speciale cu banca; suma maximă a creditelor acordate şi contractate,
raportată la suma totală a creditelor băncii, de care pot beneficia 10 cei mai
mari debitori (inclusiv grupurile de persoane aflate în relaţii speciale cu
banca); acordarea unor anumite tipuri şi forme de credite şi investiţii.
În baza celor menţionate BNM a adoptat Regulamentul cu
privire la creditele mari. Potrivit acestui regulament, creditele „mari” sunt
considerate ca datoria netă la credite a unei persoane sau a unui grup de
persoane care acţionează în comun, alcătuind 10 la sută sau mai mult din
capitalul normativ total al băncii.
Regulamentul, de asemenea, stabileşte limitele maxime
pentru creditele mari acordate de bănci:
ü Datoria netă la credite acordate de bancă unei
persoane sau uni grup de persoane ce acţionează în comun nu trebuie să
depăşească 25% din capitalul normativ total al băncii;
ü Suma datoriilor nete la creditele acordate la
tece persoane, inclusiv la grupurile de persoane ce acţionează în comun, care
constituie după mărime primele datorii nete la credit minus alocări pentru
pierderi la credite (fondul de risc) la aceste credite nu poate depăşi 50% din
portofoliul total al creditelor băncii;
ü Suma tuturor creditelor „mari” nu poate depăşi
mai mult de cinci ori capitalul normativ total.
Acordarea creditelor „mari” trebuie să fie preliminar
aprobată de majoritatea membrilor Consiliului băncii.)
44. Principiile si necesitatea supravegherii bancare
Supravegherea şi
reglementarea bancară este un sistem de măsuri al statului pentru garantarea
stabilităţii şi siguranţei sistemului financiar.
În vederea sporirii eficienţei supravegherea
şi reglementarea bancară trebuie să realizeze următoarele sarcini:
1. garantarea stabilităţii sectorului bancar
pentru asigurarea creşterii economice a statului. Situaţiile problematice în
sectorul bancar pot fi evitate prin prevenirea falimentului sau situaţiilor
critice într-o bancă separată.
1. apărarea depunătorilor, care depun mijloacele
sale în bănci. Cauza necesităţii apărării depunătorilor - ei nu posedă informaţia pentru determinarea
gradului de risc al băncii. Pierderea încrederii depunătorilor faţă de o bancă
poate genera pierderea încrederii faţă de tot sistemul bancar şi ca rezultat,
diminuarea stabilităţii lui.
3. sporirea concurenţei şi evitarea procesului
de monopolizare în sectorul bancar.
4.
sporirea eficienţei activităţii bancare, precum şi repartizarea
echitabilă a resurselor creditare în economie.
Principiile supravegherii şi reglementării bancare:
- Licenţa bancară unică, în baza principiului recunoaşterii reciproce.
- Principiul controlului din partea
organelor de supraveghere din ţara de origine. – Organele de supraveghere
din ţara de origine poartă responsabilitate pentru executarea controlului
asupra activităţii instituţiei creditare, inclusiv operaţiunile bancare
peste hotarele ţării de origine. Organele de supraveghere din ţara de
reşedinţă execută funcţiile de control, care nu se atribuie organelor din
ţara de origine.
- Principiul formulării standardelor minime
de reglementare prudenţială. – Stabilirea capitalului propriu minim,
necesar pentru căpătarea licenţei bancare cerinţe faţă de controlul
participării instituţiilor bancare în sectorul non-bancar; cerinţe faţă de
controlul acţionarilor mari; etc.
38. Operatiuni de casa ale bancii
- operatiuni de intermediere ale bancii pentru clientii sai
- fluxurile monetare ale bancii “primite” de
banca si fluxurile monetare “eliberate” din banca;
- operatiunile de casa contribuie si la
plasarea mijloacelor care reprezinta diferite tipuri de operatiuni active.
- operatiunile de casa contribuie la incasarea
si atragerea resurselor financiare, care in acest caz sunt operatiuni pasive.
33. Formarea relaţiilor Bancă-client
În funcţie de tipul clientului serviciile
acordate de către bancă pot fi clasificate în:
·
Servicii
acordate persoanelor fizice;
·
Servicii
acordate persoanelor juridice.
Fiecare client al băncii are dreptul să obţină
diferite tipuri de servicii de la bancă. Pentru aceasta iniţial se stabilesc
relaţiile dintre bancă şi client astfel:
1.
