Exam Management bancar

1.      Conceptul, conţinutul şi principii ale managementului bancar.

Managementul este câmpul în care se interpătrund politicile, oamenii şi administrarea, care iau decizii şi exercită controlul necesar pentru a implementa obiectivele optime în scopul de a asigura dezvoltare, stabilitate şi creştere în afacere.(Goodmean)

    Managementul bancar are următoarele particularităţi:

patrimoniul – reprezintă un capital pe care-l are banca la un moment dat şi care în marea sa parte nu este în proprietatea deplină a băncii.

produsul pe care îl formează banca – cumpără bani şi vinde bani – formarea corectă a preţului, dobânzile.

personalul – de înaltă calificare şi de fiecare salariat în parte depinde banca – gestiunea corectă a personalului.

mijloacele tehnice pe care le utilizează banca.

    Atribuţiile managementului bancar:

administrarea patrimoniului ce presupune exercitarea dreptului de a utiliza acest patrimoniu;

organizarea proceselor de gestiune a patrimoniului;

dirijarea – explicarea lucrătorilor ce au de făcut;

control – trebuie să fie permanent (personal şi procesual), auditul intern.

    Managementul bancar este organizat după următoarele principii:

procesul de gestionare în bancă este un proces complex, fiecare activitate a băncii presupune legătură strânsă atât între diverse domenii cât şi-n timp;

trebuie să fie extemporal;

toate atribuţiile managementului trebuie corelate între ele ca să formeze un mecanism integru.

Managementul bancar ca ştiinţă formează recomandări la modul general, iar fiecare bancă este liberă să le utilizeze şi să le dezvolte în conformitate cu specificul activităţii sale.

2.      Funcţiile managementului bancar.

administrarea patrimoniului ce presupune exercitarea dreptului de a utiliza acest patrimoniu;

organizarea proceselor de gestiune a patrimoniului;

dirijarea – explicarea lucrătorilor ce au de făcut;

control – trebuie să fie permanent (personal şi procesual), auditul intern.

3.      Particularităţi şi scopul managementului bancar. Direcţiile principale ale managementului bancar.

Particularităţile managementului bancar în vederea realizării scopului sunt următoarele:

·                           capitalul împrumutat este de la persoane fizice – activitatea bancară este strict reglementată de autorităţile monetare;

·                           sistemul de formare a costurilor şi încasărilor bancare;

·                           banca este societate privată formată de obicei ca SA – scopul managementului bancar apare c maximizarea profitului pentru o acţiune.

    Scopul managementului bancar este maximizarea profitului băncii, inclusiv pentru o acţiune în condiţiile expunerii minime la risc şi respectând restricţiile impuse de organele de reglementare.

      Ca strategie globală scopul managementului bancar este menţinerea viabilităţii băncii, crearea condiţiilor de activitate a ei atât în prezent cât şi pe viitor.

Pentru atingerea scopurilor sale managementul bancar activează în două direcţii:

·              managementul financiar: a) managementul performanţelor (mg. global)

                                             b) managementul riscurilor          

·              managementul personalului

      Managementul financiar presupune gestionarea corectă a patrimoniului băncii şi evidenţa lui – se mai numeşte managementul bilanţului bancar.

      Activitatea mg. financiar presupune crearea condiţiilor de atragere şi gestionarea clienţilor, vânzarea serviciilor bancare – sfera de producţie.

       Managementul personalului presupune gestionarea angajaţilor prin formarea colectivului de muncă, organizarea lui, dirijarea şi controlul.

       În mg. financiar se utilizează metode matematico-financiare, pe când mg. personalului presupune abilităţi din domeniul psihologiei.

       Pentru mg. personalului se utilizează următoarele metode:

·              formarea unui contract de muncă în care se vor stipula toate drepturile şi obligaţiile angajaţilor;

·              crearea unui sistem de reciclare a cadrelor, activitatea bancară se bazează pe inovaţii;

·              crearea unui sistem de stimulente pentru personal;

·              crearea unei structuri clare de atribuţii a fiecărui angajat;

·              minimizarea factorului de dublare a funcţiilor.

4.      Organizarea băncii prin perspectiva ierarhică. Organigrama băncii.

Perspectiva ierarhică, prin care banca este structurată pe nivele ierarhice, organizarea vizând atât conducerea băncii, cât şi activităţi operaţionale, executive, care asigură realizarea produselor şi serviciilor băncii.

Conducerea, administrarea şi controlul băncii sunt realizate printr-o ierarhie subordonativă a organismelor de conducere, cărora le sunt ataşate atribuţii, competenţe, responsabilităţi.

Ierarhia presupune următoarele elemente organizatorice: adunarea generală a acţionarilor, consiliul de administraţie, comitetul de direcţie sau de conducere, preşendintele şi vicepreşedinţii, şefii de divizii, departamente şi direcţii funcţionale.

perspectiva iererhica, subcoordonativa, prin care banca este structurata pe nivele iererhice, organizarea vizand atat conducerea bancii, cat si activitatile operationale, executive, care asigura realizarea produselor si seviciilor bancii;

Relatiile ierarhice, de subordonare, organizarea centrandu-se pe activitatea de conducere caracterizata prin decizie, coordonare si control.

Conducerea, administrarea si controlul bancii sunt realizate printr-o ierarhie subordonativa a organismelor de conducere, carora le sunt atasati parametri specifici de conducere (atributii, competente, responsabilitati), caracteristica fiind autoritatea de decizie.

Elementele organizatorice ale organigramei ierarhice sunt urmatoarele:

 Adunarea generala a actionarilor;

 Consiliul de Administratie;

 Comitetul de directie sau de conducere;

 Presedintele si vicepresedintele.

La nivelul conducerii bancii sunt constituite organisme specializate care asigura realizarea integrarii si armonizarii unor activitati, orientate pe obiective specificare (Comitetul de risc, Comitetul de credit, Comisia de cenzori, Controlul intern, etc.).

Conducerea curenta a bancii este exercitata de presedinte, vicepresedinte, dar si de sefii diviziilor, departamentelor si directiilor functionale.

Daca presedintele raspunde de desfasurarea, in conditii optime si profitabile, a intregii activitati a bancii, vicepresedintele indeplineste atributii insotite de competente si responsabilitati corespunzatoare, referitoare la coordonarea unor departamente functionale sau centre (unitati) operationale - sucursale, filiale, agentii.

În cadrul băncii identificăm 7 posturi de management dintre care 4 pe orizontală şi 3 pe verticală.

1)         Adunare generală a acţionarilor este organul suprem de decizie la care contribuie toţi acţşionarii care au participat la capitalul social a băncii. Are în viziune următoarele probleme:

•           formarea strategiei de dezvoltare a băncii;

•           stabilirea sferilor prioritare de dezvoltare a băncii;

•           adoptare statutului şi a planurilor strategice ale băncii;

•           adoptarea bilanţului anual şi repartizarea profitului;

•           decizii de majorare a capitalului;

•           numirea consiliului de administraţie.

2)         Consiliul de administrare este format de acţionari majoritari (min 3, max 21)

3)         Consiliul de directori – blocul general de management (angajaţii băncii) – poartă responsabilitatea integrală inclusiv faţă de acţionari, de administraţia băncii, de profitabilitatea şi stabilitatea băncii. În CD intră conducerea băncii, preşedintele CD este şi preşedintele băncii.

4)         Şefii de direcţie – blocul activităţii comerciale – toată activitatea băncii care aduce profit.

5)         Finanţele – se include gestiunea băncii ca oricare altă întreprindere. Intră: contabilitatea, casieriele, secţia decontărilor interbancare.

6)         Automatizarea – răspunde de reţelele informaţionale ale băncii. Intră:secţia de constituire a programelor informatice, menţinerea reţelei de transfer de imformaţie.

7)         Administrarea băncii – secţia de jurişti, secţia de cadre, secţia de

aprovizionare.

    Toţii şefii de direcţie formeză managementul mijlociu sau managementul curent.

