Dreptul Afacerilor T1

1. Conceptii generale privind dreptul privat

Dreptul reprezintă sistemul normelor juridice, adoptate sau acceptate de către stat, care reglementează cele mai importante relaţii sociale, în scopul organizării şi disciplinării comportamentului uman, conform unor valori şi unor standarde sociale recunoscute, stabilind drepturi, libertăţi şi obligaţiuni juridice a căror realizare practică este asigurată, în caz de necesitate prin forţa de constrîngere a statului.

In ceea ce priveste structura dreptului o importanta diviziune  este aceea in drept public si drept privat.

Dreptul public este acecla care se refera la interesele statului, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele diferitelor persoane. Această diviziune a dreptului priveşte atît dreptul naţionali (intern) cît şi dreptul internaţional.

In esenta dreptul international are aceiasi caracteristici ca ale dreptului in general, in sensul ca emana de la state ca autoritati sociale competente sa elaboreze reguli de conduita obligatorii, susceptibile de a fi duse la indedplinire prin constrangere. Diferenta de dreptul intern se face  in planul tehnicii juridice pentrru ca obiectul dreptului international il constituie  reglementarea relatiilor dintre un numar mic de societati organizate in state independente care nu se pot compara cu persoanele fizice si juridice  carora sunt destinate  normele  dreptului intern.

In ceea ce priveste ramurile de drept care intra in componenta dreptului public si ale dreptului privat, se observa urmatoarea structura:

    * Dreptul public intern cuprinde:

- Dreptul constituţional (reglementeaza relatiile care tin de organizarea puterilor publice, forma statala)

- Dreptul administrativ (se ocupa de organizarea puterii executive  la nivel statal si local )

 -Dreptul financiar (reglementeaza relatiile financiare, bancare)

-Dreptul penal (are ca obiect de reglementare apararea sociala impotrtiva faptelor infractionale  ce pun in pericol ordinea de drept)

-Dreptul muncii şi protecţiei sociale (reglementeaza relatiile  de munca si de protectie sociala)

- Dreptul procesual (reglementeaza relatiile care privesc buna desfasurare a proceesului judiciar )

*Dreptul privat intern cuprinde:

        - Dreptul civil

- Dreptul afacerilor ( reglementeaza relatiile de comert )

- Dreptul familiei etc.

Deosebirile dintre dreptul public şi dreptul privat:

A. Normele dreptului privat sunt mai cristalizate si mai stabile decât cele ale dreptului public. El îşi bazează afirmaţia pe faptul că în decursul timpului noţiunile drept privat nu au cunoscut mari modificări de la romani până în prezent.

B. Calitatea de subiect de drept public diferă de cea reglementată de dreptul privat. Această afirmaţie face referire la faptul că pentru a putea fi în postura de subiect al dreptului public persoana în cauză trebuie să aibă capacitate de exerciţiu, cu alte cuvinte, în ţara noastră, să aibă vârsta majoratului. Unele drepturi ce decurg din noţiunea de drept public necesită şi alte condiţii suplimentare pentru a fi exercitate: dreptul la vot necesită şi cetăţenie, etc. In cecea ce priveste dreptul privat , oricine poate fi titular de drepturi si obligatii.

C. Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea că întotdeauna unul dintre subiectele sale este statul sau o autoritate publică, iar părţile nu se află în poziţie de titulare egale de drepturi şi obligaţii. Prin această afirmaţie se face distincţia şi între forma de manifestare a actului de drept public care, bucurându-se de prezumţia de legalitate are caracter obligatoriu şi executoriu, fiind în general unilateral. Pe de altă parte în dreptul privat părţile se află în poziţie de titulare egale de drepturi şi obligaţii, pe baza principiului egalităţii părţilor în raporturile civile, iar forma de manifestare este cea a consensualismului, părţile implicate căutând să ajungă la un consens în ce priveşte obligaţiile şi drepturile ce decurg dintr-un raport juridic, ceea ce presupune bilateralitate.

D. Sub aspectul tehnicii juridice, adică a modului de redactare a conţinutului normelor juridice se înregistrează importante distincţii după cum norma aparţine dreptului public sau privat. În cele două sfere, publică respectiv privată normele diferă radical. Pentru dreptul public ele sunt imperative, rigide, care impun o anumită conduită pe când pentru dreptul privat ele sunt permisive, flexibile şi permit ca părţile să negocieze de comun acord finalitatea acestora.

2. Caracteristica generala a dreptului civil

Dreptul civil este una dintre cele mai vechi ramuri ale dreptului. În prezent, dreptul civil a devenit cea mai mare ramură a dreptului. Diversitatea și multitudinea raporturilor care le reglementează impun afirmația că dreptul civil e una din ramurile fundamentale ale sistemului de drept.

Dreptul civil este baza organizării civile și are ca obiect dreptul comun al particularilor, adică actele juridice, pe care le poate face orice cetățean, indiferent de profesia sau ocupația sa.

Dreptul civil ca ramură de drept reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane fizice și juridice aflate pe poziții de egalitate juridică.

Rolul dreptului civil este de a ocroti valorile economice, sociale, juridice, a drepturile subiective patrimoniale, personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice și juridice.

Dreptul civil reglementează 2 mari categorii de relații sociale: raporturile patrimoniale și nepatrimoniale, numite și raporturi personale.

Dreptul civil are ca subiect individul denumit persoană fizică și colectivul care întrunind condițiile legale are calitate de subiect colectiv de drept civil numit persoană juridică.

În dreptul civil, poziția juridică a subiectelor raportului civil este una de egalitate juridică, prin care se înțelege că o parte nu se subordonează celeilalte.

Criteriile de delimitare a unei ramuri de drept de celelalte: obiectul de reglementare, metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul sancțiunilor.

Obiectul de reglementare îl constituie raporturile patrimoniale și personale nepatrimoniale.

Patrimonial – raportul al cărui conținut poate fi exprimat în bani (dreptul de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare). Nepatrimonial – raportul al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani (dreptul la nume, la denumire, la sediu). Ambele raporturi se caracterizează prin faptul că subiectelor lor se află pe poziție de egalitate juridică, sunt libere să-și aleagă modul de comportare.

Metoda de reglementare – egalitate juridică. Normele de drept pot interzice anumite acțiuni din parte participanților la raporturile juridice, le pot scrie un anumit comportament ori pot permite părților să aleagă caracterul relațiilor dintre ele. În comparație cu normele morale, a căror respectare este asigurată prin influența societății, încălcarea normelor de drept presupune constrângere din partea statului.

Calitatea subiectelor – poate fi subiect al dreptului civil orice persoană fizică sau juridică. Caracterul normelor – dreptului civil îi este caracteristic faptul ca majoritatea normelor sale au caracter dispozitiv (permisiv). Specificul sancțiunilor – readucerea părților la poziția inițială, ceea ce înseamnă că dacă a fost cauzat un prejudiciu acesta trebuie reparat.

Criteriul	Obiectul de reglementare	Metoda de reglementare	Calitatea subiectelor	Caracterul normelor	Specificul sancțiunilor
Civil	raporturi patrimoniale (majoritatea) si nepatrimoniale	egalitate juridică a parților	orice persoană fizică sau juridică	dispozitive (permisive)	readucerea părților la poziția inițială prin intentare de acțiune civilă în instanță, răspunderi contractuale
Muncii	raporturi patrimoniale si nepatrimoniale	egalitate doar la încheierea contractului de munca	sfera subiectelor e mai restrânsa	imperative	răspundere materiala si disciplinara
Familiei	raporturi patrimoniale si nepatrimoniale (majoritatea)	egalitate juridică a parților	calitate speciala de soț, părinte, copil	imperative
Constituțional	raporturi patrimoniale si nepatrimoniale (majoritatea)	poziție de subordonare	calitatea specifică de autoritate publică (legislativă, executivă, judecătorească)	imperative	neimplicând de regulă nici un proces
Funciar	patrimoniale	poziție de subordonare administrative		imperative
Comercial	raporturi patrimoniale (majoritatea) si nepatrimoniale	egalitate juridică a parților	calitatea specifica de comerciant	dispozitive (permisive)	răspunderi contractuale

3. Noţiunea şi obiectul dreptului afacerilor

Dreptul afacerilor  are un domeniu mai întins decât dreptul comercial, cuprinzând aspecte de drept public (intervenția statului în economie), de drept fiscal, de dreptul muncii, de drept civil (protecția consumatorilor), întrucât problemele care le ridică astăzi gestiunea întreprinderilor sunt tot mai complexe.

Dreptul afacerilor – o ramură de drept care cuprinde ansamblul de norme juridice ce reglementează modalitățile de constituire, funcționare și încetare a activității de întreprinzător (agenților economici), precum și normele ce reglementează raporturile juridice la care agenții economici participă, inclusiv raporturile cu organele administrației publice.

Afacere – business – activitate de întreprinzător, este orice activitate economică, cu excepția muncii efectuate în baza contractului de muncă, desfășurată în conformitate cu legislația de către o persoană, având drept scop obținerea venitului, sau, în urma desfășurării căreia, indiferent de scopul activității, se obține venit.

Raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în cadrul activității economice rezultă din contracte și sunt reglementate de norme ale dreptului civil, iar participanții la aceste raporturi se află pe poziții de egalitate (raporturi pe orizontală). Natura afacerilor e determinată și se exprimă prin domeniile de activitate economică. Se pot distinge activități de producție, activități comerciale, financiare, de asigurări, de transport și telecomunicații, de consultanță, de intermediere, etc. Separarea activităților agenților economici pe domenii distincte, independente, interdependente, formează diviziunea muncii. Activitatea de întreprinzător în RM poate fi practicată de către persoane fizice și juridice de drept privat și de drept public.

Relațiile sociale la care participă întreprinzătorii în procesul și în legătură cu desfășurarea activității de întreprinzător sunt determinate de aspectele unei afaceri: înregistrarea de stat, formarea capitalului social, creditarea, licențierea, angajarea personalului, marketingul și promovarea produselor pe piață, impozitarea, importul și exportul, etc.

Obiectul

În concepţia clasică a dreptului comercial există două sisteme care permit determinarea obiectului dreptului comercial: sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv.

În sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comercianţilor.

În sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comerţului, adică actelor juridice, faptelor juridice şi operaţiunilor calificate de lege ca fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte.

În concluzie, dreptul comercial are ca obiect normele juridice care reglementează faptele de comerţ şi comercianţii, norme care aparţin dreptului privat ca şi normele dreptului civil.

Dreptul afacerilor poate fi definit ca reprezentând constituie totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal-nepatrimoniale din sfera activităţii de întreprinzător, relaţii care apar între persoane fizice şi persoane juridice care au calitatea de întreprinzător (comerciant).

Obiectul dreptului comercial. Din cele menţionate rezultă că dreptului comercial are ca obiect raporturile reglementate de normele juridice din care aceasta este formată.

Obiectul dreptului comercial reprezintă relaţiile care apar în legătură cu activitatea economică aducătoare de profit între persoanele fizice şi juridice care au calitatea de întreprinzător:

- raporturile care apar în legătură cu dobândirea, menţinerea şi încetarea calităţii de întreprinzător, inclusiv relaţiile corporative (înregistrarea întreprinzătorilor, relaţiile ce apar în: interiorul întreprinzătorilor persoane juridice, în legătură cu reorganizarea şi lichidarea întreprinzătorilor persoane juridice, precum şi cu încetarea activităţii întreprinzătorilor persoane fizice); - relaţiile ce apar în activitatea de întreprinzător şi în obţinerea de profit (încheierea şi executarea diferitelor contracte comerciale, extragerea, cultivarea şi producerea de bunuri, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor etc);  - relaţii ce apar între autorităţile publice şi persoanele care au calitatea de întreprinzător. / /

 Relaţiile aferente dobândirii, menţinerii şi încetării calităţii de întreprinzător, inclusiv relaţiile corporative (interne), ocupă un loc predominant în sistemul dreptului afacerilor. Aceste relaţii se manifestă în legătură cu decizia persoanei de a dobândi calitatea de întreprinzător (întocmirea declaraţiei sau a actului de constituire a persoanei juridice şi prezentarea actelor în faţa autorităţii publice), relaţiile ce apar în interiorul persoanei juridice cu scop lucrativ ca o organizaţie unică în legătură cu realizarea scopului pentru care a fost constituită: obţinerea şi împărţirea venitului.

Relaţii care  apar între întreprinzători în legătură cu desfăşurarea activităţii economice aducătoare de profit.  Acestea sunt relaţii patrimoniale şi apar o dată cu încheierea şi executarea contractelor. Deşi întreprinzătorii pot folosi orice contract civil, legiuitorul evidenţiază expres specificul unor contracte. Astfel, Codul civil operează cu expresii ca: relaţii comerciale (art.693); încheiere a contractului în ramura comercială (art.756), intermediere comercială (art.1190- 1198).

Relaţiile dintre întreprinzător şi autorităţile publice. Activitatea de întreprinzător nu are un mecanism propriul de autoreglare care i-ar permite să funcţioneze eficient timp nelimitat. Ca exemplu poate servi avantajul întreprinzătorului de a supravieţui în lupta concurenţială şi a-i înlătura pe alţii care activează în domeniu, ceea ce însă se transformă în dezavantaj atunci când lupta concurenţială se duce cu metode şi mijloace nepermise. Faptul acesta generează necesitatea unor mecanisme prin care statul să intervină în activitatea de întreprinzător a persoanelor private pentru a le limita spaţiul de libertate.

Statul   reglementează   activitatea   întreprinzătorilor  prin   norme juridice imperative, punând în sarcina lor un şir de obligaţii. Raporturile juridice de drept public dintre autorităţile publice şi întreprinzător sânt de următoarele categorii:

Ø raporturi ce apar în legătură cu înmatricularea întreprinzătorului în Registrul de stat şi efectuarea de modificări în acest registru;

Ø raporturi ce apar în legătură cu obţinerea de autorizaţii (licenţe) pentru unele genuri de activitate de întreprinzător;

Ø raporturi ce apar în legătură cu încălcarea regulilor concurenţei.

          Raporturile  juridice   patrimoniale.   Sunt   patrimoniale   acele raporturi dintre persoane care apar în legătură cu bunurile corporale (materiale) sau incorporale (imateriale). Din punctul de vedere al dreptului afacerilor, au caracter patrimonial toate raporturile în care intră un întreprinzător în legătură cu desfăşurarea activităţii sale şi obţinerea de profit

Art.l din Legea nr. 845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi determină activităţile de antreprenoriat (de întreprinzător) ca fiind cele de fabricare a producţiei, de executare a lucrărilor, de prestare a serviciilor şi, desigur, de comercializare a mărfurilor şi produselor. Raporturile patrimoniale apar în legătură cu încheierea şi executarea contractelor comerciale de vânzare-cumpărare, arendă, chirie, leasing, mandat, intermediere, prestare servicii, depozit, factoring etc. Intrând în raporturi patrimoniale, întreprinzătorul acceptă credite, procură materii prime, materiale, utilaje, tehnologii, comercializează mărfuri şi produse, prestează servicii, execută lucrări, exercită alte drepturi ce rezultă din capacitatea sa civilă. Deşi în dreptul afacerilor pot fi evidenţiate şi categorii de raporturi juridice nepatrimoniale, raporturile patrimoniale sunt cele mai frecvente şi reprezintă cea mai importantă categorie.

          Raporturile juridice nepatrimoniale ajută întreprinzătorul să obţină profit, care însă nu apare nemijlocit în urma realizării acestora. În procesul de funcţionare a unei societăţi comerciale apare necesitatea de a se convoca adunarea generală, de a se lua diferite decizii privind deschiderea şi lichidarea filialelor şi a reprezentanţelor.

4. Principiile dreptului afacerilor

Principiul libertăţii activităţii de întreprinzător îşi are fundamentul în art.9 şi 126 din Constituţie, potrivit cărora piaţa, libera iniţiativă economică şi concurenţa loială sunt factorii de bază ai economiei, precum şi faptul că statul asigură libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător. Această libertate presupune posibilitatea subiectului de a-şi alege forma de organizare a activităţii, genul de activitate, de a stabili preţul la bunurile şi serviciile sale în scopul obţinerii unor beneficii. Din coroborarea art.20 şi 60 din Codul civil se poate conchide că întreprinzătorii pot practica orice gen de activitate neinterzis de lege pentru a-şi asigura surse permanente de venituri, în principiu, nelimitate.

Principiul concurenţei loiale, de asemenea, îşi are fundamentul în dispoziţiile art.9 şi 126 din Constituţie, prin care concurenţa este decretată ca un factor de bază al economiei statului şi stabileşte că statul se obligă să asigure protecţia concurenţei loiale, ceea ce constă în adoptarea unor măsuri de protejare a întreprinzătorilor împotriva acţiunilor ilegale şi dăunătoare ale concurenţilor şi împotriva acţiunilor autorităţilor publice. Dispoziţiile constituţionale îşi au continuitatea în: Legea nr. 103/2000 privind protecţia concurenţei, Legea nr.820/2000 privind măsurile antidumping, compensatorii şi de salvgardare, Legea nr.906/1992 cu privire la limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei.

Principiul inviolabilităţii investiţiilor persoanelor fizice şi juridice. Deşi rezultă din alt principiul al dreptului civil, şi anume inviolabilitatea proprietăţii private, principiul inviolabilităţii investiţiilor este consacrat în art. 126 alin.(2) lit. h) din Constituţie, deoarece investiţii pot fi nu numai lucrurile asupra cărora se instituie un drept de proprietate, ci şi drepturile, tehnologiile, inovaţiile, ideile de afaceri şi alte valori incorporale. Acest principiu îşi găseşte continuitatea în dispoziţiile Legii nr.81/2004 cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător.

5. Izvoarele dreptului afacerilor

Legislația națională consideră drept izvoare de drept actele normative. Actul normativ – juridic – izvorul de drept creat de autoritățile publice (Parlament, Președinte, Guvern, organele autorităților publice locale), izvor care conține reguli generale și obligatorii, a căror aplicare la nevoie este asigurată prin forța coercitivă a statului. Locul pe care îl ocupă un act juridic sau altul în sistemul general al acestor acte este determinat de locul organului care l-a emis în sistemul organelor statului, iar sfera acțiunii, orientarea și limitele conținutului actelor – de competența organului menționat.