Iniţierea
relaţiilor dintre bancă şi client care se concretizează în următoarele: banca
determină necesităţile reale ale clientului în servicii bancare şi
corespunzător în baza acestora elaborează produse corespunzătoare şi pentru a
le vinde ea se ocupă de promovarea acestor produse pe piaţă aducând la
cunoştinţa clienţilor despre existenţa acestor produse;
2.
Oformarea
relaţiilor dintre bancă-client care se concretizează în încheierea contractului
în care se indică toate drepturile ţi obligaţiile băncii faţă de client şi
totodată se indică responsabilităţile clientului faţă de bancă(dreptul la
informaţie, dreptul pentru obţinerea dobânzii pentru resursele din cont,
dreptul la retragerea resurselor din cont, dreptul la finanţarea
necesităţilor);
3.
Menţinerea
şi consolidarea relaţiilor apărute între bancă-client care presupune
diversificarea serviciilor acordate de către bancă clientului, renegocierea
dobânzilor şi comisioanelor calculate, stabilirea anumitor facilităţi;
4.
Încheierea
relaţiilor dintre bancă-client care poate avea loc din iniţiativa clientului
prin depunerea unei cereri la bancă sau din iniţiativa băncii în cazul în care
banca nu-l mai doreşte ca client pe acesta.
Pe parcursul existenţei relaţiilor dintre
bancă-client, banca trebuie să respecte anumite obligaţii faţă de client, având
şi anumite drepturi.
Obligaţiile băncii:
·
Să
efectueze operaţiile cerute de client în volumul, termenul şi condiţiile
indicate de acesta;
·
Să
onoreze orice plată cerută de către client în limita soldului contului acestuia
şi să scrie în cont toate sumele încasate de client;
·
Să
elibereze clientului extrasul din contul său la finele perioadei de gestiune
sau la cererea clientului;
·
Să
restituie resursele depuse la bancă la cerinţa clientului în modul convenit sau
conform cerinţelor stabilite în contract;
·
Să
gestioneze resursele clientului cât mai convenabil pentru a putea face faşă
cerinţelor de lichidităţi din partea clienţilor băncii.
Drepturile băncii sunt:
·
Să perceapă plată sub formă de comision
pentru serviciile prestate clientului care va fi utilizată pentru remunerarea
muncii şi a altor cheltuieli operaţionale ale băncii;
·
Să
înscrie în conturi şi să calculeze dobânzi în funcţie de tipul şi regimul
contului;
·
Să
utilizeze resursele clientului în modul în care consideră ea că este mai
avantajos;
·
Să ceară
de la client anumite forme de garanţii pentru acoperirea riscului aferent
clientului respectiv în special în relaţiile de creditare;
34. Noţiunea şi
tipologia conturilor bancare.
Contul
bancar este un mecanism de constituire a resurselor şi de stingere a
obligaţiilor clienţilor în procesul economic, a reflectării circuitelor în
sistemele de plăţi şi compensări, a relaţiilor cu diverse entităţi pe plan
naţional şi internaţional.
Cont bancar –
cont analitic deschis de bancă pe numele titularului de cont, prin care se
efectuează operaţiuni de încasări şi/sau plăţi ale mijloacelor băneşti.
Relaţiile directe
dintre bancă şi client se reflectă în conturile bancare deschise pentru a duce
evidenţa raporturilor dintre bancă şi fiecare client al ei.
Contul bancar are unele
caracteristici specifice reflectate în contabilitatea bancară, dintre care cele
mai importante sunt:
(a) marea majoritate a
informaţiei-bani reflectă schimburile de proprietate a activelor financiare;
(b) trecerea din proprietatea băncii în
proprietatea clientului a unui credit acordat de banca şi înregistrat în cont;
(c) trecerea din proprietatea clientului în cea a
băncii, prin înregistrare în cont, a ratelor din credit rambursate, precum şi a
dobânzilor şi comisioanelor cuvenite băncii;
(d) efectuarea şi de alte operaţiuni decât
depozitele şi creditele, cum ar fi constituirea de garanţii, operaţiuni în
valută, operaţiuni cu titluri de valori etc.
Conturile care se pot deschide
clienţilor se pot grupa în trei mari categorii:
Conturile curente (conturi de decontare)
se deschid clienţilor pentru înregistrarea operaţiunilor curente de încasări şi
plăţi în numerar, transferul fondurilor între băncile clienţilor care
reprezintă încasări şi plăţi, precum şi alte operaţiuni generate de acordarea
şi derularea creditelor, constituirea şi retragerea depozitelor, diverse
servicii prestate pentru populaţie şi agenţii economici. Contul curent este cel
mai utilizat cont bancar, întrucât prin el se desfăşoară întreg fluxul bancar
al clientului şi permite o informare operativă asupra lichidităţii imediate a
acestuia.