    Comitetele sunt întrunite pentru a verifica activitatea băncii pe anumite domenii (comitet de creditare, comitet de active şi pasive).

    Consiliul de cenzori – auditul intern.

Adunarea generala actionarilor; consiliul de administrare: comitete, consiliul de cenzori; consiliul de directori: comert, finante, administrare, automatizare.

5.      Organizarea băncii prin perspectiva conflguraţlonală.

perspectiva configurationala, prin care banca este organizata pe centre operationale (centrala, sucursala, filiala, agentia, oficiu), in cadrul fiecarui centru realizandu-se selectiv functiunile bancii si atributele conducerii, organizarea in aceasta perspectiva generand reteaua bancara.

Cele trei perspective organizatorice considerate in interdependenta lor constituie arhitectura bancii, evidentiata prin organigrama acesteia, in cadrul carei sunt relevate nivelele organizatorice, centrele operationale, compartimentele functionale, relatiile dintre acestea (de autoritate, de coordonare, de colaborare, de informare, etc.), precum si paramentrii definitorii ai fiecarui element organizatoric (atributii, competente, responsabilitati).

6.      Organizarea băncii din perspectivă funcţională.

perspectiva functionala, prin care banca este organizata conform functiunilor bancii, atributele conducerii fiind atasate diferentiat fiecarei functiuni (productiva, financiara, comerciala, etc.);

Relatiile functionale, organizarea centrandu-se pe activitati specifice bancii, generatoare de produse si servicii, si in acest sens constituindu-se compartimente (birouri, servicii, directii divizii, departamente) care realizeaza operatiuni bancare caracterizate prin omogenitate, interdependenta si finalitate.

In functie de dimensiunile bancii si specialitatea acesteia, activitatile si operatiunile pot fi realizate fie in cadrul unor directii sau divizii, fie, in cazul bancilor mari, detaliate pe departamente, servicii sau birouri.

Organigrama functionala este flexibila si difera de la banca la banca, chiar pentru aceeasi banca ea putandu-se modifica in functie de strategia bancii, de natura si volumul activitatilor desfasurate.

Principalele compartimente functionale din cadrul bancii sunt: de coordonare, de trezorerie, de casierie, de control, de operatiuni comerciale, de creditare, de contabilitate, de informatica, de relatii externe, de organizare, de resurse umane, de dezvoltare, juridic.

Compartimentele functionale la nivelul centralei bancii au atributii in domenii precum:

 elaborarea si avizarea normelor metodologice;

 indrumarea si controlul centrelor (unitatilor) operationale;

 realizarea de studii, analize, evaluari, etc.

Relatiile configurationale, organizarea concretizandu-se in reteaua teritoriala a bancii, evidentiind o structura in retea a bancii, in cadrul careia subordonarea este insotita de autonomie, autoritate de responsabilitate.

Structura retelei de unitati a bancii in profil teritorial (national si transnational) este:

 centrala

 sucursala

 filiala (subordonata fie sucursalei, fie centralei)

 agentia (subordonata fie filialei, fie sucursalei)

Centrele operationale (sucursala, filiala, agentia) sunt unitati cu sarcini operative, cu competente si responsabilitati relative limitate, neavand personalitate juridica.Acestea au relatii directe cu clientii din raza de activitate (atat persoane juridice, cat si persoane fizice).

Configuratia in retea a organizarii bancii evidentiaza atat autonomia centrelor operationale, cat si convergenta activitatilor acestora in cadrul bancii ca intreg.

In acest sens, comparativ cu organigrama ierarhica, unde decizia este acordata prin delegare, cu organigrama functionala, unde deriva din specificul activitatilor (competenta profesionala), in cadrul organigramei configurationale competentele decizionale sunt distributive, vizand fie un anumit volum de activitate, fie o anumita dimensiune a responsabilitatii.

In perspectiva configurationala, Centrala are aproape exclusiv atributii de coordonare; treptat, prin deplasarea spre agentii si oficiu, ca centre opartionale exclusiv de executie, atributiile de coordonare se diminueaza.

Perspectiva configurationala evidentiaza rolul major al sucursalei, atat in calitatea sa de coordonator al activitatilor celorlalte unitati operationale, cat si in cea de operator, in sfera creditarii, decontarii, etc., sucursala dispunand, de regula, de o larga auton

7.      Organizarea funcţiei de management al personalului în  bancă.

Managementul personalului presupune un sistem de organizare, instruire şi gestionare a resurselor umane în aşa mod în care ele să realizeze strategiile bancare cu cît mai mici posibile cheltuieli.

Scopul managementului bancar – de a optimiza structura personalului bancar şi de a majora gradul de calificare a personalului pentru a crea un mediu eficient de activitate a băncii.

Pentru a realiza scopul managementului personalului vom răspunde la următoarele probleme:

numărul optim de persoane necesare unei bănci pentru acivitate;

gradul de calificare al acestui personal.

Atribuţiile managementului bancar pentru optimizarea personalului său:

organizarea procesului de lucru în mod optimal pentru bancă. Se analizează structura organizatorică a băncii pentru a calcula numărul de persoane după posturi precum şi gradul minim de calificare necesar pentru fiecare post. Tot odată se stabileşte structura ierarhică;

optimizarea calităţii posturilor pentru a evita dublarea personalului şi determinarea gradului de abilitate;

formarea abilităţilor angajaţilor în domeniul eticii bancare;

verificarea şi dirijarea personalului atît pe verticală cît şi pe orizontală.

Corelarea tuturor atribuţiilor va forma un management a personalului eficient şi va diminua cheltuielile de deservire a angajaţlor.

Creînd anumite obligaţii faţă de personalul banca va crea şi condiţii de muncă eficiente care vor presupune atît dotarea cu tot necesarul a locului de muncă cît şi stimularea personalului şi remunerarea lui.

8.      Politica de cadre băncii.

Politica de cadre a unei bănci este totalitatea acţiunilor prescrise într-un regulament specific pe care le poate întreprinde managementul bancar în vederea optimizării structurii organizatorice a băncii.

     Funcţiile politicii de cadre sunt:

·                     optimizarea fiecării posturi în cadrul băncii şi excluderea dublării posturilor;

·                     decentralizarea primirii deciziilor şi stabilirea pentru fiecare postură ce decizii poate lua;

·                     prescrierea clară a tuturor atribuţiilor pentru fiecare post.

     Atribuţiile politicii de cadre:

1. Angajarea presupune stabilirea abilităţilor minime faţă de fiecare candidat:

a)                  abilitatea profesionistă;

b)                  abilitatea de ordin tehnic;

c)                  abilitatea de ordin intelectual general;

d)                 abilitatea de cunoaştere a situaţiei economice în ţară.

2. Instruirea se face cu scopul ridicării calificaţiei personalului din următoarele cauze:

a.                   dorinţa de a propune persoanei un alt post în alt domeniu de lucru;

b.                  ridicarea calificării în urma introducerii unor inovaţii;

c.                   pentru a dota personalul cu mai multe cunoştinţe din domeniile conexe;

Instruirea se poate face cu forţe proprii sau prin reciclare la instituţii şi organizaţii specifice.

3. Stimularea  prevede 2 tipuri de remunerări:

·                     materială – prin salarii şi prime

·                     morală – prin sistemul de reitinguri şi alte elemente de ordin psihologic.

Politica de cadre va stabili raportul dintre stimularea morală şi stimularea materială.

4. Concedierea se face din două motive:

     - reducerea postului în cadrul băncii;

     - în urma unor încalcări.

Pollitica de cadre stabileşte clar pentru ce persoana va fi imediat concediată.

1)                  Ponderea personalului calificat la bancă.

K1 = Nr pers stud superioare / nr tot de pers *100

2)                  Ponderea personalului tînăr.

K2 = pers tanar / nr total *100

3)                  Ponderea cheltuielilor salariale.

K3 = suma tot salarii / ch operationale (fara dobanda) *100

4)                  Ponderea organelor de conducere.