Constitutia - Se situează în vârful piramidei tuturor actelor normative ce reglementează relațiile economiei republicii. Servind drept reper decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice, Constituția are forță juridică superioară celorlalte legi, consfințind perspectiva politicii interne și externe a statului, organizarea de stat, statutul juridic al omului și cetățeanului, precum și structurile economice și formele proprietății. Constituția RM (29 iulie 1994), stabilește că factorii de bază ai economiei sunt piața, libera inițiativă și concurența loială. Statul trebuie să asigure reglementarea juridică a activității economice; libertatea comerțului și a activității de întreprinzător, protecția concurenței loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producție; inviolabilitatea investițiilor persoanelor fizice și juridice, inclusiv străine. Acestea sunt principiile fundamentale (idei directoare, postulate călăuzitoare) proprii dreptului afacerilor. În executarea acestor postulate constituționale au fost adoptate un șir de acte normative, inclusiv legi, decrete ale Președintelui Republicii, hotărâri de Guvern, alte acte normative, care sunt considerate izvoare ale dreptului afacerilor.

Legile organice și ordinare- ocupă un loc central în structura ierarhică a izvoarelor de drept al afacerilor. Parlamentul Republicii Moldova este singurul deţinător al puterii de a reglementa prin lege relaţiile sociale. În exercitarea acestei puteri Parlamentul emite legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Printre legile ce reglementează activitatea de întreprinzător, locul primordial îi revine Legii nr. 1107 - XV din 06.06.2002 Codul civil, ce reglementează un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial şi personal nepatrimonial. Normele Codul civil reglementează formele de organizare juridică a activităţii de întreprinzător, libertatea agenţilor economici de a contracta şi modul de încheiere a contractelor etc., recunoscând egalitatea participanţilor persoane fizice şi juridice la raporturile de drept al afacerilor. Principiile generale ale activităţii de întreprinzător, formele juridice de organizare a întreprinderilor şi caracteristica lor succintă - modul de înfiinţare, conţinutul actele constitutive, procedura înregistrării şi licenţierii, precum şi modalitate de încetare a activităţii întreprinderii sunt stabilite de către Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

Clasificarea legilor cu privire la activitatea de întreprinzător după sfera reglementată de actul respectiv: Legi care reglementează situaţia generală într-un anumit domeniu al peţii (Legea privind limitarea activităţii monopoliste dezvoltarea concurenţei, Legea cu privire la susţinerea și protecţia micului business, Legea reglementării de stat a activităţii comerciale externe); Legi care stabilesc regimul juridic al anumitor subiecţi, ce activează pe piaţă (Legea privind societăţile pe acţiuni, Legea cu privire la cooperativele de producţie, Legea privind gospodăriile ţărăneşti); Legi care reglementează o anumită formă de activitate (Legea cu privire la certificare; Legea cu privire la asigurări, Legea cu privire la activitatea de audit); Legi care stabilesc anumite cerinţe faţă de activitatea de întreprinzător (Legea cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor, Legea cu privire la licenţierea unor genuri de activitate, Legea insolvabilităţii).

• Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845-XII din 03.01.1992 // M.O., nr. 2/33 din 28.02.1994

• Legea cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător, nr. 235-XVI din 20.07.2006 // M.O., nr. 126-130/627 din 11.08.2006

• Legea privind bursele de mărfuri, nr. 1117-XIII din 26.02.1997 // M.O., nr. 70/464 din 25.07.1998

• Legea cambiei, nr. 1527-XII din 22.06.1993 // M.O., nr. 10/285 din 30.10.1993

• Legea privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134-XIII din 02.04.1997 // M.O., nr. 38-39/332 din 12.06.1997

• Legea cu privire la zonele economice libere, nr. 440-XV din 27.07.2001 // M.O., nr. 108-109/834 din 06.09.2001

• Legea cu privire la protecţia concurenţei, nr. 1103-XIV din 30.06.2000 // M.O., nr. 166-168/1205 din 31.12.2000

Ordonanțe – a doua categorie de acte normative – izvoare ale dreptului civil. Guvernul poate emite ordonanțe doar dacă Parlamentul adoptă o lege specială de abilitare a Guvernului cu dreptul de a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

Hotărârile de Guvern (acte normative subordonate legii) pot fi atât cu caracter aplicativ, cât şi normativ. Hotărârile Guvernului se adoptă pentru organizarea executării legilor. Hotărârile Guvernului: Cu privire la reglementarea monopolurilor, cu privire la aprobarea Strategiei Investiţionale a Republicii Moldova, Cu privire la adoptarea Concepţiei administrării corporative a întreprinderilor din economia naţională, Cu privire la Programul de stat de susţinere a micului business constituie izvoare ale dreptului afacerilor.

Practica judiciară şi doctrina juridică nu sunt recunoscute ca izvoare de drept, însă, Curtea Supremă de Justiţie face periodic analiza practicii judiciare pe anumite categorii de dosare şi în urma acestor analize sunt adoptate hotărâri cu anumite recomandări. La aceste recomandări din hotărârile Plenului Curţii Supreme fac trimitere instanţele de judecată la adoptarea deciziilor, precum şi avocaţii în luările de cuvânt, cu toate că ele nu au un caracter obligatoriu.

În aplicarea uniformă a legislației un rol important îl are doctrina definită ca ”ansamblul de concepții, opinii exprimate de specialiști în domeniul dreptului în diverse forme literare”. Concepțiile doctrinare pot influența jurisprudența și chiar pe legiuitor. Istoria cunoaște cazuri când codurile civile au fost elaborate de doctrinari renumiți (Codul Civil portughez în 1807). Doctrina contribuie la formarea dreptului prin reflecțiile și construcțiile sale din care rezultă principii consacrate ulterior de legiuitor și jurisprudență.

Uzanţele – (izvoare nescrise) norme de conduită neconsfinţite de legislaţie care sunt recunoscute şi aplicate pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile. Ele se aplică numai dacă nu contravin legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. Cu toate că legislaţia Republicii Moldova nu recunoaşte uzanțele ca izvor de drept care să fie aplicate în mod obligatoriu, ele sunt admise. De exemplu, Legea vânzării de mărfuri, în art. 7, stabileşte: “contractul se interpretează prin identificarea intenţiilor fiecărei părţi şi scopul urmărit în contract, ţinându-se cont de corespondenţa şi de comportamentul părţilor, de practica comercială, de uzanţele şi obiceiurile din operaţiunile de afaceri”.

Normele dreptului internaţional joacă un rol deosebit în realizarea unei coerenţe mai mari în elaborarea politicilor economice, globale. În cadrul economiei mondiale, între economiile naţionale derulează importante fluxuri economice de bunuri materiale şi servicii, de capitaluri, de forţă de muncă etc. Internaționalizarea vieţii economice necesită şi internaţionalizarea reglementării juridice a relaţiilor economice în acele domenii care ţin de colaborarea internaţională. Procesul de internaţionalizare se exprimă prin creşterea numărului de norme ale dreptului internaţional ce privesc relaţiile economice între state. Urmărind crearea unui cadru juridic adecvat noilor relaţii social-economice, Parlamentul RM a ratificat un şir de Convenţii internaţionale cu referire la dreptul afacerilor, printre care: Convenţia internaţională privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor, Convenţia ONU asupra Contractelor de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri, Convenţia de constituire a Agenţiei Multilaterale de Garantare a investiţiilor, Tratatul privind dreptul mărcilor, etc..

6. Definitia activitatii de intreprinzator si elementele distinctive

Prin activitatea de întreprinzător se subînţelege activitatea de fabricare a producţiei, de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din propria iniţiativă, în numele şi cu riscul propriu, sub răspunderea lor patrimonială, în scopul asigurării unei surse de venituri permanente (Legea nr. 845/1992, art. 1).

În calitate de întreprinzător, după cum reiese din definiţia legală, poate activa o persoană fizică sau juridică, care efectuează orice gen de activitate economică neinterzisă de lege, precum ar fi: producerea bunurilor materiale, intermedierea comercială, activitatea de comerţ (vânzarea-cumpărarea), operaţiile cu valorile mobiliare etc.

Persoana fizică, fără a constitui o persoană juridică, poate desfăşura activitatea dată, dacă:

-         a obţinut patenta de întreprinzător;

-         a înregistrat o întreprindere individuală;

-         a înregistrat o gospodărie ţărănească.

Codul civil clasifică persoanele juridice în persoane juridice cu scop lucrativ şi persoane juridice cu scop nelucrativ (art. 55), dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător având-o cele cu scop lucrativ (societăţile comerciale, societăţile cooperatiste, întreprinderile de stat şi municipale).

Luând în considerare importanţa acestei activităţi, statul permite practicarea ei numai după înregistrarea oficială. Prin înregistrare se urmăresc mai multe scopuri, dintre care cele mai importante sunt: efectuarea unui control asupra persoanei care practică activitatea de întreprinzător, contracararea activităţii ilegale, ţinerea unei evidenţe statistice în vederea reglementării economiei, promovarea politicii de impozitare, informarea publicului asupra identităţii şi capacităţii persoanelor înregistrate.

Activitatea independentă presupune libertatea întreprinzătorului în alegerea obiectului viitoarei activităţi şi a metodelor de lucru, inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile private. Întreprinzătorul activează din propria voinţă şi în interesul său propriu.

Activitatea independentă a întreprinzătorului are, totuşi, anumite limite, astfel că nu putem vorbi de libertate totală. Independenţa lui poate fi limitată de actele normative, dar numai în măsura necesară asigurării securităţii statului, ordinii publice, sănătăţii, drepturilor şi libertăţilor legale ale altor persoane etc.

Activitatea din proprie iniţiativă este activitatea care se exercită prin propriul spirit de întreprinzător şi propria ingeniozitate. Iniţiativa trebuie să fie raţională, întemeiată, reală şi legală. Nimeni nu poate fi obligat să practice activitatea de întreprinzător.

Activitatea în nume propriu este desfăşurată de întreprinzător sub denumirea de firmă proprie, dacă este persoană juridică cu scop lucrativ, iar de întreprinzătorul individual sub numele său, care trebuie să fie inclus în denumirea de firmă. Denumirea de firmă şi numele individualizează întreprinzătorul în activitatea sa.

Activitatea pe riscul propriu şi sub răspunderea patrimonială proprie. Riscul activităţii de întreprinzător, spre deosebire de alte noţiuni juridice ale riscului, poate fi definit ca activitatea acestuia pe piaţă, în condiţiile incerte referitoare la posibilul câştig sau pierdere, când cel care ia decizia, nefiind în stare să prevadă faptul dacă va obţine profit sau va suferi pierderi, trebuie, totuşi, să opteze pentru una din deciziile optime.

Răspunderea materială a întreprinzătorului este diversă, în funcţie de forma organizatorico-juridică, şi intervine atunci când activitatea sa este ineficientă sau când nu şi-a onorat obligaţiile.

Activitatte  permanentă. Activitatea de întreprinzător presupune obţinerea sistematică a unei surse de venit, ca rezultat al unei activităţi continue, şi nu ocazionale.

Activitate aducătoare de beneficii. Întreprinzătorul poate obţine din activitatea sa beneficiu nelimitat, cu condiţia respectării condiţiilor de desfăşurare a activităţii şi onorării  obligaţiilor fiscale. Beneficiul (profitul), adică avantajul propriu al iniţiatorului activităţii, reprezintă diferenţa dintre valoarea capitalului investit şi valoarea realizată din activitate. Realizarea profitului depinde de eficienţa activităţii.

Activitate profesională. Profesionalismul înseamnă atitudine în cunoştinţă de cauză faţă de obiectul activităţii, măiestria practicării ei, calificarea şi informaţia necesară pentru luarea şi realizarea deciziilor. Manifestările exterioare ale profesionalismului pot fi considerate: locul special al activităţii, automobilul cu echipament sau utilaj special, emblemele sau panourile prin care se face publicitate activităţii, exemplarele de mărfuri care se propun clienţilor, publicitatea activităţii în sensul propunerii de servicii unui cerc idefinit de clienţi, regimul îndelungat şi stabil de lucru în timpul zilei sau al săptămînii. Pentru demonstrarea profesionalismului, în unele cazuri leguitorul recunoaşte studiile obţinute, în altele impune susţinerea unor examene. De asemenea, în unele cazuri desfăşurarea activităţii trebuie să decurgă după anumite reguli, metode, în altele rezultatele activităţii trebuie să corespundă anumitor standarde, în altele ei sunt supuşi controlului de anumite autorităţi etc.

Activitate legală. Activitatea de întreprinzător trebuie să fie desfăşurată în mod transparent şi cu respectarea dispoziţiilor legale. În caz contrar, persoana care va desfăşura o activitate ascunsă el va fi obligat să achite prejudiciul cauzat persoanelor cu care a contractat precum şi poate fi sancţionat. Activitatea de întreprinzător desfăşurată fără înregistrarea de stat, fără licenţă sau genurilor de activitate interzise se sancţionează contravenţional şi penal.

7. Genuri de activitate

pot fi deduse din definiţia dată la art.1 al Legii nr. 845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi: fabricarea producţiei, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. În definiţie nu a fost indicată cea mai răspândită activitate – comercializarea mărfurilor şi a produselor. Mai sunt şi alte genuri de activitate reglementate de legislaţie: activităţile bancare, de investiţii, operaţiunile cu valorile mobiliare, de asigurare etc.

Producerea mărfurilor este acel tip de activitate economică cu caracter general, care are ca obiect transformarea materiilor prime şi a materialelor în produse noi cu o valoare mai mare.

Executarea lucrărilor este activitatea economică prin care întreprinzătorul se obligă să îndeplinească, într-un termen stabilit, o anumită lucrare, fie din propriul material, fie din materialul beneficiarului. Acestea sunt lucrări de construcţii, montaj.

Prestarea serviciilor este acel gen de activitate economică destinată satisfacerii necesităţilor persoanelor fizice şi juridice prin acordarea diferitelor servicii: consultative, de transport, de asigurare, de deservire socială etc.

Comercializarea mărfurilor şi produselor. Tot spectrul de produse şi servicii sunt destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea mărfurilor poate fi făcută direct şi nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite angro proprii ori prin intermediari (firme de distribuţie).

Toate mărfurile şi serviciile sînt destinate consumatorilor. între producător şi consumator însă există de regulă unul sau mai mulţi intermediari, altfel spus, comercianţi, care cumpără de la producător mărfuri pentru a le revinde fie consumatorilor nemijlocit, fie altor comercianţi. Actul de comercializare presupune transferul dreptului de proprietate asupra unui bun de la vânzător la cumpărător.

8. Clasificarea activitatii de intreprinzator

Activităţile de întreprinzător pot fi clasificate în: activităţi interzise; activităţi monopol de- stat; activităţi monopoluri naturale, activităţi supuse licenţierii; activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător; activităţi care pot fi practicate liber, fără autorizaţie specială.

Activităţile interzise. Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor economice interzise aşa cum fusese anterior în lipsa unor reglementări exprese, în această listă se includ activităţile care pot să aducă un profit material şi pentru care este prevăzută o pedeapsă penală sau administrativă.

Potrivit Codului penal nr.985/2002, se interzic şi se sancţionează: activitatea mercenarilor (art.141), traficul de fiinţe umane (art.165), traficul de copii (art.206), munca forţată (art.168), practicarea ilegală a medicinii şi activităţii farmaceutice (art.214), proxenetismul (art.220) etc.

Activităţile monopol de stat sunt desfăşurate exclusiv de organe ale statului sau de persoane juridice constituite de stat. Monopolul de stat este definit ca situaţie în care un număr limitat de agenţi economici sunt învestiţi de către autorităţile administraţiei publice cu dreptul exclusiv sau cu drepturi exclusive de desfăşurare a unei anumite activităţi aducătoare de profit. Potrivit Legii nr. 845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art. 10 alin.(3), numai întreprinderilor de stat li se permite să desfăşoare următoarele activităţi:

-  prepararea şi vânzarea substanţelor narcotice, cu efect puternicşi toxice, inclusiv semănatul, cultivarea şi desfacerea culturilor ce conţin substanţe narcotice şi toxice;

-  tratamentul prin intervenţie chirurgicală şi metode invazive, supravegherea şi tratamentul femeilor gravide, bolnavilor care suferă de narcomanie, boli canceroase, boli cantagioase, periculoase şi deosebit de periculoase, inclusiv de boli dermatovenerice infecţioase, precum şi de boli psihice în forme agresive, eliberarea avizelor corespunzătoare;

-  efectuarea expertizei pentru determinarea pierderii temporare sau stabile a capacităţii de muncă, precum şi a examenelor şi controalelor medicale periodice şi preventive decretate ale cetăţenilor;

-  tratamentul animalelor ce suferă de boli deosebit de periculoase;

-  confecţionarea ordinelor şi medaliilor;

-  producerea emblemelor ce confirmă achitarea impozitelor şi taxelor de stat;

-   prestarea  serviciilor poştale  (cu   excepţia  poştei   exprese),  telegrafice, serviciilor de telecomunicaţii internaţionale, confecţionarea timbrelor poştale;

-   confecţionarea şi comercializarea tehnicii de luptă şi militare speciale, oricăror feluri de arme, precum şi reparaţia acestora (cu excepţia armelor sportive şi de vânătoare),  confecţionarea şi comercializarea muniţiilor şi substanţelor explozive;

-   evidenţa de stat, înregistrarea de stat şi inventarirea tehnică (inclusiv paşaportizarea) bunurilor imobile, restabilirea documentelor pentru dreptul de proprietate şi administrarea acestora;

-   imprimarea şi baterea monedei, imprimarea hârtiilor de valoare de stat;

-   efectuarea   lucrărilor   cartografice,   geografice,   astronomo-geodezice, gravimetrice, topografice, cadastrale, a lucrărilor în domeniul hidrometeorolgiei şi geologiei.

Activităţile monopol de stat sunt reglementate şi prin Hotărârea Guvernului nr.582/1995 cu privire la reglementarea monopolurilor , care stabileşte metodele de reglementare, lista activităţilor monopol de stat şi autorităţile publice abilitate cu reglementarea lor.

Activităţile monopol natural. Prin monopol natural legiuitorul desemnează situaţia în care producerea, transportarea, comercializarea, procurarea mărfurilor şi grupurilor de mărfuri fungibile, precum şi prestarea anumitor tipuri de servicii, în virtutea unor factori de ordin natural, economic sau tehnologic se află sub controlul direct al unuia sau al mai multor agenţi economici.