Contul curent începe să
funcţioneze prin creditare, operaţiunea reprezentând depunerea unei sume în
numerar la casieria băncii de câtre titular, transferul unui fond de la altă
bancă, transferul din alt cont al titularului (retragere de depozit,
creditare), bonificare de dobândă etc. Contul curent funcţionează pe baza a
două principii:
(a) asigurarea permanentă a
disponibilităţilor, adică a soldului creditor;
(b) capacitatea juridică a
titularului de a dispune de plăţi în proporţia în care activele din cont sunt
libere de gaj sau alte obligaţii dispuse de autoritatea publică.
Pentru operaţiunile efectuate în contul clientului
banca percepe comisioane potrivit tarifelor anunţate.
Conturile de depozit. Investiţiile financiare
ale clienţilor făcute la bănci cu scop de fructificare a capitalului sunt
cunoscute sub numele de depozite bancare la termen şi se înregistrează în
conturi de depozite. Depozitele pot fi în lei şi valută şi se constituie în
baza unei convenţii scrise între bancă şi client în care se prevăd suma,
perioada şi dobânda, inclusiv modalitatea de plată a acesteia. La scadenţă
depozitul şi dobânda se transferă în contul curent, dacă nu există o clauză de
reînnoire automată. Dobânda poate fi transferată şi lunar în contul curent, în
funcţie de opţiunea clientului, dar aceasta este ceva mai mică decât dobânda
transferată la scadenţă.
Conturile de împrumut reflectă obligaţiile
clienţilor faţă de bancă şi se debitează cu valoarea creditelor trase,
creditându-se cu sumele rambursate. Toate conturile de împrumut funcţionează
prin intermediul contului curent, respectiv cu sumele trase din credit se
alimentează contul curent din care se fac apoi plăţile şi invers din sumele
disponibile în contul curent se rambursează creditele din contul de credite şi
se plătesc dobânzile şi comisioanele datorate băncii.
După continuitatea înregistrării
operaţiunilor în ele, deosebim 2 tipuri de conturi:
1.
Provizoriu – o acţiune temporară şi serveşte pentru depunerea
mijloacelor băneşti aferente formării capitalului social sau majorării lui (din
acest cont nu se retrag banii);
2.
În sens deplin care se clasifică astfel:
·
Cont
curent (de decontare) -
deschis persoanelor fizice şi juridice care serveşte pentru înregistrarea în
ordinea cronologică a tuturor operaţiunilor care apar în cadrul tranzacţiilor
efectuate de titularul contului (se mai numeşte cont curent).
·
Cont
de depozit care poate fi:
a) la vedere- serveşte pentru păstrarea
mijloacelor băneşti depuse fără indicarea termenului de extragere a acestora
din cont;
b) la termen – serveşte pentru păstrarea
mijloacelor băneşti pe o perioadă fixată de timp şi presupune că banca să calculeze
dobânda reieşind din soldul acestui cont.
·
Cont
de împrumut- utilizat pentru
păstrarea informaţiei cu privire la creditele acordate clienţilor băncii cât şi
evidenţa dobânzilor calculate şi încasate de bancă;
·
Contul
LORO – cont interbancar
folosit pentru păstrarea mijloacelor băneşti ale altor bănci în banca
respectivă.
27. Particularităţile garanţiilor
reale: garanţii imobiliare (ipoteci) şi garanţii mobiliare (gajuri).
Gajul este una din cele mai răspândite forme de asigurae a rambursării creditului
bancar. Gajul se prefectează printr-un contract special, semnat de ambele
părţi. Contractul confimă dreptul creditorului
a supra patrimoniului gajat în caz că debitorul nu-şi onorează
obligaţiile de plată.
Utilizarea gajului
presupune existenţa unui mecanism special de aplicare. Etapele
de realizare a mecanismului :
-
Selectarea
obiectului şi tipului gajului
-
Evaluarea
obiectului gajului
-
Alcătuire
şi executarea contractului de gaj
-
Ordinea
solicitării recompensei din gaj
Obiect al gajului pot fi bunuri, valori mobiliare, alt patrimoniu şi
drepturi patrimoniale. Gajul trebue să corespundă criteriilor de acceptabilitate şi suficienţă. Acceptabilitatea
reflectă parametrii calitativi ai obiectului gajului ( trebue să aparţină
debitorului, să aibă expresie valorică în bani, să fie lichid ), iar suficienţa – parametri cantitativi
(valoarea gajului trebue să fie mai mare ca valoarea creditului + dobânda).