K4 = suma ch pentru top mng, (CD), mg. Curent, CA / Ch. totale salariale

9.      Gestiuea riscului de fraudă în bancă.

Frauda  este însuşirea unui bun material sau nematerial aflat în custodie sau gestiune a unei persoane. Frauda este echivalată cu furtul.

     Sursa apariţiei fraudei:

•           frauda bancară internă:

-           fraudă intenţionată – cel care o comite are rea intenţie;

-           frauda neintenţionată – prin eroare, nu intenţionează de bună voinţă;

•           frauda bancară externă:

-           frauda cu acces fizic – spargerea băncii;

-           frauda cu acces electronic – hakerii.

  La frauda internă se mai adaugă şi corupţia.

  Cauzele apariţiei fraudei interne:

1)         gîndirea nelogică a personalului;

2)         controlul slab al personalului din partea băncii;

3)         voinţa slabă a individului poate fi cauzată de:

-           dorinţa de a trăi peste posibilităţile financiare;

-           întreţinerea amanţilor;

-           abuzul cu jocuri de noroc.

 Corupţia - efectuarea unui serviciu suplimentar contra unei plăţi din partea clientului. 3 tipuri de corupţie:

1.         corupţie prin autoritate, nu presupune încălcarea normei bancare pentru plată, ci pentru semnătură;

2.         corupţie prin eroare, clientul plăteşte pentru ca angajaţii băncii să comită ntenţionat o greşeală în favoarea clientului;

3.         corupţie prin relaţii de subaltern sau rubedenie, nu se plăteşte, angajatul comite greşeală pentru că este rudă sau subaltern.

  Fraudele interne se pot efectua ca crime ascunse şi neascunse.

  Crimele ascunse presupun acoperirea sumei extrase printr-un set de documente de obicei falsificat.

  Crimele neascunse presupun extrageri de sume prin asumarea nelegitimă a lor fără a fi documentate ( se efectuiază în contabilitatea bancară cînd se comite o eroare la transfer din cont în cont în contabilitate sau prin asumarea unor venituri generate de anumite operaţiuni bancare).

   Frauda externă este comisă de un neangajat a băncii.

   Cauzele fraudei externe:

1.         sistemul slab de securitate bancară;

2.         atârnarea ostilă către banca dată a foştilor angajaţi;

3.         nivelul jos de protecţie a reţelelor informaţionale;

4.         nerespectarea codului de etică bancară la compartimentul acces la informaţie

  Cauza cea mai importantă de apariţie a fraudei bncare este gestiunea incorectă a personalului.

   Riscul de fraudă are mecanisme de eliminare (căile de luptă cu frauda bancară):

-           depistarea viciilor (financiare) ale personalului la momentele oportune;

-           crearea unui climat psihologic în colectivul bancar favorabil prin imtermediul căruia fiecare angajat să se simtă atît protejat cît şi verificat;

-           cearea unui sistem de rotaţie a cadrelor;

-           existenţa unui serviciu psihologic;

-           testarea şi verificarea sistemelor informaţionale ale băncii, introducerea inovaţiilor în aceste sisteme cu acurateţie;

-           crearea unui sistem de verificare a personalului şi a oficiilor în care se prestează servicii.

Gesiunea riscurilor bancare este totalitatea de activităţi intreprinse de bancă pentru a depista cauzele apariţiei a riscurilor şi a micşora expunerea posibilă la risc. Gestiunea riscurilor prevede următoarele etape:

a)                  identificare riscului, ce presupune măsuri de depistare a factorilor ce pot provoca un orice risc;

b)                  evaluarea riscului, stabilirea printr-un set de indicatori a mărimii pierderilor posibile în caz dacă acest risc apare;

c)                  controlul riscului, verificarea procesului sau activităţii bancare pe tot parcursul derulării ei pentru identificarea momentului de apariţie a riscului;

d)                 eliminarea sau evitarea riscului presupune găsirea metodelor de acoperire a pierderilor posibile generate de riscul respectiv;

e)                  finanţarea riscului, este preluarea unor poziţii de hedjing prin instrumente suplimentare pentru acoperirea pierderilor posibile.

10.  Noţiune generală de risc şi incertitudine în activitatea bancară. Clasificarea riscurilor bancare.

Riscul – incertitudinea faţă de posibilităţile de incasare a unor cîştiguri viitoare sau a valorii plasamentului.

Expunerea la risc – suma pierderii sau cheltuielile suplimentare pe care le poate suporta individul sau instituţia în urma unor situaţii imprivizibile.

   În sfera bancară riscurile pot fi divizate în 2 categorii mari:

1.         riscurile asociate băncii ca unei oricarei alte întreprinderi, numite riscuri de întreprindere;

2.         riscuri specifice activităţii bancare, numite riscuri pure.

 Riscuri de întrepridere:

•           riscul organizaţional – poate fi generat de o structură organizatorică ineficientă sau incorectă;

•           riscul de mediu sau riscul ambiant – riscul generat de situaţia economică sau structura de reglementări în ţara în care activează banca;

•           riscul de nefuncţionare – riscul generat de situaţia de forţă majoră care pot stopa activitatea bancară pe o perioadă de timp;

•           riscul de contrapartidă – este riscul care afectează banca ca orice altă întreprindere în relaţiile cu partenerii săi.

Riscuri pure:

o          riscul de credit – este riscul de neincasare a sumei împrumutului acordat sau a dobînzii aferente acestui împrumut;

o          riscul de lichiditate – este imposibilitatea băncii să-şi onoreze obligaţiile scadente la un moment de timp;

o          riscul de dobîndă - este posibilitatea de a pierde o sumă mare de bani sau de a neîncasa profituri în urma modificării neprognozate a ratei dobînzii (sit. de gap). Acest risc este generat de diferenţa între activele bonificate cu dobîndă şi pasivele la care se plăteşte dobînda pentru o perioadă anumită de timp;

o          riscul valutar – este posibilitatea unor pierderisau neîncasări de profituri în urma variaţiei imprevezibile a cursului valutar;

o          riscul de variaţie a cursului hîrtiilor de valoare – este posibilitatea apariţiei unor pierderi în urma variaţieicursului valorilor mobiliare deţinute în portofoliul băncii.

Riscul de insolvabilitate (= r.pure + r.de întrepridere) – este riscul de incapacitate de a executa activitatea bancară fiind un risc sumar generat de toate celelalte riscuri pure şi da întreprindere.

  Nici un risc în activitatea bancară nu-şi  are existenţa în varianta sa pură. Fiecare din ele sau poartă cauză de apariţie a celuilalt sau poate fi cauzat.

  Din punct de vedere matematic toate riscurile bancare pot fi clasificate în 2 categorii mari:

1.         riscuri diversificabile – adica riscuri care pot fi calculate şi prognozate prin sisteme matematice şi poate fi asigurat, acoperit.

2.         riscuri nediversificabile – riscuri care nu pot fi calculate şi anticipate cu certitudine din cauza existenţei unor factori imprognozabili care-l generează.

  Majoritatea riscurilor bancare conţin în sine atît parametri diversificabili care sunt calculaţi printr-un sistem de indicatori, cît şi parametri nedeversificabili, care sunt acoperiţi de bancă prin alte posibilităţi (gaj, acoperire prin valori mobiliare derivate, asigurare, etc.).

  Există o mulţime de sisteme de clasificare a riscurilor bancare. Cea mai generală clasifică riscurile bancare după următorii criteri:

1          după sursa de apariţie:

•           riscuri externe – sunt generate de factori din afara băncii asupra cărora banca nu are control (r. de  ţară, r. legislativ, r. sit. fors-majore, r.fiscal, r.ecologic);

•           riscuri interne – sunt generate de factorii specifici activităţii bancare (r. de credit, r. de lichiditate, r. de insolvabilitate).

2          după aspectul financiar:

•           riscuri financiare pure – riscuri generate de factori ai pieţii financiare (r. de dobîndă, r.valutar, r.de lichiditate);

•           riscuri nefinanciare – riscuri care sunt legate de bancă ca de întreprindere (r. de fraudă, r. organizaţional, r. de piaţă, etc.)