Lista activităţilor monopoluri naturale este aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.582/1995 cu privire la reglementarea monopolurilor. Astfel de activităţi sunt:

-  activităţile legate de exploatarea căilor ferate magistrale cu zonele lor de protecţie, instalaţiile de cale, construcţiile de arbă şi serviciile de exploatare a acestora, de staţiile şi punctele de tiraj pentru trecerea garniturilor de tren;

-  activităţile legate de exploatarea gărilor feroviare;

-     activităţile legate de exploatarea autostrăzilor,  construite din contul bugetului republican şi local, cu zonele de protecţie şi serviciile de întreţinere;

-     activităţile legate de exploatarea căilor navigabile naturale şi artificiale;

- activităţile legate de exploatarea porturilor fluviale;

-     activităţile   legate   de   exploatarea   reţelelor   magistrale   de telecomunicaţii;

-     activităţile  legate  de  exploatarea  reţelelor de  televiziune  şi radiofuziune pentru difuzarea radioprogramelor de stat;

-     activităţile legate de exploatarea reţelelor de telecomunicaţii internaţionale;

-     activităţile legate de exploatarea întreprinderilor staţionare de producere a energiei electrice şi termice conectate la sistemul energetic unic;

-     activităţile  legate  de  exploatarea reţelelor electrice  de toate tensiunile şi reţelelor termice magistrale;

-     activităţile legate de exploatarea reţelelor de gaze şi obiectivelor sistemului unic de gazificare, precum şi cele legate de transportul gazelor prin conducte;

-     activităţile legate de exploatarea reţelelor şi comunicaţiilor de aprovizionare cu energie termică, conductelor de apă şi canalizare;

-     activităţile legate de colectarea gunoiului şi zăpezii;

-     activităţile ce privesc acordarea serviciilor rituale;

-     activităţile legate de exploatarea aeroporturilor şi a sistemelor de dirijare a circulaţiei aeriene, de comunicaţie dintre navele aeriene şi de asigurarea securităţii decolării şi aterizării aeronavelor.

Reglementarea juridică deosebită a acestor activităţi se datorează faptului că, pe de o parte, prezintă un risc sporit, iar pe de alta, agenţii economici care desfăşoară astfel de activităţi pot influenţa negativ piaţa bunurilor sau serviciilor. De exemplu, din lipsă de concurenţă, consumatorul nu poate schimba agentul economic care livrează energie termică, energie electrică, apă, gaze naturale etc, fiind nevoit să accepte toate condiţiile impuse de societatea care îi prestează aceste servicii. Statul îşi rezervă dreptul să intervină în activitatea acestor societăţi comerciale pentru a proteja consumatorii de posibilele abuzuri şi de aceea aceste genuri de activate sunt desemnate ca monopoluri naturale.

Activităţile supuse licenţierii. Activităţile de întreprinzător supuse licenţierii sunt stabilite la art.7 din Legea nr.451/2001 privind licenţierea unor genuri de activitate.

Activităţile practicate în baza patentei de întreprinzător. Activităţile de întreprinzător care pot fi desfăşurate în baza patentei de întreprinzător sunt stabilite la anexa nr.l a Legii nr.93/1998 privind patenta de întreprinzător.

Activităţile care pot fi practicate fără autorizaţii speciale. Întreprinzătorii persoane fizice şi persoane juridice pot desfăşura genurile de activitate care nu sunt supuse licenţierii fără vre-o autorizaţie sau permisiune specială dacă alte legi nu stabilesc altfel.

Activităţile liberale. În această categorie au fost incluse prestaţiile acordate de avocaţi, medici, arhitecţi, notari, profesori etc. 

9. Reglementarea juridica a activitatii de intreprinzator

Obligaţia întreprinzătorilor de a obţine autorizaţii (licenţe) 

Din momentul înregistrării de stat, întreprinderea poate să desfăşoare orice gen de activitate, cu excepţia celor interzise de lege. Este prevăzută o listă a tipurilor de activitate a căror practicare este permisă doar întreprinderilor de stat, de exemplu, tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor naţionale, tipărirea valorilor mobiliare, confecţionarea ordinelor şi medaliilor. Mai sunt şi genuri de activitate pentru practicarea cărora este nevoie de obţinerea unor acte suplimentare, cum este licenţa.

Ca instituţie juridică, licenţierea este o intervenţie a statului în activitatea economică, o limitare a dreptului la activitatea de întreprinzător şi o restrângere a capacităţii civile a subiectelor. Fiind o activitate a statului, licenţierea nu numai că autorizează întreprinzătorul să practice o anumită activitate economică, dar şi exercită faţă de el o funcţie de control, asigurând astfel respectarea legalităţii, protecţia drepturilor, intereselor şi sănătăţii cetăţenilor, apărarea şi securitatea statului, ocrotirea moştenirii culturale a poporului şi a altor interese publice.

Licenţa este un act oficial, emis de organul de licenţiere, ce confirmă dreptul titularului licenţei de practicare a genului de activitate indicat în aceasta pe parcursul unui termen stabilit şi în condiţiile respectării obligatorii a condiţiilor licenţei.

Formularul licenţei este un document de evidenţă strictă. Licenţa conţine următoarele date:

 denumirea autorităţii de licenţiere;

 seria, numărul şi data eliberării licenţei;

 denumirea, forma juridică şi de organizare, adresa juridică a titularului de licenţă;

 data şi numărul certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii, codul fiscal al acesteia;

 genul de activitate pentru care se eliberează licenţa;

 termenul de valabilitate a licenţei;

 semnătura conducătorului organului de licenţiere, autentificată prin aplicarea ştampilei acestui organ.

Camera de Licenţiere este organul de stat abilitat cu eliberarea licenţelor.

Ea efectuează următoarea activitate:

 eliberează, reperfectează, suspendă, reînnoieşte şi retrage licenţele, recunoaşte nevalabilitatea lor, eliberează copiile şi duplicatele de pe acestea;

 stabileşte condiţiile de licenţiere a genurilor de activitate concrete, întocmeşte lista documentelor suplimentare prezentate de solicitanţi pentru un anumit gen de activitate;

 organizează controlul asupra respectării de către titularii de licenţe a condiţiilor de licenţiere;

 ţine dosarele de licenţiere şi registrul unic al licenţelor;

 are alte atribuţii.

În Legislaţia Republicii Moldova nominalizează şi alte autorităţi de stat, în ale căror atribuţii intră eliberarea licenţelor speciale, pentru anumite genuri de activitate, care nu neapărat sunt activităţi de întreprinzător:

1. Ministerul Justiţiei a RM;

2. Banca Naţională a Moldovei; 

3. Comisia Naţională a Pieţei Financiare;

4. Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică;

5. Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei;

6. Consiliul Coordonator al Audiovizualului 

Procedura de obţinere a licenţei. Pentru obţinerea licenţei se va depune o cerere la Camera de Licenţiere, care trebuie să conţină următoarele date: denumirea completă a întreprinderii (numele, prenumele, adresa şi codul fiscal al persoanei fizice), adresa juridică, codul fiscal, genul de activitate supus licenţierii, sediul filialelor (dacă există), lista actelor anexate la cerere, care confirmă abilitatea de a desfăşura un anumit gen de activitate.

La cererea de obţinere a licenţei se anexează următoarele acte:

1. Copia certificatului de înregistrare a întreprinderii (a buletinului de identitate al persoanei fizice) autentificată la notar;

2. Adeverinţa în original (sau copia autentificată notarial), eliberată de organul teritorial fiscal, ce confirmă lipsa datoriilor faţă de bugetul consolidat şi bugetul de stat al asigurării sociale;

3. Alte acte în original (sau copia autentificată notarial), în funcţie de condiţiile de licenţiere a unui sau altui gen de activitate.

Camera de Licenţiere nu este în drept să ceară prezentarea altor acte decât cele prevăzute de lege şi cele ce depind de condiţiile de licenţiere.

Camera poate refuza acceptarea cererii, dacă: 

 cererea este depusă sau semnată de o persoană care nu are atribuţiile respective;

 actele au fost perfectate cu încălcarea cerinţelor legislaţiei. 

 În cazul neacceptării cererii de eliberare a licenţei, persoana ce a depus cererea (solicitantul) este informat în scris, indicându-se motivele refuzului. O nouă cerere poate fi depusă doar după înlăturarea cauzelor care au servit temei pentru refuz.

Decizia de eliberare a licenţei sau de refuz a eliberării ei se ia de Camera de licenţiere în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data depunerii cererii de eliberare a licenţei. Legea privind licenţierea unor genuri de activitate nr. 451/2001 M.O. al R.M. – nr. 108-109/836 din 06.09.2001prevede doar două temeiuri privind respingerea cererii de eliberare a licenţei:

1) neautenticitatea datelor din documentele prezentate de solicitant;

2) neîncadrarea solicitantului de licenţă în condiţiile de licenţiere.

Dacă refuzul a fost dat având la bază primul temei, o nouă cerere poate fi depusă nu mai devreme de trei luni de zile după data adoptării deciziei privind refuzul de eliberare a licenţei.

Dacă refuzul de eliberare a licenţei are ca motiv neîntrunirea condiţiilor de licenţiere, o nouă cerere de eliberare a licenţei poate fi depusă după înlăturarea cauzelor care au dus la primirea refuzului.

Sfera de acţiune a licenţei. Licenţele eliberate de Camera de Licenţiere sunt valabile pe întreg teritoriul R.M., iar licenţele eliberate de autorităţile administraţiei publice locale sunt valabile pe raza jurisdicţiei lor. În afara hotarelor R.Moldova licenţa este valabilă în corespundere cu acordurile internaţionale la care Moldova este parte.

       Termenul de valabilitate al licenţei. Licenţa se eliberează pe un termen de 5 ani. Există cazuri cînd se eliberează licenţa pentru un an (importul şi comercializarea producţiei alcoolice şi din tutun), 3 ani (fabricarea şi comercializarea producţiei alcoolice şi a berii). Pentru activităţile care sunt licenţiate Banca Naţională a Moldovei; Comisia Naţională a Pieţei Financiare;Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică;Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei; Consiliul Coordonator al Audiovizualului legile speciale stabilesc alţi termeni. Licenţa este valabilă de la data eliberării şi pînă la data expirării ei.

Prelungirea valabilităţii licenţei. În cazul în care titularul de licenţă intenţionează să desfăşoare genul de activitate indicat în licenţă după expirarea termenului de valabilitate, el este în drept să solicite prelungirea valabilităţii licenţei pentru un nou termen, cu achitarea taxei pentru licenţă, cu cel mult 30 de zile înainte de expirarea termenului de valabilitate a licenţei, dar nu mai tîrziu de ultima zi de expirare a termenului de valabilitate a acesteia. Procedura de prelungire a licenţei este similară procedurii de eliberare a licenţei. În caz de adoptare a deciziei de prelungire a licenţei, pe licenţă se aplică menţiunea privind prelungirea termenului de valabilitate, cu indicarea termenului nou. Menţiunea privind prelungirea termenului de valabilitate poate fi aplicată pe acelaşi formular al licenţei sau, după caz, pe un formular nou, pînă la expirarea termenului anterior de valabilitate a licenţei. În cazul dat, termenul nou de valabilitate a licenţei va curge din ultima zi calendaristică în care a expirat termenul anterior de valabilitate a acestuia.

Încetarea valabilităţii licenţei. Acţiunea licenţei încetează în caz de anulare, suspendare, retragere sau de expirare.

Licenţa se anulează în cazul depistării de date neautentice în actele de obţinere a licenţei. În termenul de valabilitate a licenţei, titularul este obligat să respecte condiţiile de desfăşurare a activităţii licenţiate. Autoritate de licenţiere are obligaţia de a cotrola respectarea condiţiilor de licenţiere a activităţilor pentru care se eliberează licenţe. Controlul poate fi planificat sau inopinat. 

Controalele  planificate asupra respectării de cătee titularii de licenţe se efectuează de către autoritatea de licenţiere cel mult o dată în decursul anului calendaristic, cu cooptarea după caz, a reprezentanţilor instituţiilor cu funcţii de reglementare şi de control, conform competenţei.

Controalele inopinate se efectuează numai în temeiul unei sesizări scrise din partea instituţiilor cu funcţii de reglementare şi de control privind încălcarea de către titularul de licenţă a condiţiilor de licenţiere sau în scopul de a verifica îndeplinirea prescripţiilor privind lichidarea încălcărilor ce ţin de condiţiile de licenţiere. Controlul inopinat poate fi efectuat de către autoritatea de licenţiere şi în baza autosesizării sau în temeiul sesizării scrise, depuse conform prevederilor legislaţiei cu privire la protecţia consumatorilor.

La efectuarea controlului respectării condiţiilor de licenţiere, autoritatea de licenţiere va ţine cont de următoarele principii:

a) legalitatea şi respectarea competenţei stabilite de lege;

b) neadmiterea aplicării sancţiunilor care nu sunt stabilite de lege;

c) tratarea dubiilor, apărute la aplicarea legislaţiei, în favoarea titularului de licenţă;

d) efectuarea cheltuielilor de control din contul statului;

e) presrcierea recomandărilor pentru înlăturarea încălcărilor constatate în urma controlului;

f) dreptul de a ataca acţiunile autorităţii de licenţiere.

În cazul în care se depistează încălcări ale condiţiilor de licenbţiere, aurtoritatea de licenţiere, în termen de 15 zile lucrătoare de la data întocmirii actului de control, emite prescripţia privind lichidarea încălcărilor, cuprinzînd recomandările privind modul de remediere a tuturor deficienţelor identificate, precum şi avertizarea despre posibila suspendare sau retragere a licenţei dacă încălcările depistate nu vor fi lichidate în termenul stabilit. În cazul în care titularul de licenţă nu răspunde în termenul stabilit sau neajunsurile stabilite nu au fost înlăturate autoritatea de licenţiere poate iniţia procedura de suspendare a activităţii titularului de licenţă.

       Suspendarea licenţei se face temporar în temeiurile stabilite la art.20 alin.(2) din Legea nr.451/2001. Drept temei pentru suspendare a licenţei servesc:

- cererea titularului de licenţă privind suspendarea acesteia;

- neachitarea anuală şi trimestrială, în termenul stabilit, a taxei pentru licenţă;

- nerespectarea de către titularul de licenţă a termenului de depunere a cererii de eliberare a duplicatului licenţei pierdute sau deteriorate;

- desfăşurarea de către filială şi/ sau altă subdiviziune separată a titularului de licenţă a activităţii licenţiate fără copia autorizată de pe licenţă, în cazurile cînd obligativitatea obţinerii copiilor autorizate de pe licenţă este stabilită prin lege.

Activitatea de întreprinzător, potrivit art.17 din Legea nr.235/2006 cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător, poate fi suspendată prin hotărîre judecătorească adoptată în termen de 5 zile lucrătoare de la adresare şi se execută în conformitate cu legislaţia.Procedura judiciară de examinare a cauzelor de suspendare a licenţei este prevăzută în art.341-1 -  343-5 din Codul de procedură Civilă, capitolul Sistarea temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor/autorizaţiilor ce vizează activitatea de întreprinzător.

Licenţa poate fi retrasă doar prin hotărîre judecătorească. Drept temei pentru retragerea licenţei servesc:

- cererea titularului de licenţă privind retragerea acesteia;

- decizia cu privire la anularea înregistrării în documentele prezentate autorităţii de licenţiere;

- depistarea unor date neautentice în documentele prezentate autorităţii de licenţiere;

- stabilirea faptului de transmitere a licenţei sau a copiei de pe aceasta altei persoane în scopul desfăşurării genului de activitate licenţiat;

- neînlăturarea în termenul stabilit, a circumstanţelor care au dus la suspendarea temporară a licenţei;

- nerespectarea a doua oară a prescripţiilor privind lichidarea încălcărilor ce ţin de condiţiile de licenţiere;

- alte cazuri stabilite expres de legile speciale ce reglementează genul de activitate licenţiat.

Procedura judiciară de retragere a licenţei este reglementată de art.17 din Legea nr.235/2006 cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător, de art.343-1  - 343-5 din Codul de procedură Civilă, capitolul Sistarea temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor/autorizaţiilor ce vizează activitatea de întreprinzător. 

Prin retragerea licenţei fostul titular pierde dreptul de a mai desfăşura activitate indicată în licenţă şi orice acţiubne executată în vederea desfăşurării activităţii poate fi calificată ca activitate de întreprinzător ilegală şi sancţionată în modul stabilit de legislaţia contravenţională sau openală.

Licenţa, de asemenea îşi încetează valabilitatea atunci cînd termenul pentru care a fost eliberată a ajuns la scadenţă, sau dacă întreprinzătorul titular de licenţă s-a lichidat în mod voluntar sau a fost lichidat prin hotărîre judecătorească.

Obligaţia ţinerii evidenţei contabile

Persoanele fizice şi juridice care practică activitatea de întreprinzător sunt obligate prin art. 2 al Legii contabilităţii, nr. 113/2007 să organizeze şi să ţină contabilitatea proprie a activităţii comerciale pe care o desfăşoară. Este o obligaţie instituită, în primul rând, în interesul propriu al comerciantului, care trebuie să cunoască situaţia financiar-contabilă a afacerilor sale şi, pe de altă parte, în controversele cu alţi comercianţi îi procură probele necesare pentru dovedirea drepturilor sale.

Contabilitatea reprezintă un sistem complex de evidenţă, informare şi gestiune, în baza căruia să determină indicatorii necesari pentru întocmirea declaraţiilor, altor documente utilizate în vederea calculării şi achitării impozitelor, efectuării decontărilor. 

Ca instrument principal al gestiunii patrimoniului, stocării şi analizei rezultatelor obţinute, contabilitatea trebuie să asigure:

a) înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea şi păstrarea informaţiei cu privire la patrimoniu, cheltuielile de fabricare şi circulaţie, decontările, obligaţiile, drepturile şi rezultatele obţinute, utilizate atât pentru necesităţile proprii, cât şi în relaţiile cu acţionarii, clienţii furnizori, băncile, organele fiscale şi alte persoane fizice şi juridice;

b) controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate, al procedeelor de prelucrare utilizate şi al exactităţii datelor contabile;

c) furnizarea informaţiei necesare determinării patrimoniului naţional, executării bugetului, precum şi întocmirii raportului financiar pe ansamblul economiei naţionale.

Legea contabilităţii prevede că ciclul contabil al entităţii include 6 operaţiuni, inclusiv: întocmirea documentelor primare; evaluarea şi recunoaştere elementelor contabile; reflectarea informaţiilor în conturile contabile; întocmirea regisrelor contabile;m inventarierea elementelor contabile; întocmirea rapoartelor financiare.

Obligaţia întreprinzătorului de a desfăşura activitate în limitele concurenţei loiale

Conform art. 126, alin. (2) din Constituţia R.Moldova, una din obligaţiile statului în domeniul economiei naţionale este asigurarea libertăţii comerţului şi protecţiei concurenţei loiale. 

Concurenţa ca o liberă competiţie între agenţii economici care oferă pe o piaţă determinată produse sau servicii ce tind se satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor, desfăşurată în scopul de a asigura existenţe sau expansiunea comerţului.