În cazul acordării împrumuturilor ipotecare
apar unele particularităţi. În aceste cazuri în calitate de gaj apare ipoteca – gajul valorilor imobiliare. Obiect al ipotecii pot fi clădiri,
construcţii, loturi de pămînt, case de locuit, apartamente, vile, alte
construcţii cu destinaţie de consum.
Dacă asupra imobilului sunt stabilite
drepturi colective de posesie, ipoteca poate fi stabilită doar în urma
acordului scris al tuturor proprietarilor. Caracteristicile ipotecii:
a)
patrimoniul se află în posesia debitorului,
b) veniturile din utilizarea obiectului
ipotecii se află în gestionarea debitorului,
c)
patrimoniul poate fi utilizat pt căpătarea mai multor împrumuturi,
d) contolul asupra integrităţii obiectului
ipotecii se exercită foarte simplu.
Ipoteca, deobicei, se utilizează la acordarea creditelor pe termen lung
persoanelor fizice şi juridice (procurare de imobil, construcţii, amenajări de
terenuri, etc).
23.
Etapa alcătuirii dosarului şi analiza documentaţiei prezentate.
În analiza dosarului de creditare, banca trebuie să răspundă următoarelor
obiective:
1. să decidă dacă va finanţa sau nu.
Din informaţile furnizate băncii de către societatea
comercială, analistul de credit trebuie să le selecţioneze pe acelea care îi
permit să aprecieze următoarele :
-
capacitatea de rambursare: ce volum de datorie poate
suporta şi pe cei
perioadă;
perioadă;
-
capacitatea de a absorbi şocuri în perioada derulării
împrumutului. Sunt
apreciate eventualele ameninţări care planează asupra societăţii precum şi marja de siguranţă.
apreciate eventualele ameninţări care planează asupra societăţii precum şi marja de siguranţă.
-
modalitatea de rambursare în situaţia apariţiei
falimentului înainte de
scadenţa împrumutului.
scadenţa împrumutului.
2. găsirea tipului de
finanţare care să răspundă cei mai bine necesităţilor debitorului.
Sunt examinate:
-
nevoile de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);
-
formele de credit cel mai bine adaptate investiţiilor
pe termen lung;
-
tipurile de garanţii.
3. utiiizarea
informaţiilor obţinute pentru a face o propunere competentă şi personalizată
nevoilor societăţii comerciale.
SURSELE DE INFORMAŢII NECESARE
ANALIZEI DE CREDIT
a) situaţiile financiare
Analistul de credit solicită societăţii comerciale bilanţul anual şi
contul de rezultate, însoţite de anexele lor care permit mai buna înţelegere a
operaţiilor financiare derulate în decursul unui an. Dacă nu există un istoric
al relaţiei cu banca, sunt solicitate stările financiare de pe ultimii patru
sau cinci ani de activitate. In cazul în care societatea este deja client al
băncii, vor fi solicitate doar documentele pentru anul contabil încheiat precum
şi previziuni pentru anul în curs.
Este recomandabil ca documentele contabile să fie acceptate doar în
cazul în care sunt certificate de un expert contabil sau de o societate cu
activitate recunoscută de audit contabil şi financiar.
b) analizele economice şi
sectoriale
Pentru a evalua calitatea potenţialului debitor, analistul de credit
trebuie să se asigure că înţelege bine modul său de funcţionare:
> tipul de produse şi
servicii vândute precum şi modul lor de producere;
> ciclul de fabricaţie, cine
sunt clienţii şi furnizorii;
> perceperea societăţii pe
piaţă, oportunităţile şi ameninţările;
> nivelul de concurenţă şi
modul de manifestare prin preţ, tehnologie şi calitate;
> factorii de influenţă ai
competitivităţii;
Analizele sectoriale sunt furnizate de:
> serviciile de studii
economice ale băncilor;
> organisme specializate:
camerele de comerţ şi industrie, banca centrală, asociaţiile profesionale etc;
> presa specializată.
c) informaţii complementare
Recurgerea la acest tip de informaţii este justificată de faptul că
obiectivul în analiza dosarului de creditare este reducerea riscului cât mai
mult posibil.