3          după posibâilităţi de previzionare:

•           riscuri diversificabile;

•           riscuri nedeversificabile.

11.  Funcţiile capitalului bancar şi metodele de evaluare a calităţii lui.

Funcţii ale capitalului :

- asigurarea cadrului de funcţionare instituţională ;

- asigurarea necesarului iniţial de lichiditate şi acoperirea riscului de faliment;

- factor de încredere în potenţialul instituţiilor de profil, legat de siguranţa depunerilor şi de posibilitatea onorării solicitărilor clientelei ;

-           regulator al creşterii instituţionale.

Necesitatea gestiunii capitalului propriu se determină în funcţie de doua aspecte:

1.         din punct de vedere al corespunderii cerinţelor de reglementare

2.         din punct de vedere al creşterii volumului şi calităţii lui.

Sub primul aspect se determină gradul de suficienţă al capitalului sau adecvarea lui. Adecvarea capitalului presupune stabilirea convenţională a nivelului minim de capital, în funcţie de anumiţi parametri ce reflectă dimensiunea activităţii băncii şi a riscurilor asociate, de natură să asigure o corelaţie între beneficiile obtenabile şi pierderile potenţiale datorate asumării unui anumit nivel de risc.

Reperul de bază utilizat în acest sens poartă numele de Norma Cooke şi se bazează pe relaţia:

GsC=CNT/Ar*100

în care ponderile corespunzătoare claselor de active sunt:

- risc 0 pentru numerar, titluri de stat şi ale adminisraţiei locale ;

- risc 20%pentru plasamente pe piaţa interbancară;

- risc 50% pentru creanţe garantate prin ipoteci şi leasing imobiliar;

- risc 100% pentru alte categorii de creanţe.

În acelaşi mod, se procedează la convertirea în credite echivalente a angajamentelor rezultând din operaţiuni extrabilanţiere, unde se folosesc următorii coeficienţi:

- 0.8, pentru scrisorile de credit comercial (risc 20%);

- 0.5, pentru facilităţi de emitere a obligaţiunilor şi angajamente de creditare

de peste un an (risc 50%);

- 0, pentru garanţii de credit şi convenţii tip REPO (risc 100%).

Actualmente este  în desfăşurare implimentarea cerinţelor noi cu privire la capital (Basel II)  ele prevăd următoarele modificări:

1.         Cuprinderea în formula de adecvare a capitalului a influenţelor riscului operaţional, care va duce la relaţia:

Total capital (Capital Normativ Total) / (Active ponderate funcţie  de riscul de credit + Active ponderate funcţie de riscul de piaţă + Active ponderate funcţie de riscul operaţional).

Cea mai mare dificultate o constituie evaluarea riscurilor de piaţa şi a celor operaţionale. De această evaluare depinte volumul de capital considerat necesar pentru activitatea băncii. În conformitate cu recomandările Comitetului de la Basel evaluarea riscurilor  va fi realizată prin metode proprii, corelate cu specificul mediului economic în care funcţionează băncile comerciale.

2.         o altă perfecţionare în domeniu priveşte considerarea riscului de ţară sau de companie, pe baza unui rating determinat de instituţiile specializate, coeficienţii de risc corespunzători fiind incluşi în procesul de agregare prin care se determină riscul global.

3.         Nu în ultimul rând, creşterea transparenţei activităţii băncilor, prin publicarea unui număr sporit de informaţii auditate, este de natură să evidenţieze mai exact nivelul riscurilor asumate, în funcţie de care se operaţionalizează procedurile de adecvare a capitalului.

limite minimale pentru indicatorii de solvabilitate:

KNT/Ar > 16%

Totdată sub aspectul corespunderii cerinţelor de reglementare se va mai studia şi impactul majorării capitalului asupra rentabilităţii lui (prin ROE)

Sub  cel de al doilea acpect al gestiunii capitalului se va determina posibilităţi de acomodare cu cerinţele de adecvare a capitalului :

-restructurarea portofoliului de active ;

-diminuarea globală a activului ;

-majorarea capitalului prin

         resurse proprii – creşterea profitabilităţii băncii, diminarea fondurilor neobligatorii, creşterea părţii de beneficial nerepartizat, diminuarea dividendelor achitate;

         din resurse externe – emisiune de acţiuni, convertirea datoriilor în acţiuni, emisiunea obligaţiunilor subordonate, etc.

- consolidarea capitalului.

Interesul managementului bancar faţă de analiza calităţii capitalului bancar este  din următoarele motive:

1.         corespunderea cantităţii de capital deţinute de bancă, normelor impuse de autorităţi – după componentele necesare şi după cotele prestabilite de normative (este bine să vă aduceţi aminte care este cota maximă a datoriilor subordonate permisă de cerinţele de reglementare în total KNT şi a altor componente);

2.         existenţa cantităţii de capital la bancă în volumul destul pentru tipul de activitate pe care-l prestează banca;

Al doilea motiv este cauza apariţiei insolvabilităţii la bancă, riscul lipsei de capital este probabilitatea apariţiei stării de insolvabilitate pentru o bancă la un moment dat de timp.

Analiza se efectuiază prin:

1. Norma Cooke

2. coeficientul efectului de pîrghie  = A totale/CP

12.  Determinarea mărimii şi structurii resurselor proprii ale băncii.

Lichiditatea este cantitatea de active lichide aflate în posesia unei bănci la un moment dat de timp.

  Problema lichidităţii poate fi rezolvată în cadrul băncii sub 2 aspecte:

-                                              sub aspectul activelor lichide aflate la o bancă;

-                                              posibilitatea de acces la mijloace băneşti care pot fi atrase la un cost rezonabil şi-n acel moment cînd există necesităţi de ele.

Necesarul de lichditate ppoate fi calculat sub 2 aspecte:

•           sub aspectu cererii de lichiditate;

•           sub aspectul ofertei de lichiditate;

  Cererea de lichiditate poate fi condiţionată de:

1          rambursarea depozitelor scadente;

2          potenţialul creditar, adică cererea nde acordare a creditelor;

3          necesarul de achitare a datoriilor interbancare;

4          necesarul de onorare a obligaţiunilor curente scadente faţă de parteneri (achitarea serviciilor procurate de bancă), acţionari (plata dividendelor), stat (plata impozitelor).

 Oferta de lichiditate este condiţionată de:

1)         atragerea de depozite;

2)         încasarea creditelor scadente;

3)         procurarea de mijloace pe piaţa interbancară;

4)         incasări din vînzerea serviciilor bancare.

L = Oferta m.l. – Cererea m.l.

 Dacă acest coef mai mare 0 – banca se va confrunta cu un exces de lichiditate, managerii băncii vor căuta posibilităţi de plasament efectiv;

                         mai mic ca 0 - banca se va confrunta cu riscul de lichiditate, managerii băncii vor căuta posibilităţi de atragere a resurselor cu cele mai mici costuri;

                               este egal cu 0 – foarte rare cazuri.

     Se calculă pentru fiecare zi în parte.

Metodologia de estimare a lichidităţii. Metodologia de gestiune prin pasive presupune următoarele etape:

1)      Structurarea tuturor pasivelor în 3 categorii mari după principiul necesar de rambursare:

a)                  pasivele urgente – toate pasivele care necesită a fi rambursate în următoarele zile (conturile curente şi depozitele scadente);

b)                  depozite instabile – depozite şi alte obligaţiuni pe care banca le va achita în viitorul apropiat;

c)                  pasivele stabile – sunt pasivele în care banca are încredere că nu vor fi retrase în viitorul apropiat (depozitele pe termen lung, depozitele interbancare legate de conturi de corespondenţă, acţionarii şi fondatorii băncii);

2)      Prestabilirea unui coeficient formulat din experienţa proprie pentru fiecare tip de pasive conform căruia banca va calcula necesarul de mijloace lichide pentru al acoperi;

3)      Calcularea sumelor respective prin ponderarea fiecărui tip de pasiv la coeficientul şi corectarea acestor sume cu rezervele bancare obţinute pentru fiecare tip de pasiv.