Condiţii pentru existenta concurenţei 

Pentru ca întreprinzătorii să-şi manifeste comportamentul concurenţial, trebuie să existe un mediu adecvat, şi anume cel al economiei de piaţă, care implică existenţa unor condiţii specifice, cum ar fi:

- liberalizarea comerţului (activităţii de întreprinzător); Potrivit acestei condiţii, fiecare întreprinzător este în drept să-şi aleagă domeniul de activitate, având deplina libertate de a produce şi/sau de a vinde mărfurile, de a presta serviciile cerute de piaţă. Această condiţie îşi are fundamentul juridic în dispoziţii constituţionale, potrivit cărora piaţa şi libera iniţiativă economică... sunt factori de bază ai economiei (art.9), iar statul trebuie să asigure libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător (art.126). în acord cu ele, au fost elaborate dispoziţii legale privind dreptul întreprinzătorului persoană fizică de a-şi desfăşura activitatea fără a constitui o persoană juridică (Codul civil, art.26) şi de a încheia orice act juridic neinterzis de lege şi dreptul întreprinzătorului persoană juridică de a practica orice gen de activitate neinterzis de lege (art.60).

- existenţa unui număr suficient de agenţi economici privaţi. Această condiţie îşi are originea în principiul constituţional de libertate a activităţii de întreprinzător, conform căruia legiuitorul permite persoanelor fizice a se înregistra ca întreprinzător individual şi a participa la constituirea unor persoane juridice cu scop lucrativ ca să desfăşoare activităţi economice aducătoare de profit.

- liberalizarea preţurilor şi tarifelor. Conform art.6 alin.(6) din Legea nr. 845/1992, întreprinzătorii sunt în drept să stabilească, în mod independent, preţurile şi tarifele la producţia fabricată sau la serviciile prestate în bază de contract cu partenerii. Prin art.9 alin.(4) lit.a) din legea nominalizată, autorităţilor publice li se interzice să încheie acorduri sau să dea dispoziţii privind majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor şi tarifelor care conduc la limitarea concurenţei.

- asigurarea unui cadru legal. care să prevină şi să sancţioneze concurenta ilicită, în absenţa unor reglementări legale de prevenire a practicării ilicite a activităţii de întreprinzător s-ar ajunge la denaturarea funcţionării economiei de piaţă. Principalul act normativ în domeniu, Legea nr. 183/2012  interzice un şir de acţiuni ce duc la denaturarea şi suprimarea concurenţei, ca abuzul de situaţia dominantă pe piaţă;

Funcţiile concurentei în economia de piaţă. In economia de piaţă, concurenţa îndeplineşte următoarele funcţii: regulator al cererii şi ofertei; de factor determinant la stabilirea preţului mărfurilor şi serviciilor; de mecanism al repartizării profitului între agenţii economici implicaţi în producţia şi distribuţia mărfurilor.

Concurenta neloială. Doctrina defineşte concurenţa neloială ca încălcare a obligaţiei

comerciantului de a folosi în activităţile comerciale sau industriale numai procedee oneste, corecte (răspândirea unor informaţii false sau denaturate în stare să prejudicieze averea şi/sau reputaţia unui alt agent economic, inducerea în eroare a cumpărătorului privitor la modul şi locul fabricării; folosirea neautorizată a emblemei comerciale, a firmei sau a mărcii, precum şi copierea formei, ambalajului sau a aspectului exterior al mărfii unui alt agent economic; dobândirea, folosirea sau divulgarea informaţiilor ştiinţifice, de producţie şi comerciale, inclusiv a secretelor comerciale, fără acordul posesorilor lor).

Obligaţia de a contribui cu taxe şi impozite la cheltuielile publice

Capacitatea statului de a-şi realiza funcţia socială, economică, funcţia de respectare a ordinii de drept, funcţia ecologică şi alte aspecte ale vieţii statale în mare măsură depinde de mărimea veniturilor de care dispune şi care formează bugetul de stat. Iar formarea bugetului, după cum se ştie, are loc prin recepţionarea veniturilor provenite din impozitarea contribuabililor şi din alte plăţi ale populaţiei. Cadrul normativ al Republicii Moldova prevede că subiectele impunerii sunt: persoanele fizice şi juridice indiferent de statutul lor. De aici rezultă că şi întreprinzătorii sunt supuşi impozitării. Una din obligaţiile întreprinzătorilor, stabilită în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845/1992, este „onorarea obligaţiilor la buget”, ceea ce înseamnă plata în termen a impozitelor şi taxelor.

Obligaţia întreprinzătorului de a nu polua mediul înconjurător

Dobândind posibilitatea de a transforma natura, omul nu şi-a pus mult timp problema de a proceda raţional, în condiţii normale de echilibru şi dezvoltare a vieţii. El a sesizat destul de târziu că este creaţia şi creatorul mediului său ambiant, care îi asigură existenţa biologică şi, totodată, cea intelectuală. Exploatarea iraţională, în primul rând, a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună etc.), apoi a celor neregenerabile (bogăţii minerale ale subsolului) a accentuat efectul nociv al acţiunilor omului asupra naturii.

Conform art. 32 din Legea privind protecţia mediului înconjurător, nr. 1515/1993, agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, sunt obligaţi să întreprindă un şir de măsuri de protecţie a apelor, aerului, solului şi subsolului.

Conform art. 59, Constituţia R.M., protecţia mediului înconjurător, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice şi culturale constituie o obligaţie a fiecărui cetăţean.

10. Persoana fizica ca subiect de drept comercial

Subiecte ale raportului juridic, respectiv şi ale activităţii de întreprinzător nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme organizate.

Subiecte ale dreptul comercial sunt persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător, adică au dobândit, prin înregistrare sau prin alt mod stabilit de lege, calitatea de întreprinzători.

Deoarece dreptul comercial încorporează şi normele de drept public, au calitatea de subiecte şi persoanele juridice de drept public care înregistrează, autorizează, licenţiază, supraveghează, controlează etc. persoanele care desfăşoară activitate de întreprinzător, deţinând în aceste raporturi o poziţie dominantă

Conform legislaţiei în vigoare, persoana fizică este omul privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii. Persoana fizică are dreptul să practice activitatea de întreprinzător, fără a constitui o persoană juridică, din momentul înregistrării de stat în calitatea de întreprinzător individual (Cod civil al RM, art. 26, alin. 1)

Pentru ca persoana fizică să fie recunoscută ca subiect al dreptului comercial, trebuie să dispună de capacitatea juridică care, la rândul său, se împarte în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Conform art. 18 al Codului civil al R.M. – capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile se recunoaşte, în egală măsură, tuturor persoanelor fizice. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare la momentul naşterii şi încetează odată cu moartea. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu presupune aptitudinea persoanei de a dobândi prin fapta proprie şi de a exercita drepturile civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le exercita. Capacitatea de exerciţiu apare la 18 ani. Pornind de la dispoziţiile Codului civil al R.M., se permite practicarea activităţii de întreprinzător, până la atingerea vârstei de 18 ani, în trei cazuri, şi anume: conform art. 20 al Codului civil al R.M. minorul dobândeşte prin căsătorie capacitatea deplină de exerciţiu. Al doilea caz este atunci când este recunoscută capacitatea de exerciţiu deplină a minorului care a atins vârsta de 16 ani, dar care lucrează în baza unui contract de muncă sau cu acordul părinţilor, tutorilor, curatorilor, practică activitatea de întreprinzător (cazul al treilea).

Capacitatea de folosinţă nu poate fi limitată arbitrar. Convenţiile ce duc la limitarea capacităţii de folosinţă sunt nule. Legea stabileşte anumite cazuri de îngrădire:

Îngrădirile capacităţii de folosinţă pot fi grupate în funcţie de mai multe criterii.

-  în raport de finalitatea lor, există îngrădiri (incapacităţi) cu caracter de măsuri de protecţie a persoanei fizice şi îngrădiri (incapacităţi) cu caracter de sancţiune sau de măsuri de siguranţă.( Decăderea   din   drepturile   părinteşti; incapacităţii de a fi tutore sau curatori  )

- în  raport de izvorul de drept, există incapacităţi stabilite în legislaţia civilă şi incapacităţi stabilite în legislaţia penală.(privaţiunea de libertate)

 Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei ca prin acţiunile sale să dobândească anumite drepturi şi să-şi asume obligaţii (posibilitatea de a exercita acţiuni juridice singur).

Ea este formată (abstract) din:

Ø  capacitatea de a încheia convenţii;

Ø  capacitatea de a răspunde;

Ø  capacitatea de a exercita drepturi şi a executa obligaţii.

Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, raportate la capacitatea de exerciţiu deplină şi restrânsă, sunt: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea şi egalitatea.

            Capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă formează dreptul subiectiv al cetăţeanului. Capacitatea de exerciţiu nu poate fi înstrăinată. Nimeni arbitrar nu poate limita sau lipsi o persoană de capacitatea de exerciţiu decât numai în cazurile prevăzute de lege, de către instanţa de judecată.

În aşa fel, deosebim următoarele categorii de capacitate de exerciţiu a persoanei fizice în baza Codului Civil  R.M. reglementează în art. 20-25:

1) capacitatea de exerciţiu deplină:

            a) capacitatea de exerciţiu a persoanelor majore (care au împlinit vârsta de 18 ani);

            b) capacitatea de exerciţiu a persoanelor care s-au căsătorit înaintea împlinirii vârstei de 18 ani;

            c) capacitatea de exerciţiu a persoanelor emancipate.

2) capacitatea de exerciţiu restrânsă:

            a)  capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;

            b) capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 14 şi 18 ani;

            c) capacitatea de exerciţiu a persoanelor limitate în această capacitate din cauza abuzului de băuturi alcoolice şi folosirii substanţelor narcotice;

3) lipsa capacităţii de exerciţiu:

         1. Capacitatea de exerciţiu deplină este recunoscută persoanelor ce au împlinit majoratul - 18 ani, precum şi persoanelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Capacitatea de exerciţiu deplină semnifică aptitudinea persoanei fizice de a dobîndi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi exercita obligaţiile civile prin încheierea - perso­nal tuturor actelor juridice civile. Aceasta se caracterizează prin fap­tul, că persoana fizică poate încheia personal actele juridice civile, şi pot fi încheiate toate actele civile.

În ceea priveşte începutul capacităţii de exerciţii deplină, legea determină cîteva momente şi anume:

- Împlinirea majoratului; - Căsătoria pînă la împlinirea majoratului; - Emanciparea.

Vârsta minimă de căsătorie conform art. 14 din Codul familiei, este de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei. Din motive întemeiate, se poate încuviinţa încheierea căsătoriei cu reducerea vârstei matrimoniale pentru bărbaţi, dar nu mai mult decât cu doi ani. Organul competent de a reduce vârsta de căsătorie pentru bărbaţi este autoritatea administraţiei publice în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul persoana care doreşte să se căsătorească. Cel care a dobândit capacitate de exerciţiu deplină prin căsătorie, iar, ulterior, până a împlini vârsta de 18 ani, desface căsătoria îşi păstrează capacitatea de exerciţiu deplină. Acest lucru se desprinde din art. 20 alin. (2) din Codul civil, care dispune că desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu a minorului. Dacă însă căsătoria a fost declarată nulă, instanţa judecătorească îl poate lipsi pe soţul minor de capacitatea de exerciţiu deplină.

Emanciparea  (art.  20  alin.(3)),  conform căruia „minorul care a atins vârsta de 16 ani poate fi recunoscut ca având capacitate de exerciţiu deplină dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau,   cu  acordul părinţilor,   adoptatorilor sau  curatorului, practică activitate de întreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu  unui minor (emancipare) se efectuează prin hotărâre a autorităţii  tutelare,   cu  acordul ambilor părinţi,  adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa unui astfel de acord, prin hotărâre judecătorească ".

         Pentru   ca  minorul   să  poată   fi   emancipat,   trebuie  întrunite următoarele condiţii:

         - minorul să aibă cel puţin 16 ani; - minorul să fie angajat în câmpul muncii; sau

         -  să practice activitate de întreprinzător cu acordul persoanelor enunţate la art. 20 alin. (3) din Codul civil.

Emanciparea minorului poate fi efectuată prin hotărâre a autorităţii tutelare sau prin hotărâre a instanţei judecătoreşti. Asupra emancipării va decide autoritatea tutelară dacă îşi vor da acordul ambii părinţi. Dacă unul dintre părinţi nu este de acord cu emanciparea copilului minor, emanciparea se va face prin hotărâre judecătorească.

         2.Capacitatea de exerciţiu restrânsă este recunoscută persoa­nelor fizice între vârsta de 7 şi 18 ani şi persoanelor ce au atins majoratul, dar care au fost limitate în capacitate de exerciţiu prin hotărâre judecătorească. La rândul său capacitatea civilă restrânsă de exerciţiu este divizată în:

        a) capacitate restrânsă de la 7 la 14 ani, unde persoana fizică poate încheia personal acte juridice curente de mică valoare, care se execută la momentul încheierii lor, acte de conservare, şi acte de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrare de stat a drepturilor apărute în temeiul lor, iar celelalte acte se încheie din numele mino­rului de către părinţii acestuia sau tutore în condiţiile prevăzute de lege.

        În primul rând, minorul cu vârstă între 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător acte juridice curente de mică valoare, care se execută la momentul încheierii lor. Astfel de acte juridice trebuie să corespundă cerinţelor minorului specifice vârstei la care încheie actul juridic. De exemplu, un minor în vârstă de 8 ani poate să cumpere produse alimentare: o pâine, un kilogram de roşii, o îngheţată şi altele asemenea.

        b) capacitate restrânsă de la 14 la 18 ani, unde persoana fizică poate încheia personal acte juridice ce presupun posibilitatea de a dispune de veniturile rezultate din activităţile proprii, să-şi exercite drepturile de autor, inventator, precum şi alte drepturi ce rezultă din creaţia proprie, să facă depuneri la instituţiile financiare şi să dis­pună de ele, precum şi să încheie alte acte juridice cu încuviinţarea părinţilor sau autorităţii tutelare.

Acte juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 le poate încheia valabil personal şi singur, deci fără încuviinţarea prealabilă, altele decât actele mărunte şi cele de conservare.  Această categorie de acte juridice civile cuprinde conform art. 21 alin. (2), Cod civil :

-  să dispună de salariu, de bursă sau de alte venituri rezultate din activitate proprie;                                                                 

- să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale apărate de lege;

-  să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri în conformitate cu legea;

- să încheie actele juridice prevăzute la art.22 alin.(2).

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul de a fi membru de cooperativă, în acest caz el posedă orice drept, inclusiv patrimonial, ca un astfel de membru (Codul civil, art. 21 alin. (4)).

Minorul cu vârstă între 15 - 18 ani răspunde pentru daunele ma­teriale pe care le-a cauzat, în cazul în care nu are bunuri ori salariu suficient pentru repararea prejudiciului, despăgubirea părţii se va face de către părinţi, adoptatori sau curator, dacă aceştia nu vor dovedi că dauna nu s-a produs din culpa minorului (Codul civil, art. 1407).

c) Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice limitate în capacitate de exerciţiu

Limitarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă în aceea că persoana fizică este lipsită de posibilitatea de a-şi dobândi prin acţiunile sale drepturi şi a-şi asuma obligaţii pe care în baza legii le-ar putea dobândi şi asuma

Limitarea capacităţii de exerciţiu: se aplică faţă de persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină cît şi a minorilor care au împlinit vârsta de 14 ani.

Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani pot fi limitaţi în capacitatea sa în temeiurile:

 *dacă folosesc mijloacele dobândite în detrimentul sănătăţii, a dezvoltării intelectuale toate mijloacele procură discuri cu filme);

*dacă prin acţiunile sale încalcă normele morale. Nu poate fi limitat minorul care s-a căsătorit sau este emancipat (atribuirea capacităţii de exerciţiu deplină de către instanţa de judecată în baza faptului că minorul are o dezvoltare intelectuală, psihică avansată; îşi poate da seama de toate acţiunile sale, precum şi rezultatele ce pot apărea) în calitate de minor.

Limitarea capacităţii de exerciţiu se face numai în cazurile prevăzute de lege şi numai în baza hotărârii instanţei de judecată. Se limitează persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină şi persoanele căsătorite până la vârsta de 18 ani şi cele emancipate.

Temeiurile limitării capacităţii de exerciţiu:

Ø  abuzul de băuturi spirtoase sau droguri

Ø  punerea într-o situaţie grea financiară familia sa.

În legislaţia multor state este stabilit că persoana poate fi limitată şi în alte cazuri....(de exemplu toate sursele le-a cheltuit într-o noapte la cazino).

Este necesar de a fi ambele aceste temeiuri expuse mai sus pentru ca o persoană să fie limitată-n capacitatea de exerciţiu. Procedura este stabilită prin CPC al RM art.

Lipsirea persoanei de capacitatea de exerciţiu:

Persoana este lipsită de capacitatea de exerciţiu dacă suferă de o boală patologică şi nu-şi dă seama de acţiunile şi consecinţele acestor acţiuni. Drept temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice, conform art. 25 din Codul civil, „servesc bolile mintale sau deficienţele mintale, din a căror cauză persoana nu poate conştientizează sau dirija acţiunile sale ".

         Bolile  mintale  sau  deficienţele  mintale,  chiar adeverite  prin certificat medical,  nu dau dreptul  a considera persoana ca fiind incapabilă. Ea poate fi declarată ca atare numai de către instanţa de judecată. Conform art. 302 alin.(2) din Codul de procedură civilă, pot adresa cerere în judecată pentru declararea incapacităţii membrii de familie ai persoanei, radele apropiate (părinţi, copii, fraţi, surori, bunici), procurorul, organul de tutelă şi curatela, instituţia psihiatrică.

Pentru declararea incapacităţii persoanei fizice este necesară expertiza medico-legală despre starea ei psihică. Ordonarea expertizei de constatare a stării psihice se face de către instanţa judecătorească în condiţiile art. 305 din Codul de procedură civilă. Dacă persoana în a cărei privinţă este pornit un proces de declarare a incapacităţii se eschivează în mod vădit de la expertiză, instanţa poate pronunţa o încheiere privind trimiterea ei forţată la expertiză psihiatrică. Examinarea cererii de declarare a incapacităţii persoanei fizice are loc cu participarea obligatorie a reprezentantului organului de tutelă şi curatela.

Dacă în şedinţa de judecată se constată că există temei pentru declararea incapacităţii, instanţa adoptă o hotărâre prin care declară incapacitatea. Asupra persoanei declarate incapabilă, în baza hotărârii judecătoreşti, organul de tutelă şi curatela instituie tutela. Conform art. 24 alin. (2) din Codul civil, actele juridice în numele persoanei fizice declarate incapabilă se încheie de către tutore. Această prevedere legală impune concluzia că persoana declarată incapabilă nu poate încheia nici un act juridic, nici chiar de o valoare foarte mică. Conform art. 222 alin. (1) din Codul civil, actul juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu este nul.