DOSARUL DE CREDIT
Majoritatea băncilor şi a instituţiilor financiare utilizează formate
relativ tipizate pentru aplicaţiile de credit, formalizarea având ca scop
fluidizarea activităţiii urmărire pe care o desfăşoară membrii comitetelor de
credit.
a) prezentarea societăţii:
- nume social şi număr la
registrul comerţului;•
- sector de activitate;
- repartiţia capitalului;
- conducători;
- istoric;
- organigrama grupului dacă este
cazul;
- tipul şi suma angajamentelor pe
care le are banca asupra companiei, precum şi angajamentele băncilor
concurente.
b) prezentarea sectorului de activitate:
> caracteristicile
produselor/serviciilor;
1. tipurile de produse/servicii;
2. modul de producţie;
3. modul de aprovizionare şi
principalii furnizori - sunt efectuate comparaţii cu termenele de plată uzuale
acordate de furnizorii dintr-un anumit sector.
> caracteristicile
concurenţei;
1. grad de concentrare;
2. modul în care se manifestă
concurenţa: prin preţuri, produse, tehnologie, mărci;
3. modul de distribuţie - cum
sunt distribuite produsele/serviciile vândute, structura clientelei.
4. principalii concurenţi: cifră de afaceri,
rentabilitate, structura financiară, acţionariat;
> caracteristicile sectorului
de activitate; ameninţările şi oportunităţile sectorului, puncte tari puncte
slabe - analiza SWOT;
> poziţionarea întreprinderii
pe piaţă;
1. competitivitate, nivel
tehnologic;
2. rentabilitate şi soliditate
financiară în raport cu concurenţa.
c) analiza situaţiei financiare,
care trebuie să includă cel puţin următoarele aspecte:
> riscul afacerii;
> evoluţia cifrei de afaceri
şi a marjelor;
> solvabilitate, lichiditate:
aprecierea calităţii structurii financiare;
> finanţarea nevoilor de
exploatare: care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;
> finanţarea imobilizărilor:
care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;
> analiza modului de
gestionare a societăţii - studiu retrospectiv pe ultimele 3- 4 exerciţii
financiare;
> evoluţia rentabilităţii;
> formarea profitului net:
analiza provizioanelor şi a elementelor excepţionale;
> determinarea capacităţii de
rambursare;
> previziuni pentru anul în
curs.
d) recomandarea finală a analistului de credit - acesta trebuie să concluzioneze fiecare dosar printr-o recomandare
bazată pe ponderarea avantajelor şi a dezavantajelor respectivei tranzacţii,
după cum urmează:
PUNCTE
TARI
|
PUNCTE
SLABE
|
poziţionarea
economică
|
aceleaşi
poziţii
|
concurenţa
|
|
structura
financiară
|
|
calitatea
gestiunii
|
|
relaţii
bancare
|
AMENINŢĂRI
OPORTUNITĂŢI
evoluţii tehnologice
aceleaşi poziţii
evoluţii
economice
concurenţa
acţionariat
24. Etapa
determinării indicatorilor de apreciere a riscului de creditare. Constituirea
garanţiilor.
Riscul de credit
Riscul de credit poate fi definit
ca riscul ca dobânda, creditul sau ambele să nu fie rambursate la scadenţă sau
să fie rambursate parţial. Cauzele pot fi:
- riscul aferent particularilor şi
întreprinderilor,
- riscul de ţară.
Riscul aferent particularilor şi
întreprinderilor
In cazul particularilor,
incapacitatea de rambursare este,
-
fie rezultatul unui decalaj între venituri şi
cheltuieli, riscul fiind ca venitul viitor al acestora să se diminueze sau să
dispară,
-
fie necinstea împrumutantului -- risc dificil de
apreciat de către banca, care nu dispune de informaţii suficiente pentru a
anticipa un astfel de comportament.
Incapacitatea de rambursare a creditului poate proveni şi din cauza unor
factori interni întreprinderii, cum ar fi:
- calitatea şi moralitatea managementului - este greu de apreciat de
către bancă, de aceea banca cere un curriculum vitae şi relaţii de la tertii
privind managementul întreprinderii şi relaţiile managementului cu personalul;
- incapacitatea întreprinderii
(incapacitate dată de tehnologie, dar şi mentalitate) de a se adapta pieţei;
- timpul în care se încasează creanţele de la beneficiari poate
determina blocaje financiare şi deci dereglări în producţie şi în activitate
întreprinderii.
Prevenirea
riscului vizează două aspecte: divizarea riscului şi constituire garanţiilor.
Divizarea
riscurilor se face mai întâi între particulari şi întreprinderi,
băncile fixându-şi plafoane de credite. Pentru întreprinderi, banca îşi va
repartiza riscurile acordând credite atât producătorilor mari, cât şi celor
mici, lucrând cu sectoare activitate diferite şi având o repartiţie teritorială
cât mai amplă.Pentru particulari, băncile vor acorda credite de preferinţă la
salariaţi, la profesionişti şi pensionari.