  La suma necesară de lichiditate pentru acoperirea pasivelor se va mai adăuga şi cererea prognozată de credite, care se va determina ca diferenţa dintre potenţialul creditar şi creditul acordat efectiv la momentul dat.

   Istoric s-au format mai multe principii de gestiune a lichidităţii:

·                     Principiul de gestiune prin active – cînd o bancă se cosidera lichidă doar dacă avea cantităţi importante de active lichide;

·                     Principiul de gestiune prin pasive – care presupune că o bancă este lichidă dacă are acces la mijloace lichide pe piaţă în orice moment;

·                     Principiul de gestiune mixt – o parte din necesarul băncii este finanţat din active lichide proprii, cealaltă parte din posibilitatea de atragere a resurselor la un moment dat de timp.

2 tipuri de indicatori de lichiditate:

1.                  indicatorii de lichiditate impuşi de sistemul de supraveghere care  variază de la un sistem naţional la altul;

2.                  indicatori de lichiditate interni pe care banca îi calculă din experienţa proprie şi îi consideră estimativi pentru evaluarea riscului de lichiditate.

 În RM există 2 principii de lichiditate fiecare bancă fiind liberă să-şi stabilească unul din ele:

1)                    presupune că coeficientul format dintre active şi pasive nu trebuie să fie mai mare ca 1 şi trebuie să fie cu un termen de rambursare de 2 ani pentru active şi pasive; k1 = active / pasive (mai mic sau egal cu 1 )                                                               

2)                    presupune calcularea următorilor indicatori: (nu mai mic de 20%) K2 = active lichide / total active

În literatura de specoalitate sunt recomandaţi următorii indicatori de lichiditate de evaluare de sinestătător de către bancă – toţi aceşti indicatori sunt indicatori de active şi pe pasive.

  Indicatorii pe active:

1. Poziţia monetară PM = Nr + Ct int + Ct BNM / active                  

      Ponderea acestui indicator destul de mare determină o poziţie de lichiditate puternică a băncii însă diminuiază profitabilitatea ei.

      2. Hîrtii de valoare lichide HVI = HVS / Active

     Ponderea înaltă presupune o lichiditate înaltă corelată cu profitabilitate.

3.                  Coeficentul fondurilor imobilizate Kfi = (Ct+alte imobilizari)/active

    Scăderea indicatorului va determina creşterea lichidităţii, creşterea indicatorului – creşterea profitabilităţii în defavoarea lichidităţii.

4.                  Hîrtiile de valoare gajate HV gajate = HV gajate / active

 Creşterea indicatorului defavorizează poziţia lichidităţii.

   Indicatorii pe pasive:

 1. Poziţia lichidităţii curente PLC = ac / pc

  Mai mic ca 1 – poziţia lichidităţii este favorabilă. Există exces de lichiditate care trebuie plasat.

  Mai mare ca 1 – banca se confruntă cu problema lichidităţii.

2. Ponderea depozitelor de bază PDB = depozitele de baza / pasive

Depozitele de bază – toate depozitele la termen şi depozitele curente la care soldurile restante se menţin constant în valori considerabile.

    3. Componenţa depozitelor Depozite curente / depozite la termen

  Cu cît este mai mare cu atît mai rău pentru poziţia lichidităţii.

13.  Managementul calităţii resurselor atrase ale băncii.

Din punct de vedere conceptual, resursele atrase bancare pot fi privite în dublu sens:

- ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători;

ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.

Calitatea resurselor atrase se va determina după următoarele criterii :

componenţa resurselor atrase: se cunosc resurse atrase depozitare şi nedepozitare. Volumul resurselor depozitare se planifică în conformitate cu necesarul de plasamente. În caz de necessitate se vor atrage resurse nedepozitare. Evaluarea necesarului de resurse nedepozitare de va efectua după formula:

discrepanţa fondurilor = suma plasamentelor planificate- suma depozitelor planificate. În cazul când apare rezultatul negativ, banca va procura resurse nedepozitare sub forma:

creditelor interbancare

caracteristicele lor sunt:

au un termen foarte scurt

se vor utiliza pentru complectarea necesarului de lichidităţi imediate;

pot fi procurate de băncile cu un surplus de lichidităţi, care sunt cointeresate să le plaseze pe termen scurt

credite centralizate

emisiune de certificate de deposit

emisiune de cambii

emisiune de obligaţiuni

factorii care influienţează alegerea resurselor nedepozitare sunt:

costul resurselor

riscul asociat fiecărul tip de resurs

termenul de scadenţă

mărimea băncii, de care depinde tiupul de resurs la care ea poate avea acces

necesaru de depunere a gajului

norme de reglementare din partea statului

costul resurselor atrase.

Evaluarea costului resurselor permite managerilor băncii să decidă asupra  preţului diferitelor categorii de resurse pentru a le selecta funcţie de posibilităţile de plasamente şi de dobânzile, pe care acestea la generează.

Volumul cheltuielilor bancare cu resursele atrase de va determina: c = S ij *Pj   

 unde

C – cheltuielile de atragere a resurselor bancare,

P_j – volumul pasivului de tip j

i_j – rata dobânzii, plătită pentru pasivul de tip j

Rata dobânzii medie, plătită pentru o unitate monetară de capital atras, se va determina prin raportarea cheltuielilor respective la volumul total de resurse atrase.

Plăţile asupra dobânzilor nu limitează cheltuielile bancare cu resursele atrase, fiind necesar să se calculeze cheltuielile la o rata critică, sau costurile marginale : Cm = (S s_itD_{it  + CO})/ SA_prof            

unde

S s_itD_it  - plăţile asupra dobânzilor;

CO - alte cheltuieli operaţionale ale băncii, altele decât dobânzile;

SA_prof - suma activelor profitabile ale băncii.

Cheltuielile calculate în acest mod sunt la o rată critică a rentabilităţii, deoarece, pentru a-şi menţine profitabilitatea, banca nu-şi poate permite să plaseze aceste resurse la o dobândă mai mica decât această rată. 

Variaţia frecventă a ratelor de dobândă conferă cheltuielilor medii ponderate nesiguranţă şi irealitate.

            Costul marginal al resurselor atrase evaluează costul achitat de bancă pentru a cumpăra o unitate suplimentară de resurse pe care aceasta le poate investi: Cm = i*D’ – i*D        

unde

 D^’ – resurse, atrase la o rată de dobândă nouă;

D – resurse atrase la rata de dobândă veche;

i – rata de dobândă, estimată ca la care se pot plasa resursele atrase.

            Acest indicator reprezintă în valoare absolută volumul modificării costurilor bancare cu atragerea resurselor, însă pentru a putea fi comparabil cu rata de rentabilitate la plasamente este necesară transformarea lui în valoare relativă. rCm = Cm/D’        

            Rata costului marginal r_Cm al resurselor atrase poate fi comparată cu rentabilitatea marginala a plasamentului pentru a se concluziona asupra bonităţii lui.

În cazul majorării ratelor de dobândă de către bancă, costurile marginale vor creşte, dat fiind faptul, că banca este obligată să achite dobânzile majorate nu numai pentru resursele atrase suplimentar, dar şi să ofere aceiaşi rentabilitate la depuneri clienţilor vechi, care acceptase de fapt dobânda anterioară majorării. Analiza costurilor marginale permite determinarea limitei valorice până la care banca poate să-si extindă volumul resurselor atrase atâta timp, cât cheltuielile marginale de atragere a noilor resurse nu vor face să scadă veniturile marginale din plasamentul lor.