În cazul în care persoana declarată incapabilă s-a însănătoşit sau dacă starea sănătăţii ei s-a îmbunătăţit, instanţa de judecată o declară capabilă. O asemenea cerere poate fi înaintată de persoanele care au cerut declararea incapacităţii, în acest caz, este necesar un raport de expertiză psihiatrică legală de constatare a faptului că persoana nu mai suferă de boli mintale sau deficienţe mintale. În temeiul acestei hotărâri, tutela instituită asupra persoanei se anulează.

Specific pentru recunoaşterea statutului de întreprinzător al individului constituie faptul că persoana fizică trebuie să fie înregistrată la organele de stat competente.

Fără înregistrarea de stat, desfăşurarea activităţii de întreprinzător este interzisă şi se sancţionează administrativ şi penal. Capacitatea persoanei fizice înregistrate ca întreprinzător individual are un spaţiu mai extins decât până la înregistrare.

Conform art. 26 Cod Civil al R.M., persoana fizică are dreptul să practice activitatea de întreprinzător, fără a constitui o persoană juridică, din momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege.

Indiferent de faptul că legislaţia în vigoare conţine dispoziţii ce reglementează în mod diferit aceleaşi relaţii, putem menţiona că persoana fizică, ca întreprinzător individual, poate desfăşura activitatea de întreprinzător doar dacă:

a)      a înregistrat o întreprindere individual;

b)      a înregistrat o gospodărie ţărănească;

c)      a dobândit patenta de întreprinzător.

O altă posibilitate a persoanei fizice de a desfăşura activitatea individuală de întreprinzător, reieşind din legislaţia în vigoare, nu există.

Întreprinderea individuală este întreprinderea care aparţine cetăţeanului, cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună.

Din dispoziţiile art. 13 alin.(2) şi ale art. 14 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845/1992 reiese că întreprinderea individuală este o activitate, metodic organizată, a unui individ care presupune repetiţia profesională a actelor potrivit unei organizări sistematice, bazate pe anumite mijloace materiale. Altfel spus, întreprindere individuală este activitatea persoanei fizice, întreprinzător individual este persoana fizică, cu capacitate deplină de exerciţiu, cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid, domiciliat în Republica Moldova, care practică activitate de întreprinzătorcare practică activitatea de întreprinzător în nume propriu şi din cont propriu, administrează personal afacerile, emite independent decizii, asigură întreprinderea cu cele necesare şi poartă răspundere pentru rezultatele eiÎntreprinzătorul individual se prezintă în raporturile juridice civile ca persoană fizică, însă asupra activităţii de întreprinzător se aplică regulile care reglementează activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ, dacă din lege sau din esenţa raporturilor juridice nu rezultă altfel. Întreprinzătorul individual este în drept să practice orice activitate neinterzisă de lege.

Procedura de înregistrare a Î.I. este prevăzută de art.28-31 al Legii nr.220-XVI din 19.10.2007.

Pentru înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual, la oficiul teritorial al Camerei în a cărui rază de desevire se află sediul acestuia (viza de domiciliu), se depun următoarele documente:

1. cererea de înregistrare, conform modelului aprobat de Camera Înregistrării de Stat;
2. buletinul de identitate a fondatorului sau reprezentantul acestuia, împuternicit prin procură autentificată în modul stabilit de lege;
3. documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.

Depunerea documentelor la înregistrarea de stat a întreprinzătorilor individuali se efectuează în condiţiile prevăzute mai sus. Oficiul teritorial al Camerei, în termen de 3 zile lucrătoare de la data depunerii documentelor, adoptă decizia de înregistrare a întreprinzătorului individual.

Decizia de fondare a întreprinderii individuale trebuie să conţină:

-         datele de identificare a fondatorului: numele, prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia, domiciliul, numărul actului de identitate;

-         denumirea de firmă a întreprinderii. Conform prevederilor art. 14 alin.(5) din Legea nr. 845/1992, în firma întreprinderii individuale trebuie să se includă cuvintele: „întreprindere individuală” ori prescurtat „Î. I.” şi numele, cel puţin, a unui posesor. De pildă, „Întreprinderea individuală Rotaru” sau „Î.I. Rotaru”;

-         sediul întreprinderii, care poate fi domiciliul fondatorului ori un local închiriat sau cumpărat;

-         data înfiinţării întreprinderii, care este data înscrierii ei în Registrul de stat;

-         genul de activitate a întreprinderii;

-         condiţiile  lichidării întreprinderii.

Înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual nu se admite în cazul în care:

• persoana fizică este deja înregistrată în calitate de întreprinzător individual;
• persoana respectivă este lipsită, prin hotărîrea instanţei de judecată, de dreptul de a  practica activitate de întreprinzător;
• în cazul în care pe numele persoanei au fost înregistrate anterior întreprinderi care nu funcţionează şi care nu au fost lichidate în modul stabilit de lege sau care au datorii la bugetul public naţional.

În asemenea cazuri, oficiul teritorial al Camerei adoptă decizia de a refuza înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual.

Ca formă de organizare a activităţii de întreprinzător întreprinderea individuală poate fi utilizată: de comercianţii locali care vând mărfuri şi produse cu amănuntul, de proprietarii de mici restaurante, cafenele, magazine de mezeluri, ţigări, băuturi răcoritoare şi alcoolice; de prestatorii individuali de servicii: frizeri, reparatori de încălţăminte, de aparatură tele-radio, de ceasuri şi automobile; de micii producători locali (meşteşugari) de obiecte din ceramică, de butoaie, de mobilă din lozie etc.

Întreprinderea individuală poate utiliza munca salariaţilor. Aceştia, producând şi comercializând mărfuri, prestând servicii, devin reprezentaţii fondatorului, îi creează drepturi şi obligaţii, iar în cazul în care încalcă drepturile consumatorului, răspunderea în faţa clientului o poartă fondatorul. Întreprinderea este obligată să plătească toate impozitele şi taxele prevăzute de legislaţie. Patrimoniul întreprinderii individuale este inseparabil de bunurile personale ale întreprinzătorului, care este obligat să ţină evidenţa contabilă a veniturilor obţinute din această activitate, precum şi evidenţa cheltuielilor suportate. Evidenţa va fi ţinută numai pentru mărfurile şi producţia destinată activităţii economice, dar nu şi pentru cele destinate uzului personal. Fondatorul întreprinderii indi­viduale răspunde nelimitat pentru obligaţiile întreprinderii individuale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care nu pot fi urmărite. Ea îşi încetează activitatea la data radierii sale din Registrul de stat, pentru care fapt fondatorul depune o declaraţie, indicând data la care încetează să activeze ca întreprinzător.

Patenta de întreprinzător. Una din cele mai simple forme de practicare a activităţii de întreprinzător de către persoana fizică din Republica Moldova este activitatea practicată în baza patentei de întreprinzător.

Patenta de întreprinzător este un certificat de stat nominativ, ce atestă dreptul de a desfăşura genul de activitate de întreprinzător indicat în ea în decursul unei anumite perioade de timp.

Titular al patentei de întreprinzător poate fi orice cetăţean al R.Moldova, cetăţean străin sau apatrid, cetăţenia persoanei care solicită patenta neavând nici o importanţă. O cerinţă semnificativă, în cazul patentei de întreprinzător, este principiul stabilirii de domiciliu, adică locuirea permanentă pe teritoriul R.M. O altă cerinţă faţă de titularul de patentă este corespunderea abilităţii personale cu cerinţele de calificare necesare pentru practicarea genurilor de activitate indicată în patentă. Un aspect important pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător în temeiul patentei este lipsa necesităţii de înregistrare a activităţii sau de primire a licenţei. Mai mult decât atât, titularul de patentă nu cade sub incidenţa cerinţelor ce presupun prezentarea dărilor de seamă financiare şi statistice, de ţinere a evidenţei contabile şi financiare, de efectuare a operaţiunilor şi decontărilor de casă.

În baza patentei de întreprinzător se pot desfăşura numai activităţile care sunt indicate în anexa legii cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93/1998.

Pentru a obţine patenta de întreprinzător, persoana fizică trebuie să se adreseze cu o cerere la Inspectoratul fiscal teritorial de la domiciliu sau din locul în care intenţionează să desfăşoare activitatea (sau Primăriei, dacă în localitate nu există oficiu al inspectoratului fiscal). La cerere se anexează următoarele acte: actul ce confirmă calificarea solicitantului de patentă; autorizarea autorităţii publice locale; actele ce confirmă dreptul asupra mijlocului de transport care va fi utilizat în activitatea de întreprinzător; contractul de locaţiune sau actul de proprietate; contractul de asigurare obligatorie şi bonul de plată a taxei pentru patentă.

Activitatea de întreprinzător individual în baza patentei de întreprinzător este impozabilă în felul următor – în fiecare lună titularul patentei plăteşte o taxă fixă pentru patentă. Această plată conţine următoarele impozite: impozitul pe venit, taxa pentru utilizarea resurselor naturale, taxa pentru amplasarea unităţilor comerciale, taxa pentru amenajarea teritoriului, taxa pentru dreptul de transportare a călătorilor, precum şi deducerile în bugetul de stat al asigurărilor sociale.

Titularul patentei de întreprinzător are următoarele obligaţii:

-         să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de autoritatea administraţia publice locale;

-         să respecte drepturile şi interesele consumatorului;

-         să respecte cerinţele legale impuse celor care desfăşoară genul de activitate respectiv, inclusiv normele sanitare, antiincendiare;

-         să afişeze patenta sau copiile ei autentificate de notar vizibil în locurile unde îşi desfăşoară activitatea de întreprinzător persoana fizică.

La practicarea activităţii de întreprinzător în baza patentei de întreprinzător deţinătorul patentei nu este în drept să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii, să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală a cărei fondator este el sau careva dintre membrii familiei sale.

Încetarea activităţii în baza patentei de întreprinzător se efectuează în baza următoarelor condiţii:

-         expirarea termenului pentru care a fost eliberată;

-         renunţarea titularului de patentă;

-         pierderea capacităţii de muncă;

-         decesul titularului de patentă;

-         aplicarea faţă de titularul patentei a unor sancţiuni administrative.

Titularul de patentă răspunde pentru obligaţiile asumate în activitatea de întreprinzător cu tot patrimoniul său, excepţie făcând bunurile care, potrivit legii, nu pot fi urmărite (lista bunurilor sunt indicate în art. 85 al Codului de executare al RM).

Gospodăria ţărănească este o întreprindere individuală, bazată pe proprietatea privată asupra terenurilor agricole (denumite în continuare terenuri) şi asupra altor bunuri, pe munca personală a membrilor unei familii (membri ai gospodăriei ţărăneşti), având ca scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară, comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole.

Gospodăria ţărăneasca se poate constitui şi dintr-o singura persoană fizică. Activitatea gospodăriei ţărăneşti este reglementată de Legea cu privire la gospodăriile ţărăneşti, de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, de Codul civil, Codul funciar, Codul fiscal, Codul muncii şi de alte acte normative.

Dreptul la constituirea gospodăriei ţărăneşti îl au persoanele fizice care au atins vârstă de 18 ani, dispun de capacitate de exerciţiu deplină şi posedă teren cu drept de proprietate privată.

O persoană fizică poate fi fondatorul (membrul) numai al unei gospodării ţărăneşti.

Pentru constituirea gospodăriei ţărăneşti persoana fizică trebuie să depună o declaraţie de constituire semnată de fondator şi de potenţialii membri ai acesteia în formă autentică.

În declaraţia de constituire a gospodăriei trebuie să se indice:

a)      denumirea completă şi abreviată a gospodăriei;

b)      sediul gospodăriei;

c)      numele, prenumele, data naşterii, cetăţenia şi domiciliul fondatorului şi al potenţialilor membri ai ei, gradul de rudenie al acestora cu fondatorul;

d)     numerele de înregistrare, amplasarea şi suprafaţa, conform cadastrului bunurilor imobile, a terenurilor în proprietate individuală sau proprietate comună, inclusiv a terenurilor din extravilan considerate grădini, precum şi a terenurilor arendate;

e)      componenţa altor bunuri imobiliare care se transmit în proprietate comună membrilor gospodăriei.

Denumirea gospodăriei ţărăneşti va conţine cuvintele: gospodărie ţărănească, numele fondatorului şi sediul gospodăriei.

Sediul gospodăriei ţărăneşti este în unitatea administrativ-teritorială de nivelul întâi în a cărei Primărie este înregistrată. Gospodăria ţărăneasca va fi înregistrată de către fondatorul ei la Primăria unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întâi în a cărei hotare el deţine teren. În cazul în care fondatorul deţine terenuri amplasate în hotarele a două sau mai multe unităţi administrativ-teritoriale de nivelul întâi, cererea de înregistrare a gospodăriei ţărăneşti se prezintă Primăriei alese de fondator.

Pentru înregistrarea gospodăriei ţărăneşti, fondatorul prezintă Primăriei:

a)      declaraţia de constituire;

b)      copiile de pe documentele ce confirmă dreptul de proprietate privată al fondatorului şi al potenţialilor membri ai gospodăriei asupra terenurilor;

c)      copiile de pe contractele de arendă a terenurilor, după caz, autentificate de secretarul Primăriei;

d)     bonul de plată, pe contul Primăriei, a taxei de înregistrare a gospodăriei.

În decursul unei săptămâni din ziua prezentării documentelor, Primăria înregistrează gospodăria ţărănească, efectuând înscrieri de rigoare în Registrul gospodăriilor ţărăneşti (de fermier), şi eliberează certificatul de înregistrare sau emite o decizie privind refuzul de a înregistra gospodăria.

Decizia motivată a Primăriei privind refuzul de a înregistra gospodăria ţărănească se remite fondatorului în scris.

Administrarea gospodăriei ţărăneşti este efectuată de fondatorul ei, iar în cazul eliberării fondatorului din funcţie, de unul dintre membri ei care a atins vârsta de 18 ani şi are capacitate de exerciţiu deplină, ales de ceilalţi membri ai gospodăriei.

Pot fi membri ai gospodăriei ţărăneşti, în afară de conducător, următoarele persoane apte de muncă: soţul (soţia), părinţii, copiii, inclusiv adoptivi, fraţii, surorile şi nepoţii lui care au atins vârsta de 16 ani. Primirea în gospodăria ţărăneasca se face cu acordul membrilor ei, iar ieşirea se face la cerere şi nu necesită acordul celorlaltor membri ai ei.

11. Persoana juridica ca subiect al dreptului comercial

Conform dispoziţiilor art. 57 al Codului civil al R.M., nr. 1107/2002persoanele juridice sunt de drept public şi de drept privat, situate, în raporturile civile, pe poziţii de egalitate.

Persoane juridice de drept public sunt: statul, unităţile administrativ-teritoriale, alte autorităţi publice. Deşi sunt în drept să participe la raporturi juridice civile, ele nu au calitatea de întreprinzător şi nu desfăşoară afaceri în nume propriu.

Întreprinderile de stat se constituie de către Guvern sau, prin delegare a împuternicirilor, de către autorităţile publice centrale, aplicându-se prevederile Legii privind întreprinderea de stat. De asemenea, statul poate constitui sau participa la constituirea unor alte persoane juridice, cum ar fi societăţile comerciale pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată. Având calitatea de fondator, asociat sau acţionar, statul se supune tuturor normelor juridice pe care le-a stabilit pentru aceste tipuri de persoane juridice.

Unităţile administrativ-teritoriale sunt în drept să înfiinţeze şi să gestioneze întreprinderi municipale care să desfăşoare activităţi de întreprinzător de interes public local. De asemenea, ele au dreptul să participe la constituirea de societăţi comerciale pe acţiuni şi cu răspundere limitată dacă în acest sens decide consiliul local.

Unele operaţiuni economice ale statului şi ale altor persoane juridice de drept public sunt de aceeaşi natură juridică ca şi activitatea de întreprinzător, ca, de exemplu, arendarea bunurilor ce le aparţin, transmiterea dreptului de prospecţiune şi explorare a resurselor naturale, în cazul concesiunilor acordate investitorilor, acordarea de credite, prin Banca Naţională a Moldovei, băncilor comerciale.

Persoana juridică de drept privat. Potrivit art.59 din Codul civil, persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) şi scop nelucrativ (necomercial).

Această clasificare are la origine scopul pe care şi-1 propun fondatorii la constituirea persoanei juridice. Dacă ei îşi propun să obţină beneficiu, o astfel de persoană are scop lucrativ, asupra ei dobândind drepturi patrimoniale şi transmisibile. Dacă îşi propun alte scopuri decât obţinerea de profit (de exemplu, ocrotirea naturii, protecţia salariaţilor, susţinerea culturii, artelor, învăţământului), fondatorii vor constitui o persoană juridică cu scop nelucrativ dobândind asupra ei, de regulă, drepturi nepatrimoniale şi netransmisibile. Spunem „de regulă", deoarece tehnica juridică a avansat în ultimii ani astfel încât a permis constituirea unor organizaţii necomerciale asupra cărora există drepturi patrimoniale.

Persoane juridice cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale (Codul civil, art.106-170), întreprinderile de stat şi municipale (Codul civil, art.179 şi Legea nr.146/1994 cu privire la întreprinderea de stat160), cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător (Codul civil, art.171-178, Legea nr.73/2001 privind la cooperativa de întreprinzător, Legea nr. 1007/2002 privind cooperativele de producţie). Fondatorii societăţilor comerciale urmăresc scopul de a obţine beneficii din activitatea societăţii şi a le împărţi între ei cu titlu de dividend. Acelaşi scop, în principiu, este urmărit şi de fondatorii întreprinderilor de stat şi municipale, precum şi de membrii cooperativelor de întreprinzător şi a cooperativelor de producţie. Altfel spus, persoanele juridice cu scop lucrativ sunt constituite şi gestionate de fondatori, asociaţi, membri, acţionari pentru obţinerea anumitor foloase materiale. Acestui scop îi este dedicată întreaga viaţă socială a acestor persoane juridice, din care considerent, legiuitorul a interzis donaţiile dintre ele.

Persoanele juridice cu scop lucrativ iau naştere (dobândesc calitatea de subiect) prin înregistrare de stat şi înmatriculare în Registrul de stat al întreprinderilor, fapt demonstrat de certificatul de înregistrare, eliberat de Camera înregistrării de Stat. La data constituirii, persoana juridică cu scop lucrativ dobândeşte dreptul de a desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire, inclusiv activitatea de întreprinzător. In cazul în care pentru un anumit tip de activitate se cere autorizaţie specială, persoana juridică va obţine această autorizaţie (licenţă).

Ca mecanisme de concentrare a capitalului şi de limitare a riscului ce rezultă din activitatea de întreprinzător, persoanele juridice cu scop lucrativ  sunt acele  subiecte prin  care  se desfăşoară  majoritatea

activităţilor de întreprinzător. Ele produc mărfuri, execută lucrări, prestează servicii, contribuie la bunăstarea cetăţenilor şi la dezvoltarea economică a ţării.