Diversificarea domeniilor în care acţionează banca permite menţinerea
riscului de credit în limite controlabile.
Constituirea
garanţiilor
Deşi constituirea garanţiilor în favoarea băncilor nu este obligatorie
în uzanţele bancare din ţările
dezvoltate, în sistemul bancar moldovenesc garanţia constituie condiţia de bază
în acordarea creditelor, acestea fiind constituite înainte de acordarea creditelor, îmbrăcând diferite
forme: gaj, ipotecă etc.
Banca Naţională impune bănciloi să-şi clasifice portofoliul de credite
şi să-şi constituie provizioane respective.
2. Mecanismul fondarii si licentierii bancii in RM
1) Formarea unei S.A. şi exprimarea deciziei deliberative de a acorda
servicii bancare;
2) Înaintarea unei cereri faţă de autoritatea monetară (BNM) prin care se
exprimă rugămintea de a autoriza societatea respectivă ca bancă. La această
etapă sunt necesare de îndeplinit următoarele condiţii:
·
De ordin juridic - existenţa societăţii
înregistrate în toate organismele şi prezentarea certificatelor respective,
plus fiecare bancă trebuie să aibă un statut formulat în conformitate cu
cerinţele legislaţiei;
·
De ordin financiar - existenţa capitalului minim
necesar şi cheltuielilor de înregistrare, existenţa unui bussines plan în care
se transcrie viziunea clară a societăţii, a situaţiei financiare pe următorii
trei ani de zile:
·
Cu caracter tehnic - existenţa unui spaţiu în care
se vor desfăşura operaţiunile bancare şi a utilajului necesar;
·
Cu caracter de
calificare - faţă de personalul bancar, faţă de cantitatea de personal şi
calitatea lui. Documentele confirmative despre executarea acestor cerinţe se
vor anexa la cerere.
3) Avizarea cererii (termenul de aviz este de 3 luni). Avizul poate fi
afirmativ şi negativ. În cazul avizului negativ, BNM va informa banca în scris
despre motivele refuzului, în cazul avizului afirmativ BNM va elibera o
autorizaţie cu caracter provizoriu, va înregistra banca în registrul băncilor.
4) Activitatea băncii pentru confirmarea autorizaţiei în R.M termenul este
de 1 an de zile.
Banca Naţională are dreptul exclusiv de a elibera autorizaţii băncilor din Republica Moldova. în
scopul acordării autorizaţiei BNM stabileşte cerinţe unice pentru băncile care vor activa pe teritoriul
Republicii Moldova.
(articolul 6)
În termen de 3 luni de la data depunerii cererii BNM o aprobă preliminar
sau o respinge, comunicând în scris solicitantului decizia luată. Refuzul
de a elibera o autorizaţie trebuie să fie
motivat. BNM acordă preliminar
autorizaţia de activitate pe o
perioadă de un an.
Aprobând preliminar cererea, BN stabileşte următoarele cerinţe faţă de bancă pentru
acordarea licenţei:
•
depunerea capitalului iniţial, care nu trebuie să fie mai
mic decât capitalul minim necesar;
•
angajarea de specialişti;
•
încheierea
unui contract cu o firmă de audit;
•
închirierea
sau cumpărarea de echipamente pentru efectuarea operaţiunilor bancare şi de
edificii bancare.
Dacă în decursul unui an banca nu îndeplineşte cerinţele enumerate, aprobarea preliminară a
cererii se anulează. Dacă cerinţele sunt satisfăcute, BNM eliberează autorizaţia timp de o
lună. Autorizaţia bancară se acordă pe termen nedeterminat şi este
netransferabilă.
BNM deţine registrul central al băncilor comerciale, în care se trec titlurile, adresele sediului
central şi ale filialelor băncilor comerciale. La acesta anexează copiile documentelor prezentate pentru acordarea
autorizaţiei şi/s deschiderea filialelor şi alte documente sau modificări ale acestora.
Băncile căror autorizaţii au
fost retrase se exclud din registru printr-o notă.
3.
4.
Extinderea activităţii bancare pe teritoriu. Deschiderea filialelor.
O bancă cu unităţi teritoriale poate deschide sucursale,
filiale şi agenţii/reprezentanţe.
Sucursala - unitate teritorială mare cu autonomie financiară faţă
de oficiul central şi drept de decizii pronunţat. De obicei are consiliu de
directori, banca mamă fiind implicată în elaborarea strategiei de dezvoltare.