Formarea ratelor de dobîndă la depozite, ca element de cost bancar:

Actualmente băncile tot mai des recurg la formarea ratei dobânzii la depozit după metoda “unbundled service”, ce presupune analiza serviciului de gestiune a depozitelor separat, independent de politica tarifelor la alte tipuri de servicii şi a dobânzilor la credite. Acesta metoda propune compunerea ratei după următoarea formula : cd = Coi+CAii   

 unde

c_d - costul depozitului de tip i într-un moment de timp t

CO_i - Cheltuieli operaţionale pentru deservirea depozitului de tip i

CA_i  - Cheltuielile anticipate pentru operaţiunile de ansamblu cu depozite  

Pentru utilizarea acestei metode este necesara evaluarea corecta şi completa a costurilor de gestiune a fiecărui tip de depozit, ce, în condiţiile actuale, este destul de complicat.

Există o altă metodă, bazată pe calcularea ratei depozitului, evaluându-se cheltuielile globale ale băncii cu dobânda. În condiţiile acestei metode banca va calcula o rată a cheltuielilor pentru fiecare sursă de mijloace financiare (ţinând cont de rezervele minime obligatorii; defalcării în fondul de asigurare a depozitelor (daca acest fond exista), corelând-o cu rata de dobândă propusă la fiecare tip de depozit. Suma acestor doi indicatori vor determina costul real sumar de atragere a depozitelor, care, fiind raportat la volumul de depozite va determina rata dobânzii pe o unitate monetară de depozit. Ideea metodei respective este bazata pe presupunerea ca nu exista cheltuieli asupra unui depozit separat, ci exista costul mediu ponderat al tuturor resurselor bancare atrase.

            Politica de formare a dobânzilor de bază pasive influenţează structural clientela bancara şi depunerile bancare, care la rândul sau, determina deciziile manageriale în strategia dezvoltării profitabilităţii băncii:

modificarea ratei dobânzii la depozite.

-diferenţa dintre rata dobânzii la depozite şi rata dobânzii la credite (marja bancară)

-deciziile clienţilor referitor la mărimea şi tipul depozitului

--volumul şi structura depozitului băncii

---venitul băncii, determinat de creşterea  volumului depozitului şi creditului bancar

Formarea ratei de bază a dobânzii la depozite este un capitol separat în strategia vitală a băncii. Dobânda la depozit trebuie va fi utilizată în primul rând pentru majorarea profitabilităţii băncii şi păstrarea fezabilităţii ei, mai apoi pentru atragerea clienţilor sau în lupta concurenţială, deoarece cu cat este mai mică marja între rata dobânzii la credite şi rata dobânzii la depozite, cu atât mai sensibila este banca la modificările ratei dobânzii la depozite pe piaţa.

necesitatea de garantare a resurselor atrase.

Resursele nedepozitate sunt garantate în conformitate cu cerinţele creditorului. Pentru creditele centralizate acestea pot fi hârtiile de valoare de stat cu calitate înaltă, pentru creditele interbancare – active eligibile, pentru alte împrumuturi – în conformitate cu normele impuse de autorităţi.

Resursele depozitare sunt garantate prin autoritatea băncii. Actualmente însă în sistemul bancar autohton există şi o altă metodă de garantare a depozitelor, care va fi prezentată în continuare.

14.  Asigurarea depozitelor bancare.

Poziţii convergente:

- interesul individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător;

- interesul băncilor, de a-şi prezerva portofoliul de clienţi şi de evitare a riscului reputaţional;

- interesul public, privind încrederea în sistemul bancar şi evitarea riscului sistemic.

Sistemele de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe caracteristici:

- ca mod de funcţionare, vom întâlni:

_ structuri mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente satisfacerii

obligaţiilor băncilor falimentare;

_ structuri formale, bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui scop;

- în funcţie de modul de administrare, se diferenţiază:

_ fondurile administrate public;

_ fondurile administrate privat;

- după caracterul contribuţiilor, se disting:

_ fondurile obligatorii

_ fondurile facultative.

În RM, Fondul de garantare a depozitelor a fost constituit ca persoană juridică. Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut propriu. Consiliul de administratie al lui  este compus din 6 membri:

    a) 3 membri propusi de Asociatia Bancilor din Moldova;

    b) un membru propus de Ministerul Justitiei;

    c) un membru propus de Ministerul Finantelor;

    d) un membru, fara drept de vot, propus de Banca Nationala a Moldovei.

Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este obligatorie şi vizează toate băncile, inclusiv filialele acestora cu sediul în străinătate.

Fondul garantează, în limitele prevăzute de lege, depozitele deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi, exprimate în monedă naţională sau străină în valoarea maximă de 6000 lei, cu anumite excepţii privind cuprinderea în sistemul de garantare.

Faptul generator îl constituie deschiderea procedurii falimentului, compensaţiile fiind plătite către deponenţii garantaţi în moneda naţională - leu, indiferent de moneda de constituire a depozitului, în limita plafonului de garantare

Contribuţia iniţială a instituţiilor de credit este de 1% din depozitele atrase cu valoarea până la 6000 lei.

Baza de calcul a contribuţiei o constituie soldul total în lei, reprezentând depozitele garantate, în lei şi în valută convertibilă, aflate în evidenţa băncilor.

Pentru instituţiile de credit care se angează în politici riscante şi nesănătoase, Fondul este autorizat să majoreze contribuţia anuală.

15.  Prevenirea si combaterea spalarii banilor în bancă.

Realităţile lumii contemporane, marcate de proliferarea unor fenomene de genul crimei organizate, traficului de droguri şi de persoane, au impus sistemelor bancare necesitatea adoptării unor măsuri privind prevenirea proceselor de “spălare a banilor”, denumire sub care sunt cunoscute operaţiunile de transformare a fondurilor obţinute ilicit în disponibilităţi monetare de provenienţă aparent legală.

Banca Naţională a Moldovei a emis o serie de norme privind standardele de cunoaştere a clientelei, care au drept scop diminuarea riscului reputaţional, operaţional, de credit, de lichiditate şi de conformare la cerinţele legii, precum şi protejarea siguranţei şi stabilităţii băncilor şi, prin aceasta, a integrităţii sistemului bancar.

Programele de prevenire şi combatere a operaţiunilor de spălare a banilor trebuie să aibă în vedere toate operaţiunile băncii care implică primirea sau distribuirea de fonduri ale clienţilor, cuprinzând, fără a fi limitative:

- deschiderea de conturi curente, de depozit, de economii, de credit, de card;

- deschiderea de conturi de evidenţă a valorilor mobiliare;

- închirierea de casete de siguranţă;

- efectuarea tranzacţiilor cu valori mobiliare ori cu alte instrumente financiare, valută, metale şi pietre preţioase, a căror valoare depăşeşte 50.000 lei;

-                      operaţiunile cu numerar care depăşesc 100.000 lei pentru persoanele fizice;

-                      virament pentru persoanele fizice de 200 000 lei şi pentru persoanele juridice în valoare de 300 000 lei.

Programele de cunoaştere a clientelei trebuie să cuprindă:

- o politică de acceptare a clientului;

- proceduri de identificare a clientului şi de încadrare a acestuia în categoria de clientelă corespunzătoare;

- modalităţi de întocmire şi păstrare a evidenţelor corespunzătoare;

- monitorizarea operaţiunilor derulate prin conturi în scopul detectării tranzacţiilor suspecte şi procedura de raportare a acestora;

- modalităţi de abordare a tranzacţiilor în şi/sau din jurisdicţiile în care nu există reglementări corespunzătoare în domeniul prevenirii spălării banilor;

- proceduri şi sisteme de verificare a modului de implementare a programelor elaborate şi de evaluare a eficienţei acestora;

- programe de pregătire a personalului în domeniul cunoaşterii clientelei.

În afara obligaţiei de a raporta Procuraturii Generale operaţiunile în cazul cărora suspectează că fondurile provin din,au legătură cu, sau urmează să fie utilizate în scopul săvârşirii de infracţiuni. Tipul de operaţiuni vezi în legea “Cu privire la prevenirea şi combatera spălării banilor”

16.  Noţiunea şi conţinutul managementului activelor băncii comerciale.

Activele bancare reprezintă totalitatea disponibilităţilor a băncii care generează profit şi asigură realizarea scopului general al managementului bancar, totodată activele sunt cele care generează cel mai mare risc pentru bancă de aceea gestionarea lor necesită a fi prudentă.