Persoanele juridice cu scop lucrativ au, prin definiţie, calitatea de întreprinzător, sunt principalii operatori ai vieţii economice şi subiecte cărora le este dedicată cea mai mare parte din materialul prezentului curs. Natura juridică a relaţiilor dintre persoana juridică cu scop lucrativ şi persoanele care au calitatea de fondator, asociat, membru sau acţionar constă în faptul că ultimele au faţă de persoana juridică un drept de creanţă complex din care se evidenţiază dreptul de a participa la activitate şi conducerea ei, dreptul la informaţii privind activitatea persoanei juridice, şi, principalul, o cotă din profitul obţinut, precum şi din activele rămase în caz de lichidare. Profitul realizat de persoana juridică şi activele în cazul lichidării ei se repartizează între asociaţi proporţional cotei lor de participaţie la capitalul social dacă actul de constituire nu stabileşte altfel. Dreptul de creanţă a asociatului faţă de societatea comercială este patrimonial şi transmisibil.

Persoana juridică cu scop nelucrativ (necomercial) se fondează pentru satisfacerea intereselor spirituale, profesionale, culturale, ştiinţifice, sociale etc, ceea ce necesită mijloace materiale, inclusiv băneşti, obţinute din cotizaţiile de membru, din donaţii, dar şi din activităţi economice aducătoare de profit. Prin urmare, în anumite condiţii, şi persoanele juridice cu scop nelucrativ au dreptul, cu titlu de excepţie, să desfăşoare activitate de întreprinzător. în acest sens, art.60 alin.(3) din Codul civil dispune că o persoană juridică poate desfăşura numai activitatea prevăzută de lege şi de actul de constituire. în dezvoltarea acestei dispoziţii, legiuitorul determină că organizaţiile necomerciale sunt în drept să desfăşoare orice activitate neinterzisă de lege care ţine de realizarea scopurilor prevăzute de statut sau care decurg din ele. Dacă o astfel de activitate este supusă licenţierii, organizaţia necomecială o va putea desfăşura doar după ce va obţine licenţă. Venitul realizat de organizaţia necomercială din activitatea de întreprinzător nu poate fi împărţit între membrii ei, ci este destinat realizării scopurilor propuse, membrii neavând drepturi patrimoniale transmisibile faţă de ea163.

Persoanele juridice care nu au scop lucrativ sunt organizaţii necomerciale, constituite în formă de asociaţii, instituţii, fundaţii, sindicate, patronate, partide, asociaţii religioase uniuni de persoane juridice etc.

12. Notiuni generale privind societatile comerciale

Definiţia legală a societăţii comerciale o găsim la art.106 C. civil potrivit căruia societatea comercială este organizaţia comercială cu capital social constituit din participaţiuni ale fondatorilor.

            Reieşind din prevederile legale, societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.

Clasificarea societăţilor comerciale. Codul civil nu conţine o clasificare a societăţilor însă în cuprinsul său sunt folosite noţiuni ce vorbesc despre existenţa unei atare clasificări. De exemplu, art.116 C.civ. vorbeşte de societăţi de persoane fără a arăta însă care sunt acestea.

            Cele mai des întâlnite criterii de clasificare a societăţilor comerciale sunt:

1. După natura lor sau după prevalenţa elementului personal ori a celui material, societăţile comerciale se împart în două categorii: societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.

Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţii personale ale asociaţilor. Fac parte din această categorie – societatea în nume colectiv şi societatea în comandită.

            Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor. Elementul esenţial îl reprezintă cota de capital investită de asociat.

            În această categorie intră de exemplu, societăţile pe acţiuni.

2. Societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată şi societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată.

În societatea în nume colectiv asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii, pe când în societatea pe acţiuni şi în societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund până la concurenţa aportului lor.

            În privinţa societăţii în comandită răspunderea asociaţilor este diferită în funcţie de categoria acestora, astfel, asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii, iar asociaţii comanditari numai în limita aportului lor.

3. După structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile comerciale se clasifică în două categorii: societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interes (de ex. SRL) şi societăţi în care capitalul se împarte în acţiuni (de ex. SA).
4. Societăţi care emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot emite asemenea titluri. În prima categorie intră societăţile pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată, în categoria a doua intră societăţile în nume colectiv şi în comandite.
5. În raport de provenienţa capitalului societăţile pot fi, societăţi cu capital autohton şi societăţi cu participare străină.

13. Conditii generale de constituire a persoanelor juridice cu scop lucrativ.

Fondatorii societăţii comerciale

 Constituirea societăţilor comerciale poate fi efectuată de către persoane fizice şi juridice. Conform art. 31 al Legii nr. 1134/1997 privind societăţile pe acţiuni, sunt consideraţi fondatori persoanele fizice şi juridice care au luat decizia de a o înfiinţa. Fondatorii semnifică persoanele care îşi asumă riscul în contextul organizării unei afaceri. Anume fondatorul este cel care determină obiectivele unei afaceri, fiind persoana care, având iniţiativa constituirii unei afaceri, se angajează să reunească capitalul necesar constituirii şi potenţialul personal, precum şi să îndeplinească formalităţile prevăzute de lege în acest scop.

La constituirea unei societăţi comerciale pot participa persoane fizice şi juridice care nu sunt interzise prin lege sau hotărâre judecătorească. În conformitate cu legislaţia în vigoare, fondatori pot fi cetăţeni ai R.Moldova, cetăţenii străini şi apatrizii, persoane juridice naţionale şi străine, statul şi unităţile administrativ-teritoriale. Pentru ca persoana fizică să fondeze o societate comercială, ea trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu.

Potrivit art. 20 alin.(l) din Codul civil, capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la atingerea majoratului, adică la 18 ani. După împlinirea acestei vârste, persoana poate participa la fondarea unei societăţi comerciale şi semna actul ei de constituire, cu excepţia cazului de incapacitate, declarată în condiţiile art. 24 din Codul civil sau în alte cazuri de limitare prin lege sau hotărâre judecătorească a persoanei în capacitate.

În dreptul comercial prin asociat se înţelege orice persoană fizică care participă ca parte într-o societate comercială. Dobândirea calităţii de asociat este condiţionată de semnarea actului constitutiv şi de depunerea în patrimoniul societăţii a aportului la care s-a angajat. Aceste două condiţii trebuie să fie întrunite cumulativ. Calitatea de asociat decurge din următoarele elemente:

-         participă la actele constitutive ale viitoarei entităţi, ca fondator;

-         îşi rezervă dreptul la dividende, care reprezintă o cotă determinată din beneficiul societăţii;

-         îşi asumă riscurile pentru eventualitatea unor pierderi intervenite în activitatea comună;

-         răspunde în limitele statutare sau legale pentru datoriile faţă de creditorii sociali.

Persoana juridică. Cadrul normativ al R.M. acordă dreptul persoanei juridice de a constitui societăţi comerciale. Astfel, de exemplu, art. 106 al Codului civil al R.M. prevede că societatea comercială poate fi fondator (membru al unei alte societăţi comerciale, cu excepţia cazurilor prevăzute de Codul civil şi alte legi). Exemplu de excepţie de la regula generală este prevăzut în art. 12, al. 2 şi art. 136, al. 2, conform cărora o persoană juridică, adică o societate comercială, nu poate fi asociat decât într-o singură societate cu răspundere limitată sau comanditar într-o singură societate în comandită. Întreprinderile de stat şi cele municipale au dreptul, de asemenea, să constituie societăţi comerciale, cu excepţia fondurilor de investiţii, dacă organul fondator şi organul împuternicit, cu excepţia dreptului de proprietate în numele statului, şi-au dat acordul în acest sens.Cooperativele de întreprinzător şi cele de producţie pot participa la fondarea societăţii comerciale, dacă adunarea generală a membrilor cooperativei a consimţit în acest sens. De asemenea, dreptul de a constitui societăţi comerciale îl au şi organizaţiile necomerciale, art.188 alin.2, Codul civil. Partidele politice, precum şi organizaţiile social-politice nu au dreptul să constituie societăţi comerciale, de asemenea, se interzice asociaţiilor obşteşti, fundaţiilor, cotelor, organizaţiilor filantropice să participe la fondarea burselor de mărfuri .

Elaborarea, aprobarea şi autentificarea actelor constitutive

Constituirea persoanelor juridice poate fi divizate condiţional în două etape:

1.      etapa contractuală(consensuală);

2.      etapa de înregistrare.

Etapa contractuală (consensuală)

            Etapa contractuală este etapa iniţială şi ea poate fi divizată în următoarele perioade :

¤ elaborarea actelor constitutive;

¤ aprobarea actelor;

¤ autentificarea (semnarea) lor.

Elaborarea şi aprobarea actelor constitutive

         Punctul de plecare în constituirea unei întreprinderi este întocmirea actelor constitutive ale unei societăţi. Prin utilizarea termenului de act de constituire legiutorul desemnează atît actele unipersonale(declaraţiile de constituire), cît cele pluripersonale (contractele). La o analiză a actului de constituire, se disting 4 caractere juridice, care ilustrează că actul este solemn, plurilateral, cu titlul oneros şi comutativ.

a)   Caracterul solemn al actului de constituire rezultă din dispoziţiile art. 107 al Codului civil, potrivit căruia acesta se autentifică notarial. Nerespectarea solemnităţii actului juridic atrage nulitatea lui (art.213).

b)  Caracterul plurilateral al a actului de constituire rezultă din definiţia  legală a societăţii comerciale al cărei capital social  este constituit din participaţiuni   ale fondatorilor  (membrilor). Folosind pluralul,  legiuitorul a vrut să ilustreze că, de regulă, societatea se constituie din mai multe persoane care doresc să lucreze în interes propriu, implicând activitatea şi bunurile acestora.

Ca excepţie, apar societăţile cu răspundere limitată (Codul civil, art. 145) şi societăţile pe acţiuni (art. 156) care pot fi constituite şi de o singură persoană, iar actul lor de constituire va fi unilateral.

c)  Caracterul oneros al actului de constituire decurge din faptul că fiecare asociat înţelege să devină membru al viitoarei entităţi colective în scopul - vădit patrimonial -   de a obţine o cotă predeterminată din câştigul prezumabil sau, altfel spus, din „foloasele ce ar putea deriva" şi care trebuie împărţite intre ei.

d)   Caracterul  comutativ. Printre actele de natură oneroasă al actelor de constituire se înscrie în categoria celor comutative, întinderea obligaţiilor pe care şi le asumă fiecare fondator nu depinde de un eveniment viitor (aleas), ci este cunoscută de părţi, adică este certă şi determinantă la momentul semnării contractului. Faptul că rezultatele economice ale activităţii desfăşurate în comun se pot concretiza nu numai în beneficii, ci şi în eventuale pierderi, nu transformă contractul de societate într-o operaţiune aleatorie.

e)   Caracterul comercial al actelor de constituire este determinat de obiectul de activitate al viitoarei societăţi care desemnează activitatea de întreprinzător preconizată de societate şi care trebuie să fie indicat în actul de constituire. Totul ce face o societate comercială o face în scopul obţinerii profitului, faptul acesta fiind de esenţă. Actele cu titlu gratuit constituie o excepţie. El se face numai dacă adunarea generală a decis să atribuie o parte din profit realizării scopurilor filantropice.

Condiţiile generale cerute pentru valabilitatea actelor de constituire

Prin condiţii de valabilitate se înţeleg cerinţele impuse de lege pentru ca un astfel de act să producă efecte faţă de persoanele care l-au semnat sau care au aderat la el ulterior. Contractul de constituire este un act bi- sau multilateral pentru încheierea valabilă a căruia trebuie să fie respectate condiţiile de fond şi formă.

a) Condiţiile de fond ale actului de constituire sunt: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.

-         Capacitatea. Se are în vedere că toate persoanele care semnează actul de constituire trebuie să aibă capacitatea de a semna acte juridice, adică capacitate deplină de exerciţiu. Mai detaliat despre capacitate vezi tema „Subiectele dreptului comercial”.

-         Consimţământul. Potrivit art. 199 din Codul civil, consimţământul este voinţa exteriorizată a persoanei. Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie: a) să emane de la o persoană cu discernământ; b) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; c) să nu fie viciat.

Persoana care manifestă voinţa de a participa la fondarea unei societăţi comerciale se prezumă că are capacitate deplină de exerciţiu (că acţionează cu discernământ), dacă are calitatea de a distinge lucrurile unele de altele şi de a judeca limpede, cu pătrundere şi cu precizie despre fenomenele lumii înconjurătoare, dacă înţelege perfect că se asociază într-o societate comercială; în lipsa discernământului, actul juridic poate fi anulat prin hotărâre judecătorească (Codul civil, art. 225).

-         Obiectul contractului de societate. În doctrină, noţiunea de obiect al contractului de societate a fost interpretată în două sensuri: cel al dreptului comun şi cel de obiect al societăţii.

Obiectul contractului de societate (după dreptul comun) constă în prestaţiile la care s-au obligat părţile contractante (art. 107 Cod civil al RM).

Obiectul societăţii constă în genul activităţilor de întreprinzător pe care urmează să le realizeze societatea, respectiv: producţie, comerţ, prestare de servicii, executare de lucrări.

Prin art. l08, Cod civil al R.M., societatea comercială este obligată să indice în actul său constitutiv obiectul de activitate. Neindicarea, însă, în actul de constituire a genului de activitate nu interzice societăţii practicarea lui, deoarece art. 60, alin.(2) din Codul civil prevede că persoana juridică cu scop lucrativ, inclusiv societatea comercială, poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire.

-         Cauza contractului de societate trebuie să fie reală, licită, morală şi în concordanţă cu regulile de convieţuire socială. Motivaţia încheierii contractului de societate constă în crearea unei comunităţi de bunuri afectate realizării activităţii de întreprinzător, cu scopul obţinerii unui profit care urmează a fi împărţit între asociaţi, fie în funcţie de cota de participare la capitalul social, fie în funcţie de înţelegerea asociaţilor care pot stabili un alt procent de participare a fiecăruia la împărţirea beneficiilor

b) Condiţiile de formă şi conţinutul actului constitutiv. Potrivit Codului civil, art. 107, societatea comercială se fondează prin act de constituire autentificat notarial. Nerespectarea formei autentice a actului constitutiv duce la respingerea cererii de înregistrare a societăţii de către Camera Înregistrării de Stat.

c) Condiţiile specifice de valabilitate. În literatura juridică au fost evidenţiate trei condiţii de valabilitate ale contractului de societate: aportul fondatorilor; intenţia de a colabora în vederea desfăşurării activităţii comerciale (affectio societatis); obţinerea şi împărţirea beneficiilor. În Codul civil, toate aceste trei condiţii fie că sunt expres indicate (aportul şi repartizarea beneficiilor), fie că se prezumă (affectio societatis). Considerăm util a face uz de explicaţii doctrinare în tratarea acestor elemente, ceea ce va uşura înţelegerea lor.

- Aportul fondatorilor. Prin aport se înţelege contribuţia unei persoane la o activitate. Aportul (contribuţia) este obligator şi pentru societatea civilă (Codul civil, art.1342), şi pentru societatea comercială (art.112). Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia, pe care şi-o asumă fiecare asociat, de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. Sub aspect lingvistic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate de către asociat. Aportul cimentează legătura dintre asociat şi societate. Fondatorul care nu a vărsat aportul răspunde pentru daune-interese, iar la decizia asociaţilor, poate fi sancţionat cu excluderea din societate

- Affectio societatis. Al doilea element specific şi obligatoriu al contractului de societate este intenţia de a crea o societate, de a conlucra pe principii de egalitate în vederea împărţirii beneficiului şi a înfruntării solidare a riscurilor.

Fiind o intenţie a celor ce se unesc, affectio societatis reprezintă elementul lor psihologic care arată în ce constă colaborarea în comun. Colaborarea în comun a asociaţilor diferă de la o formă de societate la alta, însă în orice societate comercială participarea asociaţilor la viaţa ei se manifestă prin exercitarea, în condiţiile legii, a dreptului de a participa la   luarea   deciziilor   şi   la   exercitarea   controlului   asupra   activităţii societăţii

Conţinutul actului de constituire. Actul de constituire prezintă, în mare parte, acelaşi conţinut legal la oricare din formele de societate reglementate de lege.

Clauzele obligatorii ale actului de constituire, independent de forma de societate care se formează, sunt stabilite în Codul civil, art. 108. Alte clauze, necesare a fi indicate în actul constitutiv, care particularizează societatea comercială după formă sunt prevăzute în art. 122 (societatea în nume colectiv), art. 137 (societatea în comandită), art. 146 (societatea cu răspundere limitată), art. 157 (societatea pe acţiuni) ale Codului civil. Conform art. 108, alin. (3) din Codul civil şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 1134/1997, fondatorii pot indica şi clauze facultative, dacă acestea nu contravin dispoziţiilor legale.

Clauzele obligatorii ale actului de constituire sunt cele indicate în normele legale:

a)     Clauzele privind identificarea fondatorilor. Potrivit art. 108, Codul civil al R.M., identificarea părţilor în actul constitutiv se face:

-        pentru persoana fizică, prin indicarea numelui, prenumelui, domiciliului, numărului actului de identitate, cetăţeniei, precum şi altor date stabilite de legea naţională a acesteia;

-        pentru persoana juridică se indică denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul şi data înregistrării de stat, precum şi datele de identitate ale persoanei fizice care reprezintă interesele persoanei juridice fondatoare, actul în baza căruia aceasta reprezintă, după caz.

b)     Clauzele privind individualizarea viitoarei societăţi comerciale. Prin aceste clauze se stabilesc denumirea, forma juridică şi sediul societăţii şi, dacă este cazul, emblema societăţii.

Denumirea societăţii comerciale. Potrivit art. 108, alin. (l) lit. b) din Codul civil, actul de constituire trebuie să conţină denumirea societăţii, completă şi prescurtată, cu care aceasta va fi înmatriculată în Registrul de stat, aceasta fiind atributul care face ca societatea comercială să se deosebească de alţi participanţi la raporturile juridice.

Sediul societăţii comerciale este locul care situează în spaţiu societatea comercială, ca subiect de drept. El este stabilit de fondatori, având în vedere locul unde societatea îşi va desfăşura activitatea sa sau unde vor funcţiona organele sale.

c)     Clauzele privind caracteristicile societăţii comerciale privesc obiectul de activitate al societăţii, durata activităţii, capitalul social.