Filială - o unitate teritorială mai mică, fără autonomie
financiară sau drept de decizie, are doar director, se subordonează oficiului
central.
Filiala este o unitate
distinctă, juridic dependentă de bancă, ce desfăşoară toate tipurile de activităţi
financiare sau unele din ele, în funcţie de categoria autorizaţiei eliberată băncii.
Bilanţul filialei e parte componentă a bilanţului băncii comerciale. Filialele au
autonomie gestionară şi operativă în limita competenţelor atribuite de centrala
băncii. Filialele, ca şi centrala băncii, îşi desfăşoară activitatea pe anumite
compartimente.
Pentru a deschide o filială, banca trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
· Să deţină gradul de suficienţă a capitalului în
corespundere cu legislaţia în vigoare
· Să desfăşoare cel puţin 1 an de activitate
· Să nu constituie obiectul sancţiunii din partea BNM
· Să se exercită activitatea în conformitate cu legislaţia.
Filialele au următoarele atribuţii:
•
răspund, prin conducerea numită de Consiliul băncii, în
faţa centralei, de activitatea desfăşurată în unităţile din subordine;
• îndeplinesc toate
cerinţele şi ordinele înaintate de centrala băncii şi primesc ordonanţe de la centrala băncii;
•
emit ordine şi dispoziţii privind problemele ce ţin de
activitatea filialei şi a agenţiilor ei în limitele competenţei lor;
•
îndeplinesc atribuţiile stabilite de centrală pe linie de
personal, salarizare şi organizare;
•
stabilesc relaţii cu clienţii: acordă credite persoanelor
fizice, şi juridice (în lei şi în valută) în limitele plafoanelor fixate de Consiliul băncii;
• folosesc în calitate de resurse creditare
mijloacele proprii, precum şi mijloacele atrase; deschid conturi tuturor
clienţilor şi le gestionează; efectuează operaţiuni de schimb valutar;
consultanţă şi au alte împuterniciri.
Agenţiile reprezintă puncte de lucru
ale filialelor, direct subordonate acestora. Agenţiile îşi realizează activitatea
profesională sub supravegherea si îndrumarea filialei, fiind unităţi operative, înfiinţate
pe baza criteriului acoperirii de clienţi şi efectuând predominant un volum mare
de operaţiuni, dar de valori mai mici.
Compartimentele ce se regăsesc la nivelul agenţiilor asigura desfăşurarea
operaţiunilor de casă, viramente interne şi externe, schimb valutar etc. în general, la
nivelul agenţiilor se desfăşoară activităţi legate strict de relaţiile cu
clienţii, gama operaţiunilor oferite fiind mult mai redusă decât în cazul filialelor.
Reprezentanţele bancare sunt organizate de către bănci în scopul
efectuării operaţiunilor concrete cât mai
aproape de clienţi. Reprezentanţe bancare pot fi casele de schimb valutar;
casele de încasări şi plăţi serale sau cu program prelungit, casele deschise în scopul
efectuării transferurilor de bani peste hotare etc. Reprezentanţele sunt părţi
componente ale agenţiilor, ale filialelor sau chiar ale centralei societăţii bancare.
26 Esenţa diferitor forme de
garantare a rambursării creditului bancar; valoarea garanţiei şi nivelului de
acoperire asigurat de garanţii.
Forma de asigurare a rambursării creditului
reprezintă sursa concretă de achitare a datoriei existente, perfectarea
juridică a dreptului creditorului asupra utilizării ei, organizarea controlului
asupra suficienţei şi acceptabilităţii sursei în cauză.
Mecanismul de achitare a împrumutului din contul veniturilor şi
confirmarea lui în contractele creditare reprezintă permisa principală a
rambursări creditului, iar definirea formei de asigurare a rambursări
creditului reprezintă garanţia acestei rambursări.
Sursele de achitare a datoriei
se împart în primare şi secundare. Primară
este venitul din realizarea producţiei,
acordarea de servicii, sau venitul persoanei fizice.
În practică deseori se crează
situaţia de risc al încasării veniturilor (din diferite motive). În aşa cazuri
apare necesitatea aplicării surselor secundare. La ele se referă garanţiile
reale - gajul, ipoteca si garanţiile personale - cesiunea de creanţe, cauţiuni şi fidejusiuni,
scrisori de garanţie.
Aceste forme de asigurare a
rambursării creditului se perfectează în acte speciale, care au putere juridică
şi acordă creditorului dreptul asupra sursei nominalizate.