  Necesitatea gestionării activelor reese din analiza caracteristicilor principale a lor care sunt:

1)      Structura activelor trbuie să corespundă legislaţiei în vigoare. Sub acest aspect se va gestiona corespunderea activelor faţă de normele de lichiditate, provizioanelor faţă de risc, a necesităţilor pentru acoperirea riscului ratei dobînzii.

2)      Activele trebuie să corespundă cerinţelor de lichiditate a băncii – banca îşi va menţine activele lichide în cantităţi estimate de ea în conformitate cu politica şi strategia de dezvoltare.

3)      Activele trebuie să fie profitabile, căci ele sunt unica sursă de profit a băncii. Profitul reprezintă nu numai dorinţa acţionarilor dar şi sursa de existenţă şi stabilitate a băncii.

4)      Activele trebuie să fie sigure – creşterea profitabilităţii duce la creşterea de risc. Scopul managementului activelor este să se coreleze profitabilitatea activelor cu gradul de risc acceptat de bancă, banca nu se va implica în active mai riscante.

Necesitatea gestiunii activelor se axează pe corelarea lor cu pasivele după termen şi sensibilitate la rata dobînzii pentru a evita şi alte riscuri generate de volatilitatea ratelor de dobîndă pe piaţă.Activele bancare – disponibilităţile băncii ce generează profit sau asigură activitatea normală  a băncii.

Necesitatea gestiunii activelor:

·                                 Genereză profit – conduce la creşterea profitabilităţii şi îndeplinirea scopului mangementului bancar.

·                                             Generează riscuri – prin gestiunea lor se tinde la diminuarea pierderilor provocate de riscuri sau a costurilor suplimentare privind gestiunea lor. Gestiunea performantă a activelor va tinde să găsească punctul optim dintre profitabilitate şi risc.

·                     Activele bancare ca structură vor fi restricţionate de limitele impuse de autorităţile monetare. Gestiunea corectă în această direcţie va diminua cheltuielile bancare excepţionale privind amenzile, precum şi diminuarea costurilor posibile provocate de supraevaluarea posibilităţilor bancare în unele activităţi.

·                     Necesitatea de lichidităţi – impune gestiunea corectă a structurii activelor ceea ce conduce la diminuarea cheltuielilor privind procurarea resurselor în mod de urgenţă sau reducerea profitului din neinvestirea excedentului de lichiditate.

·                     Gestiunea activelor băncii se va face prin corelarea termenilor de scadenţă a activelor cu termenii de scadenţă a pasivelor. Necorelarea activelor şi pasivelor după termenul de scadenţă generează probleme cu lipsa de lichiditate sau costuri înalte din fluctuarea ratelor dobînzii.

17.  Strategii privind administrarea activelor.

Există 3 strategii de gestiune a activelor:

1.                              Metoda fondurilor comune.

Toate resursele bancare sunt considerate echivalente după cost şi posibilitatea de investire a lor, de aceea se pot gestiona după parametrii medii calculaţi, adică toate resursele atrase indiferent de tipul lor formează fond comun de finanţare. În proces de finanţare există 2 priorităţi:

·                                             Prioritatea reglementară – în proces de formare a activelor în primul rînd se formează şi se menţin cele cerute de legislaţie.

·                                             Prioritatea proprie – este impusă de bancă şi este condiţionată de strategia de dezvoltare a băncii, se finanţează activele ce au interes pentru bancă sub diferite aspecte.

Avantajele acestei strategii constituie:

Ø            Uşurinţa în implimentare

Ø            Simplitudine relativă

Ø            Structura activelor formate prin această metodă corespunde normelor şi strategiei interne a băncii privind priorităţile de finanţare a activelor.

Dezavantajele acestei strategii constituie:

Ø          Imposibilitatea redirecţionării fondurilor de finanţare în active echivalente după cost, deoarece se ia în consideraţie costul mediu al resurselor atrase. Banca nu poate analiza veniturile generate de proiecte aparte din această cauză ea poate avea active care au un cost mai mic decît resursele procurate pentru finanţarea lor sau poate refuza proiecte profitabile dar neobservate în urma stabilirii preţului mediu la resurse atrase.

Ø          Pot apărea dezechilibre în lichiditate – unificarea resurselor după termen de scadenţă pot conduce la necorelarea activelor cu pasivele după scadenţa lor, care generează probleme cu lichiditatea şi expune banca la riscul ratei de dobîndă.

2. Strategia de alocare a resurselor.

Această strategie presupune redirecţionarea resurselor atrase spre finanţarea activelor echivalente după cost şi teremn de scadenţă. În baza acestei strategii structura activelor depinde structura resurselor atrase

Rezerve primare - Depozite curente, Depozite de economii

Rezerve secundare - Depozite de economii

Credite - Depozite la termen, Capital propriu

Portof. HV - Depozite de economii, Depozite la termen, Capital propriu

Imobilizări - Capital propriu

Avantajele acestei strategii constituie:

Ø          Corelarea activelor cu pasivele după termen de scadenţă şi după cost (rezolvă problema lichidităţii)

Dezavantajele acestei strategii constituie:

Ø          Gestiunea complicată care necesită cunoaşterea fiecărei surse

Ø          Ipoteza că resursele de finanţare pot fi independente de scopul lor de folosire. În ideal banca iniţial banca găseşte un plasament care ar fi profitabil după aceea caută resurse de unde îl va finanţa

Ø          Această metodă crează excedent de lichiditate şi generează diminuarea profitabilităţii băncii.

3. Metoda modelării matematice.

Prin această metodă se rezolvă mai multe probleme concomitent. Ea porneşte de la profitabilitatea băncii, totodată orice component a activelor care generează profit băncii sau asigură generarea de alt activ poate fi privit prin aspectul utilităţii lui pentru bancă.

Ø          Metoda liniară

Active lichide - Rez. Prim,  Rez. Sec

Portof. HV – PHVS, PHC

Portof. Credite

Imobilizări – Clădiri, Invest. Imobile

P = X₁R_p + X₂ R_s +  X₃ P_HVS + X₄ P_HC  + X₅ P_C + X₆Clăd + X₇ A_nerecuper

Dezavantajele acestei strategii constituie:

Ø          Posibilitatea de a nu fi urmate restricţiile de reglementare, ţinînd cont de structura optimă.

Ø          Complexitatea calculelor necesare

Imposibilitatea de a prevedea toţi factorii, indiferent de modul de constituire a modelului, aşa cum apar zone ieşite de sub control

18.  Gestiunea calităţii activelor băncii.

Activele bancare sunt generatoarele esenţiale de profituri, gestiunea cărora rezolvă scopul esenţial al managementului bancar şi anume maximizarea profiturilor cu  diminuarea riscurilor. Iar structura activelor reprezintă raportul diverselor ca calitate active la total active bilanţiere.

Iar portofoliul activelor a unei bănci comerciale este structurat în patru categorii mari: 

Numerar în bancă;

Portofoliul investiţional ;

Portofoliul de credite;

Clădiri, mijloace fixe şi alte imobilizări.

Normele juridice şi  instrucţiunile acţionează asupra operaţiunilor active prin două  căi:

Stabilind treptele investirii a unei părţi din resursele bancare pentru unele sau altele  operaţiuni active. Majoritatea resurselor atrase sunt constituite din depozite la vedere  şi la termen. Iată de ce condiţia primordială în vederea plasării corecte a patrimoniului  băncii este satisfacerea la moment şi pe deplin a retragerilor de capital.

Existenţa resurselor creditare destule pentru satisfacerea cererilor de împrumut. Se ştie că creditul este operaţiunea cea mai profitabilă a băncii. Neputinţa ei de-a oferi  un credit în condiţii avantajoase va trezi auspicii din partea clienţilor, ceea ce poate  duce la iscarea unor probleme, şi în fine la încetarea existenţii ei.