Prin obiect de activitate al societăţii se înţeleg genurile de activitate ce urmează a fi practicate de societatea comercială. Aceasta are dreptul, în temeiul art. 60, alin.(2) din Codul civil, să desfăşoare orice activitate neinterzisă, chiar dacă nu este prevăzută de actul de constituire. În acest act trebuie să se indice activităţile care vor fi desfăşurate de societate (art. 108), menţionarea obiectului de activitate fiind importantă în special pentru societatea în nume colectiv şi societatea în comandită, împuternicirile administratorilor acestor societăţi sunt limitate la domeniul de activitate al societăţii. Pentru săvârşirea de acte ce depăşesc aceste limite, este necesar acordul tuturor asociaţilor (art. 124, alin.(2)). Este important a indica expres obiectul de activitate în aceste societăţi pentru a distinge actele săvârşite în numele societăţii de cele săvârşite de asociat în numele propriu.

Durata activităţii societăţii comerciale. În actul constitutiv asociaţii urmează să hotărască asupra duratei societăţii. Codul civil în art. 65 stabileşte că persoana juridică este perpetuă, dacă legea sau actele de constituire nu prevăd altfel.

Capitalul social şi aporturile fondatorilor. În actul constitutiv se menţionează neapărat participaţiunea fiecărui fondator la capitalul social (Codul civil, art. 108). Necesitatea stipulării cuantumului capitalului social este prevăzută şi în art. 122, 137, 146, 157 din Codul civil, precum şi în art. 33 din Legea nr. 1134/1997.

d)    Clauzele privind drepturile şi obligaţiile fondatorilor societăţii comerciale. Actul constitutiv trebuie să cuprindă drepturile ce urmează a fi dobândite de asociaţi şi obligaţiile ce şi le asumă fondatorii.

e)     Clauzele privind structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor societăţii.

Fiecare societate comercială are structură organizatorică proprie, compusă din cel puţin două organe: suprem şi executiv. Societăţile mai complexe, în special societăţile pe acţiuni, au mai multe organe. Pe lângă cele menţionate, societatea pe acţiuni de tip deschis trebuie să aibă consiliu directoriu şi organ de control.

f)      Clauzele privind modul de reprezentare. O societate trebuie să fie administrată de unul sau mai mulţi administratori. În societatea în comandită, dreptul de reprezentare îl au comanditaţii. Comanditarii pot reprezenta societatea numai în bază de procură.

g)     Clauzele privind reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii. Actul de constituire trebuie să prevadă temeiurile de încetare a activităţii societăţii prin reorganizare şi lichidare, altele decât cele indicate de lege.

e)Clauzele privind filialele şi reprezentanţele societăţilor comerciale. Societatea comercială are dreptul să constituie filiale şi reprezentanţe.

Alte clauze stabilite de lege. După cum s-a menţionat, pentru fiecare formă de societate legea (Codul civil, art. 122, 137, 146 şi 157) stabileşte clauze specifice, care trebuie incluse în actul de constituire; în funcţie de obiectul de activitate, legislaţia poate obliga includerea în actul de constituire şi a altor clauze.

Clauzele facultative. În actul de constituire se pot include şi clauze care nu contravin legislaţiei în vigoare. Astfel, fondatorii pot conveni asupra modului de procurare a participaţiunilor, de retragere şi excludere a asociaţilor, de admitere a noilor asociaţi, de participare personală a asociaţilor la activitatea societăţii, de trecere a părţilor sociale în alte mâini prin donaţie şi moştenire, asupra regulilor de divizare a părţilor sociale etc. Clauzele actului de constituire sunt utile atunci când contribuie la soluţionarea litigiilor ce apar între asociaţi, iar legea nu dă soluţii. Important este ca aceste clauze să nu contravină normelor imperative.

Formarea capitalului social. O etapă indespensabilă în constituirea societăţii comerciale este formarea capitalului ei social. Conform Codului civil al R.Moldova, fiecare fondator al societăţii comerciale trebuie să contribuie, în mărimea şi în termenele stabilite de actul de constituire, la formarea capitalului social (art. 107, 116). Aporturile fondatorilor trebuie să fie exprimate în lei (art. 112 Cod civil al RM).

Poate constitui obiect al aportului mijloacele băneşti, orice bun ce se află în circuitul civil, mobil sau imobil, corporal sau incorporal, care are o valoare economică şi prezintă utilitate pentru societatea în care urmează a fi adus.

Aportul în numerar. Aportul se va considera în bani, dacă actul de constituire nu prevede altfel. El se depune la un cont bancar provizoriu, deschis special pentru constituirea societăţii comerciale. Codul civil al R.M. (art. 113) prevede că, la data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat să verse în numerar cel puţin 40% din aportul subscris, dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare.

Aportul în natură la capitalul social are ca obiect orice bunuri aflate în circuitul civil (art. 114 Cod civil al RM). Bunurile, transmise ca aport la capitalul social, pot fi transmise cu titlu de proprietate sau în folosinţă. Ele se consideră transmise cu titlu de proprietate, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Creanţele şi drepturile nepatrimoniale nu pot constitui aport la formarea capitalului social al societăţilor cu răspundere limitată şi al societăţilor pe acţiuni (art. 114). Dacă a fost transmis cu drept de proprietate, bunul iese din patrimoniul fondatorului şi intră în cel al societăţii, care va purta riscul pieirii lui fortuite. La dizolvarea societăţii, asociatul nu poate avea dreptul să i se restituie bunul, decât valoarea lui.

14. Inregistrarea societatilor comerciale

Conform legii nr. 220-XVI 19.10.2007 cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, prin înregistrarea de stat se înţelege certificarea din partea organului înregistrării de stat, a creării, reorganizării ori lichidării întreprinderii sau organizaţiei, precum şi a modificărilor şi completărilor din documentele de constituire a acestora. Dacă facem abstracţie doar de momentul constituirii societăţii comerciale, atunci putem spune că înregistrarea de stat reprezintă certificarea (recunoaşterea) din partea statului, prin intermediul organelor abilitate, a legalităţii elaborării actelor de constituire şi aprobare a acestora.

Organul de înregistrare şi registratorul. Unica instituţie publică care prin intermediul oficiilor sale teritoriale efectuează, în numele statului, înregistrarea întreprinderilor şi organizaţiilor, este Camera Înregistrării de Stat a Ministerului Dezvoltării Informaţionale (în continuare Camera). Oficiile teritoriale ale Camerei sunt conduse de registratori de stat, care au statut de funcţionar public. Acesta este înzestrat cu un şir de atribuţii, dintre care: primeşte cererile de înregistrare a societăţilor comerciale, verifică conformitatea documentelor de constituire cu cerinţele legislaţiei, înregistrează întreprinderile şi organizaţiile sau refuză înregistrarea acestora etc.

Procedura înregistrării. Pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice se prezintă:

a)     cererea de înregistrare după modelul aprobat de Cameră;

b)     actul de constituire al societăţii comerciale care urmează să fie înregistrată;

c)     actele de identitate ale fondatorilor. Dacă este persoană fizică, fondatorul va prezenta buletinul de identitate, iar dacă este o persoană juridică, se va prezenta actul de constituire a acesteia şi copia de pe certificatul ei de înregistrare;

d)     actul de identitate al managerului principal al societăţii;

e)     bonul de plată a taxei de timbru şi a taxei de înregistrare.

f)      documentul ce confirmă depunerea de către fondatori (asociaţi) a cotei-parţi în capitalul social al societăţii în mărimea şi în termenul prevăzut de legislaţie.

Pentru înregistrarea persoanelor juridice create prin reorganizarea întreprinderilor de stat, întreprinderilor al căror capital social conţine o cota-parte a proprietaţii de stat, uniunilor de întreprinderi, asociaţiilor, holdingurilor, corporaţiilor transnaţionale, grupurilor industrial-financiare, instituţiilor financiare, fondurilor nestatale de pensii, organizaţiilor de asigurări, instituţiilor de învăţămînt, muzeelor, teatrelor, circurilor, organizaţiilor concentriste, organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării, instituţiilor medico-sanitare şi balneosanatoriale, se prezintă autorizaţia (avizul) autorităţii respective, stabilite prin lege.

Pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice cu investiţii străine,  la cererea de înregistrare, suplimentar, se vor anexa:

1. extrasul din registrul  naţional din ţara de origine a investitorului;
2. actele de constituire ale persoanei juridice străine;
3. cazierul judiciar al administratorului persoană fizică străină, eliberat de organul competent din ţara de origine şi din Republica Moldova;
4. decizia asociaţilor privind constituirea persoanei juridice sau a reprezentanţei în Republica Moldova.

Data prezentării actelor pentru înregistrare se considera data primirii lor de către oficiile teritoriale ale Camerei. Oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat  nu sunt în drept să refuze primirea cererii de înregistrare sau să solicite alte documente decît cele prevăzute de lege.

După efectuarea înregistrărilor în Registrul de stat administratorului ori împuternicitului său i se eliberează în termen de 5 zile, după caz, următoarele documente:

·                decizia de înregistrare a persoanei juridice nou create, certificatul de înregistrare, extras din Registrul de stat, actele de constituire, după caz, contract, statut, decizie de fondare;

·                decizia de înregistrare a filialei sau reprezentanţei, însoţită de certificatul de înregistrare şi regulamentul filialei sau reprezentanţei;

·                decizia de refuz;

·                ştampila persoanei juridice (filialei sau reprezentanţei).

Principala funcţie a Camerei este ţinerea Registrului de stat al întreprinderilor. Registrul de stat al întreprinderilor este o listă de societăţi comerciale, persoane juridice şi date informative despre ele. Informaţia scrisă în registru, precum şi cea din actele prezentate la înregistrare şi îndosariate la Cameră se consideră a fi veridice, până la proba contrarie. Registrul de stat al întreprinderilor se ţine în mod computerizat şi manual. În situaţia în care nu vor coincide datele din aceste două registre (manual şi computerizat), se consideră autentice datele din registrul ţinut manual.

Societăţii înregistrate i se atribuie un număr de identificare de stat unic (IDNO), care se indică în documentele de constituire, în certificatul de înregistrare şi pe ştampilă. Societatea comercială se consideră înregistrată la data adoptării deciziei de înregistrare.

Inregistrarea modificarilor

• Schimbarea denumirii
• Schimbarea administratorului
• Schimbarea sediului
• Modificarea capitalului social
• Schimbarea asociaţilor
• Schimbarea (completarea) genurilor de activitate

     Înregistrarea modificărilor operate în actele de constituire şi în datele înscrise în Registrul de stat se efectuează în condiţiile prevăzute la art.16 al Legii 220/2007 privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali.

Conform prevederilor articolului dat în termen de 30 de zile de la data adoptării deciziei de modificare a actelor de constituire sau de modificare a datelor înscrise in Registrul de stat, persoana juridică este obligată să depună actele pentru înregistrarea modificărilor la oficiul teritorial al Camerei. În cazul reorganizării persoanei juridice, termenul de depunere a documentelor pentru înregistrarea modificărilor este de 30 de zile după expirarea a 3 luni de la ultima publicare a avizului privind reorganizarea. Nerespectarea termenului din motive neintemeiate atrage după sine refuzul înregistrării modificărilor operate in actele de constituire sau in datele înscrise în Registrul de stat.

Înregistrarea modificărilor operate în actele de constituire şi în datele înscrise în Registrul de stat se efectuează în modul şi în condiţiile prevăzute pentru înregistrarea persoanei juridice. Modificările operate în documentele de constituire şi în datele înscrise în Registrul de stat au putere juridică din momentul înregistrării lor la oficiul teritorial al Camerei.

Oficiul teritorial al Camerei care a înregistrat modificările eliberează întreprinderii sau organizaţiei decizia de înregistrare a modificărilor. Înregistrarea modificărilor operate în actele de constituire nu atrage schimbarea numărului de identificare de stat al întreprinderii sau organizaţiei.

Camera nu este în drept să înregistreze modificările operate în actele de constituire ale unei persoane juridice în cazul în care exista un act de interzicere în privinţa ei, emis de instanţa de judecată ori de organul de drept competent.

            Pentru înregistrarea modificărilor operate în actele de constituire şi în datele înscrise în Registrul de stat, solicitantul prezintă oficiului teritorial al Camerei actele specificate la art.17 al Legii 220/2007:

-         cererea de înregistrare a modificărilor, conform modelului aprobat de organul înregistrării de stat;

-         hotărîrea organului competent al persoanei juridice privind modificarea actelor de constituire şi a datelor înscrise în Registrul de stat;

-         actul adiţional cu privire la modificarea actelor de constituire;

-         documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare a modificărilor.

-         Persoanele juridice cu investiţii străine, pe lîngă acetea, vor depune şi:

-         extrasul din registrul naţional din ţara de origine a investitorului;

-         actele de constituire ale persoanei juridice străine;

-         cazierul judiciar al administratorului persoană fizică străină (în cazul numirii), eliberat de organul competent din ţara sa de origine şi din Republica Moldova.

Plata pentru înregistrarea modificărilor operate în documentele de constituire şi în datele înscrise în Registrul de stat se efectuează în modul şi condiţiile prevăzute în art.4 din Legea 220/2007

Suspendarea activităţii întreprinderii

Persoana juridică la decizia fondatorului, poate să îşi suspende temporar activitatea, pe o perioadă care să nu depăşească 3 ani, în cazul în care nu are datorii faţă de bugetul public naţional, precum şi faţă de alţi creditori.

Decizia fondatorului privind suspendarea activităţii persoanei juridice, cu indicarea termenului suspendării, se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Fondatorul este obligat, cu o lună înainte de publicarea avizului, să informeze în scris despre aceasta creditorii întreprinderii, care în termen de 2 luni de la publicarea avizului respectiv sunt în drept să înainteze întreprinderii şi oficiului teritorial al Camerei creanţele sale.

Înregistrarea suspendării activităţii se va efectua cu condiţia:

1. prezentării de către fondator a certificatelor de la instituţiile financiare privind închiderea convenţională a conturilor;
2. predării ştampilelor spre păstrare oficiului teritorial al Camerei Înregistrării de Stat;
3. expirării termenului de înaintare a creanţelor de către creditori.

Pentru înregistrarea suspendării(reluării) activităţii la oficiul teritorial al Camerei se prezintă următoarele acte:

1. cererea de înregistrare a suspendării sau reluării activităţii, conform modelului aprobat de organul înregistrării de stat;
2. hotărîrea organului competent al persoanei juridice privind suspendarea sau reluarea activităţii;
3. actele de constituire;
4. copia avizului de suspendare sau reluare a activităţii persoanei juridice, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova;
5. certificatul, eliberat de inspectoratul fiscal teritorial, prin care se confirmă lipsa datoriilor faţă de bugetul public naţional la situaţia din data adoptării deciziei de suspendare a activităţii

 15. Regim juridic si componenta patrimoniului

Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de acela al asociaţilor sau acţionarilor şi care nu se confundă cu capitalul social. El este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial (Codul civil, art. 284, alin. (1)), care aparţin societăţii, privite ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele.

Acesta este sensul juridic al noţiunii de patrimoniu, deoarece include latura activă (drepturile) şi pe cea pasivă (obligaţiile). Sensul economic al noţiunii de patrimoniu include numai latura activă, adică totalitatea de drepturi (bunuri corporale şi incorporale), deţinute de societate, fiind utilizat mult mai frecvent.106

Latura activă cuprinde drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă. Aceste drepturi privesc, în principal, bunurile aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii, bunurile dobândite de societate ulterior constituirii, în cursul desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile nedistribuite.

în latura pasivă sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi extracontractuale (obligaţii sociale).

În doctrina română, sensul economic al noţiunii de patrimoniu, este desemnat prin termenul fond de comerţ - sau, uneori, mai poartă denumirea de patrimoniu comercial. După părerea aceloraşi autori, trebuie făcută distincţia dintre noţiunea de fond de comerţ (patrimoniu comercial) şi cea de patrimoniu. Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale sau incorporale, afectate de comerciant în scopul desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului care au o valoare economică. Aceasta înseamnă că fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia.

Pornind de la cele menţionate, ajungem la concluzia că trebuie făcută distincţia dintre patrimoniul societăţii şi patrimoniul comercial al societăţii.

Patrimoniul societăţii comerciale include totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale privite ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele.

Patrimoniul comercial al societăţii comerciale (sensul economic al patrimoniului) include în sine ansamblul de bunuri mobile şi imobile, corporale sau incorporale pe care societatea comercială le are în mod distinct de cele ale altor subiecte de drept, precum şi de cele ale persoanelor care o alcătuiesc.

Autonomia patrimoniului societăţii faţă de patrimoniile proprii ale asociaţilor, determină anumite consecinţe juridice:

Ø  Asociatul nu are nici un drept asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, nici chiar asupra celor aduse ca aport propriu, astfel că dreptul său real se transformă în dreptul la beneficii;

Ø  Bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul social, formează gajul general al creditorilor societăţii;

Ø  Nu se poate face compensaţia între creanţele societăţii şi datoria proprie a unui asociat faţă de o terţă persoană şi nici viceversa;

Ø  Aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate.

Componenţa patrimoniului

În componenţa patrimoniului societăţii comerciale intră doar drepturile (bunuri corporale şi incorporale).

Bunurile corporale sunt cele care au existenţă materială, aspect şi sunt percepute cu simţurile omului (o casă, un autoturism). Potrivit articolul 285 al Codului civil, bunurile corporale sunt lucrurile (obiectele corporale) în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii juridice.

Bunurile incorporale sunt cele care au o existenţă abstractă, imaterială, ce nu cad sub simţurile noastre. Astfel de bunuri sunt drepturile patrimoniale, cum ar fi dreptul întreprinzătorului asupra denumirii de firmă, asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile de autor etc. Bunurile mobile. Codul civil în art. 288 clasifică bunurile în mobile şi imobile. Mobile se consideră acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin ele însele, fie cu concursul unei forţe străine, cum sunt: animalele, lucrurile separate de sol etc.

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, după cum sunt: pământul, clădirile şi, în general, cele legate de sol, care nu pot fi mutate din loc în loc, fără să-şi piardă valoarea lor economică (o casă, un teren etc).

Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi întreprinderea ca complex patrimonial unic. În acest caz, se are în vedere sensul economic al întreprinderii ca un complex patrimonial unic (întreprindere-obiect de drept), şi nu cel juridic, de întreprindere-subiect de drept. Prin întreprindere-obiect de drept se înţelege un bun complex ce cuprinde un ansamblu de bunuri corporale şi incorporale, mobile şi imobile.

Mijloacele economice sunt compuse din totalitatea activelor materiale şi băneşti, care servesc la desfăşurarea activităţii întreprinzătorului. Aceste active se prezintă sub forma mijloacelor fixe şi mijloacelor circulante.

Mijloacele fixe sunt bunuri materiale care iau parte la mai multe cicluri de producţie, consumându-se treptat şi transferându-şi parţial valoarea asupra produselor fabricate, pe măsura utilizării lor (amortizare). După natura activităţii lor economice, acestea se împart în: active fixe productive şi active fixe neproductive. După caracterul şi destinaţia lor în producţie, activele fixe se împart în: clădiri, utilaje, mijloace de transport etc.