Toate formele de garantare a creditelor,
pentru a fi acceptate de către banci, trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii;
-
să
poată fi transformate rapid în lichidităţi;
-
să fie
materializate într-un titlu sau înscris autentic;
-
bunurile
să se afle în proprietatea debitorului sau a girantului şi să nu fie afectate
de către alte creanţe;
-
proprietarul
bunurilor să aibă capacitatea de a le gira sau ipoteca;
-
bunurilor
existente anterior angajării creditelor să fie în stare corespunzătoare de
funcţionare;
-
bunurile
procurate ulterior pe seama creditelor să fie noi şi însoţite de documente de
calitate;
-
bunurile propuse drept garanţie să aibă piaţă de desfacere sau potenţiali
cumpărători,
cumpărători,
Pentru stabilirea cuantumului garanţiei creditelor se va porni de la
valoarea contabilă a bunurilor corporale şi necorporale care fac obiectul
garanţiei, valoare actualizată în funcţie de valoarea de piaţă a acestora.
Garanţiile constituite sunt benefice atât
pentru debitor cât şi pentru bancă prin faptul că:
- stimulează pe împrumutat în respectarea
obligaţiilor asumate;
- asigură securitatea creanţelor băncii
întrucât garanţia poate fi valorificată în vederea acoperirii creditelor
nerestituite
28. Aspectele utilizării
garanţiilor personale ca surse secundare de rambursare a creditului bancar
Cesiunea de creanţe.
Cesiunea este un document al
debitorului (cedentului), în care el cedează băncii creanţa sa ca modalitate de
asigurarea a rambursării creditului.
Valoarea creanţei cedate trebue
să fie suficientă pt a achita datoria. Banca are dreptul să utilizeze veniturile
încasate doar pt a achita creditul şi dobânda. Excedentul încasat se restitue
cedentului.
Există 2 tipuri de cesiune:
închisă şi deschisă.
Deschisă – presupune înştiinţarea debitorlui cedentului despre
cedarea derptului de cerere. În acest caz debitorul achită datoriile sale
băncii şi nu cedentului.
Închisă – persoana terţă nu este informată despre cesiune.
Debitorul plăteşte cedentului, iar acesta achită obligaţiile sale băncii.
Împrumutatorii de obicei
preferă cesiunea închisă, dar pt bancă aşa formă este mai riscantă, deoarece:
1- mijloacele , asupra cărora
s-a contractat cesiunea, pot fi transferate în conturile cedentului în alte
bănci,
2- împrumutătorul poate ceda
creanţele de mai multe ori,
3- împrumutătorul poate ceda creanţe
inexistente.
Cauţiunea sau fidejusiunea ca tip
de garanţie a rambursării creditului bancar.
Conform
acordului de cauţiune persoana terţă – fidejusorul – îşi asumă
responsabilitatea executării obligaţiilor de plată a debitorului dacă acesta nu
le execută în termenii stabiliţi.
Responsabilitatea patrimonială
în acest caz o poartă nu debitorul, ci persoana terţă. Dacă debitorul şi-a
onorat obligaţiile doar parţial, creditorul are dreptul să ceară achitarea
deplină de la persoana terţă, care a garantat rambursarea creditului.
Cauţiunea se întrerupe dacă:
-
se întrerupe obligaţia asigurată de
cauţiune
-
expiră termenul cauţiunii indicat în
acord
-
datoria asigurată prin cauţiune trece
asupra altui debitor şi fidejusorul nu a dat acordul de responsabilitate pt
noul debitor
-
modificarea obligaţiei fără acordul
fidejusorului.
Scrisoarea de garanţie bancară.
Garanţia bancară reprezintă un înscris prin
care altă bancă (garant) se angajează necondiţionat şi irevocabil ca, în cazul
în care un debitor (împrumutat) nu va executa obligaţia de a plăti la o dată
precisă o sumă de bani determinată, să plătească suma neachitată, în favoarea
băncii beneficiare.
Ea include rechizitele următoare: - referiţa la contractul, în asigurarea căruia
ea se acordă
- caracterul garanţiei (revocabilă sa
irevocabilă)
- termenul
- suma şi valuta în care se va achita
- mecansmul de achitae
- locul efectuării plăţii
- ordinea soluţionării litigiilor
Garanţia bancară se acordă contra unui
comision, achitat de debitor. Mărimea acestui comision depinde de riscul de
plată beneficiarului, probabilitatea achitării sumelor din contul debitorului,
mărimea cheltuielilor operaţionale de perfectare a garanţiei.