Mijloacele circulante sunt bunuri destinate să asigure continuitatea producţiei şi circulaţia mărfurilor. Ele se consumă în întregime, în fiecare ciclu de producţie, îşi schimbă forma materială şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie şi desfacere.

Activele circulante se grupează în active circulante materiale, active circulante băneşti şi plasamente şi active circulante în decontare.

• Activele circulante materiale sunt formate din: materii prime, materiale, combustibil, semifabricate, producţie neterminată, produse finite, ambalaje;
• Activele circulante băneşti sunt constituite din sume de bani aflate în casieria unităţii, în conturi la diferite bănci, acreditive etc.
• Activele circulante în decontare sunt valori materiale sau băneşti avansate de societate unor firme sau persoane fizice, care urmează să fie decontate ulterior (cambia, biletul la ordin, cecul etc).

Sursele mijloacelor economice, adică locul de provenienţă al acestora sau modul ie dobândire. Din punct de vedre al surselor, mijloacele economice pot fi clasificate -.:

a)       Capital propriu - fonduri băneşti care reprezintă capitalul social şi fondurile proprii;

b)       Capital atras - datorii băneşti ale comerciantului faţă de alţi agenţi economici sau faţă de stat, provenite din decalajul format între data unor lucrări, prestări de servicii sau executarea de lucrări ori diverse alte obligaţii de plată şi momentul efectiv al plăţii. Prin urmare, în astfel de cazuri, între momentul primirii fondurilor băneşti şi achitarea lor trece o perioadă de timp, în care sunt atrase în circuitul economic al comerciantului în cauză (de unde denumirea de capital atras).

c)       Creditele şi împrumuturile - de la bănci pentru sumele primite sub formă de credite, în vederea acoperirii temporare a necesarului de fonduri băneşti.

16. Drepturile si obligatiile asociatilor

În procesul activităţii de întreprinzător asociaţii societăţilor comerciale dispun un şir de drepturi şi obligaţii. Prin drepturi ale asociaţilor se înţeleg prerogativele con ferite acestora de lege şi de contractul de societate, în temeiul cărora pot pretinde soci etăţii şi altor persoane o anumită conduită, constând în acţiuni şi abstenţiuni, folosind la nevoie forţa de constrângere a statului, pe calea acţionării în justiţie.

Drepturile asociaţilor pot fi drepturi fundamentale, caracteristice calităţii de asociat şi drepturi specifice asociaţilor ce fac parte din anumite forme de societate sau îndeplinesc anumite funcţii. Drepturile asociaţilor mai sunt clasificate în drepturi individuale şi drepturi colective.

Drepturile individuale fundamentale sunt:

a)      Dreptul la egalitatea tratamentului care constituie premisa tuturor celorlalte drepturi şi obligaţii ale asociaţilor. Orice clauză care ar afecta egalitatea de tratament a asociaţilor este lovită de nulitate.

b)      Dreptul la beneficiu este dreptul asociatului de a obţine o cotă-parte din beneficiul realizat de societate, prin efectuarea actelor comerciale. Acest drept este prevăzut în art. 115 al Codului civil. Extinderea acestui drept este diferită, du titlul de societate, voinţa părţilor şi rezultatul activităţii economice, în raport c cota de participare la capitalul social. Distribuirea de dividende este decisă de adunarea generală şi, din momentul respectiv, acestea devin drepturi de creanţă exigibile ale asociaţilor împotriva societăţii. Repartizarea beneficiului se efectuează la sfârşitul anului financiar, însă în actul constitutiv poate fi prevăzută repartizarea trimestrială sau chiar lunară a beneficiului, dar nimeni nu poate avea dreptul la întregul profit realizat de societate şi nici nu poate fi absolvit de pierderile suferite de societate.

c)      Dreptul de participare la împărţirea finală a patrimoniului. El generează din actul constitutiv al societăţii şi din dispoziţiile legale. Asociaţii sunt în drept să primească, în caz de lichidare a societăţii, o parte din valoarea activelor societăţii râmase după satisfacerea creanţelor creditorilor, proporţional participării la capitalul social.

d)     Dreptul de participare la conducerea şi activitatea societăţii. Acest drept se exprimă prin posibilitatea de participare la elaborarea voinţei sociale, respectiv participarea la adoptarea deciziilor şi hotărârilor adunării generale, dreptul de a fi ales în organele de conducere şi de control ale societăţii. Existenţa acestui drept este condiţionată de calitatea de asociat.

e)      Dreptul de informare şi controlul asupra gestiunii societăţii, când se consideră că organele societăţii îşi îndeplinesc necorespunzător sarcinile. Acest drept asigură garantarea dreptului de participare la beneficiul societăţii şi de prevenire a orice situaţie care le-ar diminua acest beneficiu.

f)       Dreptul de transmitere, cedare şi donare a părţilor sociale poate fi exercitat în condiţiile legii, fără a atinge drepturile celorlaltor asociaţi. De exemplu, art. 142, Cod civil, prevede că participaţiunea comanditarului poate fi înstrăinată unor terţi, poate trece succesorilor fără acordul asociaţilor, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Comanditarii au dreptul de preemţiune în cazul înstrăinării participaţiunii de către alt comanditar, regulile date fiind aplicate şi la înstrăinarea participaţiunii în societatea cu răspundere limitată.

Obligaţiile asociaţilor sunt îndatoririle ce le revin acestora faţă de societate. Principalele îndatoriri ale asociaţilor sunt:

a)    Să depună şi să completeze aportul la care s-au angajat. Mărimea şi tipul aportului este prevăzută în actul de constituire, limita pentru unele tipuri de societăţi fiind prevăzută de lege. De exemplu: la constituirea societăţii cu răspundere limitată fondatorul unic trebuie să depună cel puţin 5400 lei pentru constituirea societăţii. Fiecare asociat trebuie să îndeplinească obligaţia de a transmite aportul în termenul stabilit în actul de constituire, însă nu mai târziu de 6 luni de la data înregistrării. Asociatul, care nu a depus aportul social, este răspunzător de daunele pricinuite, putând fi exclus din societate.

b)   Să nu divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii. Secretul comercial constituie un element important la obţinerea beneficiului de către societate. Divulgarea informaţiei confidenţiale nu numai că reduce eficienţa activităţii societăţii, dar chiar o poate submina. în conformitate cu legislaţia în vigoare, societatea comercială este în drept să determine care informaţie constituie secret comercial, obligându-i pe asociaţi să nu divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii.

c)    Să nu facă concurenţă societăţii. Această obligaţie se întemeiază pe voinţa asociaţilor de a colabora, de regulă, ceea ce trebuie să guverneze relaţiile dintre asociaţi şi societate. Asociatul, prin comportarea sa, trebuie să elimine orice suspiciune de activitate neloială. Asociatul, care încalcă această obligaţie, poate fi exclus din societate sau la alegere să fie obligat să predea beneficiul rezultat şi să plătească despăgubiri.

d)   Să participe la suportarea pierderilor şi să răspundă pentru obligaţiile asumate de societate. Această obligaţie se corelează cu dreptul la beneficiu. Asociaţii trebuie să răspundă pentru obligaţiile sociale, în mod diterit, după forma societăţii. în societatea în nume colectiv şi în societatea in comandită, asociatul (comanditatul) răspunde pentru obligaţiile sociale, nelimitat şi solidar, adică cu întregul patrimoniu. în societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund în limita aportului lor social (părţi, cote-părţi, acţiuni).

e)    Să nu folosească bunurile societăţii în interes propriu sau în folosul unor terţi. Potrivit art. 154, Cod civil al R.M., asociatul care utilizează bunurile in scop personal sau al unor terţi şi comite fraude în dauna societăţii, deţinând funcţia de administrator, poate fi exclus din societate pentru încălcarea obligaţiei de a nu folosi bunurile societăţii în interes propriu. Faptele prin care se încalcă această obligaţie constituie o infracţiune pentru administrator şi director.

f)    Să nu comită fapte nedemne. Această obligaţie este de natură să asigure onorabilitatea firmei şi de a atrage încrederea agenţilor economici şi a clientelei. încălcarea acestei obligaţii poate atrage anumite consecinţe: pierderea calităţi: de asociat sau împiedicarea obţinerii calităţii de asociat, de administrator sau de cenzor, un tratament juridic mai sever sau sancţiuni penale. 7. Să nu se amestece fără drept în administraţia societăţii. Această obligaţie se referă la exercitarea abuzivă a acestui drept, de natură să perturbe funcţionarea societăţii. Obligaţia este corelativă dreptului de informare şi de control ai asociatului cu privire la gestiunea socială. încălcarea acestei obligaţii de către asociatul cu răspundere nelimitată poate atrage excluderea lui din societate.

17. Organele SC

Centrul motor vital al funcţionării societăţii comerciale este alcătuit din organele societăţii comerciale. Societatea comercială, ca orice persoană juridică, are o voinţă de sine stătătoare care nu se confundă cu voinţa asociaţilor. Societatea îşi manifestă voinţa prin organele sale: adunarea generală a asociaţilor, administratorii şi cenzorii. Adunarea generală este organul în care asociaţii, respectiv acţionarii, îşi exprimă voinţele lor individuale ca o voinţă colectivă, alta decât totalitatea voinţelor persoanelor fizice care o compun. Această voinţă de o nouă calitate este voinţa societăţii ca persoană juridică numită voinţa socială.

Societatea comercială îşi manifestă voinţa sa în raporturile juridice prin reprezentanţii săi asociaţi sau prin persoane străine de societate. Acest drept se conferă respectivelor persoane prin actele constitutive sau, ulterior, prin voinţa asociaţilor exprimată la adunarea generală.

Adunarea generală a asociaţilor este forma de organizare a societăţii constituită din totalitatea asociaţilor care participă la elaborarea şi exprimarea deciziei şi hotărârii voinţei sociale în proporţii cu valoarea aportului la capitalul social. Adunarea generală este organul suprem de conducere şi de decizie a societăţii comerciale şi este compusă din membrii acesteia, fie asociaţi, fie acţionari. în funcţie de faptul cine o constituie, asociaţii sau acţionarii, ea poartă denumire diferită, adică adunarea generală a acţionarilor sau adunarea generală a asociaţilor. în Republica Moldova adunarea generală, ca organ al societăţii, îndeosebi este reglementată pentru societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni. însă se admite luarea hotărârilor în cadrul societăţii în nume colectiv, cu majoritatea voturilor membrilor, ceea ce presupune convocarea asociaţilor în anumite adunări.

Adunarea generală a societăţii pe acţiuni are atribuţia să decidă atât asupra problemelor obişnuite (ordinare), cât şi asupra unor probleme deosebite, care privesc existenţa societăţii. De aici clasificarea - adunări generale ordinare şi adunări generale extraordinare. în cazul societăţii cu răspundere limitată legislaţia R.M. nu face expres deosebirea dintre cele două categorii de adunări.

Adunarea generală a acţionarilor se ţine cu prezenţa acţionarilor, prin corespondenţă sau sub formă mixtă. Adunarea generală anuală nu poate fi ţinută prin corespondenţă.

Adunarea generală ordinară se convoacă cel puţin o dată pe an, de regulă, după expirarea exerciţiului financiar. în actul de constituire poate fi prevăzută convocarea mai frecventă a adunării generale ordinare. Adunarea generală extraordinară se convoacă ori de câte ori este nevoie. Curs de drept comercial

Adunarea generală are următoarele atribuţii: aprobă statutul societăţii, hotărăşte  cu  privire la modificarea capitalului social, aprobă regulamentul consiliului societăţii, alege membrii consiliului, aprobă regulamentul comisiei de cenzori, alege membrii comisiei de cenzori, confirmă organizaţia de audit, hotărăşte cu privire la încheierea tranzacţiei, aprobă normativele de repartizare a profitului societăţii, decide cu privire la repartizarea profitului anual, inclusiv plata dividendelor anuale, hotărăşte cu privire reorganizarea şi lichidarea societăţii.

Convocarea adunării generale. Iniţiativa de convocare. Adunarea generală se convoacă la iniţiativa organului executiv în temeiul deciziei consiliului societăţii. De asemenea, poate fi convocată la cererea comisiei de cenzori, la cererea oricărui acţionar, în temeiul încheierii instanţei judecătoreşti. Decizia de convocare a adunării generale este emisă de organul executiv. Adunarea asociaţilor se desfăşoară la sediul societăţii, dacă actul constitutiv nu a prevăzut altfel.

Administrarea societăţii comerciale. Administrarea este o formă de executare a atribuţiilor de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra patrimoniului, precum şi asupra săvârşirii actelor de administrare şi gestiune în vederea atingerii obiectului şi scopului social. Ea este realizată de un organ distinct de gestiune permanentă, numit administratori sau organ executiv. Spre deosebire de adunarea generală, care apare în raporturile cu terţii ca o entitate oricare abstractă, apare un pandant reprezentant prin „administratori", care poartă toată răspunderea conducerii concrete a societăţii.

Prin administrarea societăţii comerciale trebuie înţeleasă conducerea activităţii acesteia potrivit normelor legale, contractului şi statutului propriu pentru obţinerea rezuln ţaţelor urmărite. La administrare contribuie asociaţii care adoptă hotărârile cele mai importante în adunările generale, încredinţând realizarea acestora şi soluţionarea problemelor curente unui sau mai multor administratori. Legislaţia R.M. numeşte în mod diferit administratorul, de exemplu, director, director general, manager, în cazul organului executiv unipersonal, sau comitetul de conducere, consiliul de administraţie, da:i este vorba de organul colegial. Administratorii sunt desemnaţi, de regulă, prin actul de constituire a societăţii sau printr-un act suplimentar (proces-verbal al adunării general decizie). În cadrul unei societăţi comerciale pot fi desemnaţi unul sau mai mulţi admnistratori, aceştia din urmă formând un consiliu de administraţie sau comitet de conducere. Calitatea de administrator o pot avea atât persoanele fizice (cetăţenii RM, cetatea străini, apatrizi), cât şi persoanele juridice (Legea nr. 1134/1997 art. 70, alin. 6).

Persoana fizică, pentru a dobândi calitatea de administrator, trebuie să dispună de capacitatea de exerciţiu deplină. Legea nu obligă ca administratorul societăţii să fie neapărat asociat, permiţând şi persoanelor terţe să obţină acest statut. Excepţie de la regula data este cazul societăţilor în comandită, în care calitatea de administrator o au numai asocia comanditaţi. Funcţia de administrator nu poate fi dobândită de o persoană care nu poate fi fondator: funcţionarii publici, procurorii, judecătorii, lucrătorii organelor Ministerului de interne, deputaţii, miniştrii, Preşedintele R.M. etc. De asemenea, nu pot deţine această funcţie persoanele care au comis infracţiunile prevăzute de articolele Codului penal R.M.: art. 243 (spălarea banilor), art. 244 (evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor i organizaţiilor), art. 245 (abuzurile la emiterea titlurilor de valoare), art. 246 (limitarea cod curentei libere), art. 247 (constrângerea de a încheia o tranzacţie sau de a refuza încheierei ei), art. 252 (insolvabilitatea intenţionată), art. 253 (insolvabilitatea fictivă) etc.

În societăţile de persoane şi în societăţile de capitaluri asociaţii sunt liberi să stabilească durată mandatului administratorului. Activitatea administratorului este în principal remunerată, decizia de remunerare este luată de adunarea generală. Remunerarea administratorului poate să includă şi o parte din beneficiile societăţii, dacă această activează eficient. În cazul în care administratorul este şi asociat, suma remunerăm plătite din beneficiu nu cuprinde dividendul, care se împarte proporţional cotei de participare la capitalul social. În vederea exercitării funcţiilor sale, administratorul dispune de un şir de atribuţii : organizează evidenţa contabilă şi statistică, asigură păstrarea actelor şi registrelor societăţii emite ordine şi dispoziţii, creează condiţii de muncă pentru angajaţii societăţii, reprezintă societatea în raport cu terţele persoane, de asemenea exercită şi alte drepturi care nu sunt incluse în competenţa altor organe.

Obligaţiile administratorului. Principalele obligaţii ale administratorului sunt: să aducă la îndeplinire hotărârile adunării generale, să ţină evidenţa contabilă, să întocmească raportul financiar, să convoace adunarea generală, să ia parte la adunările societăţii, să păstreze documentele societăţii comerciale, să urmărească efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor necesare.

Funcţia de administrator încetează prin expirarea termenului mandatului, revocarea, renunţarea, decesul sau incapacitatea administratorului. Activitatea administratorului poate fi revocată în orice moment, chiar şi până la expirarea termenului pentru care a fost desemnat în vederea exercitării funcţiei. Revocarea administratorului se efectuează cu acordul tuturor membrilor societăţii. Renunţarea sau demisia administratorului duce la încetarea funcţiei de administrator. Dacă prin revocare sau renunţare s-a cauzat un prejudiciu din partea administratorului, respectiv societatea are dreptul la despăgubiri de la administratorul revocat. Administratorul poate fi atras atât la răspundere civilă, administrativă, cât şi penală, conform legii.

Cenzorii societăţii comerciale. în societăţile de persoane care au un număr mic de asociaţi şi care se bazează pe încredere reciprocă, controlul se exercită de aceştia, cu excepţia celor care au calitatea de administratori. în societăţi de capitaluri controlul gestiunii societăţii se exercită de către cenzori. Cenzorii sunt persoanele investite de către adunarea generală sau prin actul constitutiv cu controlul gestiunii societăţii. Cenzorii pot fi desemnaţi din rândurile asociaţilor, precum şi din rândul terţelor persoane, obligatoriu fiind faptul ca ei să dispună de calificarea necesară, adică să fie specialişti în contabilitate, finanţe sau economie. Ei sunt numiţi în funcţie pe un termen de la 2 până la 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Nu pot fi desemnaţi în calitate de cenzori membrii consiliului, administratorii şi contabilii societăţii.

Cenzorii exercită controlul obligatoriu al activităţii economico-financiare a societăţii. Controalele date pot fi efectuate din iniţiativa proprie a cenzorilor, la cererea acţionarilor care deţin cel puţin 10% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii, la hotărârea adunării generale.

Cenzorii au dreptul să fie informaţi despre activitatea societăţii. În acest scop, participă la adunările administratorilor fără drept de vot şi au dreptul să obţină informaţie despre mersul afacerilor comerciale, să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice dacă registrele sunt ţinute regulat şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut corect, să controleze dacă bilanţul şi contul de pierderi sunt legal întocmite, să convoace adunarea asociaţilor, să participe cu drept de vot consultativ la şedinţele organului executiv al societăţii şi la adunarea generală. În urma efectuării controlului, ei întocmesc un raport pe care îl prezintă adunării generale a societăţii. Atribuţiile cenzorilor le poate exercita o companie de audit.