Calitatea activelor bancare constă în:

A.                                                     Structura activelor

B.                                                     Diversificarea activelor

C.                                                     Profitabilitatea activelor

D.                                                    Lichiditatea activelor

E.                                                     Riscul activelor

A.                             Activele pot fi structurate în :

·                                             Active monetare (bani)

·                                             Portofoliu de hîrtii de valoare

·                                             Portofoliu de credite

·                                             Imobilizări (clădiri, mijloace fixe)

Determinînd ponderea fiecărui component în structură băncile îşi aranjează structura activelor în conformitate cu strategia şi scopul urmărit. Pentru a-şi atinge scopul de maximizare a profitului băncile tind să majoreze ponderea activelor generatoare de profit în total active. Acest proces poate condiţiona:

·                                       Diminuarea ponderii activelor lichide – lipsuri temporare de lichidităţi ce duc la creşterea cheltuielilor prin procurarea urgentă a resurselor.

·                                       Diminuarea investiţiilor în imobilizări – pierderea clientelei, deoarece se face pe baza închiderii de filiale sau refuzului de modernizare a mijloacelor fixe şi reţelelor informatice existente.

Structura ideală a activelor ar fi:

Ø              Active monetare – 10%

Ø              Portofoliul de hîrtii de valoare – 30%

Ø              Credite – 50-55%

Ø              Contul portof. cred. – 2-5%

Factorii externi ce influenţează structura activelor:

o                                  Nivelul de dezvoltare şi capacitatea pieţei monetare

o                                  Dezvoltarea pieţei capitalului

o                                  Limitele impuse de către actele de reglementare

o                                  Starea generală de dezvoltare a ţării

Factorii interni ce influenţează structura activelor:

o               Strategia de dezvoltare a băncii

o               Diminuarea bancară şi a unităţilor teritoriale

o               Capitalul bancar:  CNT/APR >= 16% (CNT-Capitalul Normativ Total; APR-Active Ponderate la Risc)

De mărimea CNT depinde volumul APR. O bancă cu CNT mai mare poate să-şi permită investiţii în portofoliu de credite, imobilizări sau HV corporative în volum mai mare. Băncile cu CNT scăzut îşi vor menţine volumul Activelor riscante mic prin ponderea înaltă a Activelor monetare şi HV de stat.

Criteriile de diversificare a activelor:

§         Tip de investiţii

§         Tip de profit generat

§         Termen de scadenţă

§         Ramura

§         Debitor

B. Diversificarea Activelor.

Dacă portofoliul de active a Băncii e nediversificat după tipul de investiţii banca riscă să-şi diminueze profiturile în caz cînd situaţia economică în ţară defavorizează cererea la tipul de investiţie preferat de bancă.

Totodată diversificarea portofoliului se face şi pe tip de credit, aşa ca banca să fie prezentă pe fiecare segment al pieţii produselor bancare

Diversificarea se face după:

v        Ramura prioritară de investiţii

v        Client (ca să se diminueze riscul de insolvabilitate al clientului)

v        După termenul de scadenţă a activelor (ajută la reinvestirea lor şi permite depăşirea riscului de lichiditate şi al ratei dobînzii)

C. Profitabilitatea activelor bancare

            Activele bancare pot fi :

·                                       Neprofitabile

·                                       Profitabile

Coeficientul de fiabilitate (K₁) arată capacitatea băncii de a genera profit în viitor. Dacă coeficientul este în creştere atunci fiabilitatea băncii e în normă.

K₁= (Active profit./Active totale)*100%

Venit (profit) generat de Active:

·                                       Venit din dobînzi

·                                       Venit neaferent dobînzilor – realizat din dividend sau diferenţa de cost a activelor

Managementul activelor se ocupă de venitul din dobînzi. Pentru a analiza avem coeficienţii:

Marja bancară absolută = Venit dob. – Chelt. dob.

Marja bancară relativă = ((Venit dob./Act.prof) – (Chelt.dob./Res.atrase))*100%

Marja netă din dobînzi = ((Venit dob. – Chelt. dob.)/Active profitab.) *100%

Dacă scade rentabilitatea netă a unui activ care lucrează, banca pierde din valoarea capitalului.

Maximizarea profitabilităţii:

·                                       Majorarea volumului de active profitabile.

·                                       Diminuarea cheltuielilor din dobînzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile.

·                                       Majorarea încasărilor din dobînzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile.

·                                       Diminuarea cuantumului de resurse atrase.

Majorarea profitului băncii din dobînzi se face pe seama majorării cantităţii de active profitabile, a ratelor dobînzii la activele existente cît şi la influenţa a ambilor factori. Cea mai mare pondere în profitul majorat o are majorarea ce ţine de creşterea ratelor dobînzii, deoarece banca nu-şi poate permite majorarea cantităţii activelor profitabile la nesfîrşit.

D. Lichiditatea activelor.

Activele lichide sunt compuse din:

1.                              rezerva curentă (de bază) ce constituie 12-14% din total active şi e formată din:

·                                                                     numerar

·                                                                     banii din cont la BNM

2.                              rezerva secundară e formată din:

·                                             HV de stat

·                                             Credite în proces de recuperare

Banca îşi calculează necesarul optim de active precum şi structura lor determinînd cuantumul de rezervă de bază şi suplimentară în funcţie de tipul de clientelă şi necesarul de plăţi de efectuat planificat. Banca planifică necesarul de numerar nu numai după volum dar şi după structură.

E. Riscul activelor

Toate activele bancare şi plasamentele generează risc, banca evaluează gradul de risc a activelor sale şi compară cu capitalul propriu pentru a analiza posibilitatea de compensare a pierderilor posibile.

Pentru a determina gradul de expunere a activelor sale la risc, banca împarte activele în categorii mari:

1.                              Lichidităţile băncii, HV de stat.

2.                              Creditele acordate de bancă sub garanţia statului avîndu-se ca gaj HVS (credite acordate băncilor) sau metale preţioase.

3.                              credite acordate persoanelor fizice şi juridice de calitate înaltă avînd ca gaj active eligibile (de calitate înaltă, lichide, nu-şi pierd din valoare)

4.                              Credite de o calitate mai joasă unde solvabilitatea debitorului trezeşte dubii sau gajul e în deteriorare

5.                              active de o calitate foarte joasă, credite problematice, mijloace fixe.

1.0*Q

2. 10% * Q

3. 20% * Q

4. 50% * Q

5. 100% * Q

∑. Active riscante
 

               Active riscante/Capital propriu

Dacă ponderea activelor riscante în capital propriu este:

·                                             <= 5 % banca are un rating foarte puternic ( 1 ).

·                                             5 – 15% - rating bun ( 2 ).

·                                             15 – 30% - rating slab ( 3 )

·                                             30 – 50% - rating foarte slab (4)

·                                             >= 50% - faliment ( 5 )

19.  Gestiunea gap-lui şi NIM-ului.

20.  Esenţa şi caracteristicile politicii  de credit a băncii comerciale.

21.  Definiţia riscului de credit şi factorii de apariţie.

22.  Managementul riscului de credit în bancă .

23.  Analiza riscului de credit pentru persoanele juridice.

24.  Analiza riscului de credit pentru persoanele fizice.

25.  Criterii de evaluare a calităţii portofoliului de credit.

26.  Conţinutul principalelor tipuri de strategii privind gestiunea lichidităţii instituţiilor bancare.

27.  Metode de evaluare a necesităţii băncii în resurse lichide.

28.  Gestiunea lichidităţii pe baza normativelor economice.

29.  Mecanismul gestiunii lichidităţii cu ajutorul indicatorilor neoficiali..

30.  Esenţa şi elementele modelului privind managementul profitabilităţii băncii comerciale.

31.  Indicatorii utilizaţi în evaluarea performanţelor bancare.  

32.  Necesitatea  şi esenţa analizei structurale a veniturilor, cheltuielilor şi rezultatului financiar al băncii.

33.  Sistema de apreciere a siguranţei băncii - ratingul CAMEL.

34.  Evaluarea eficienţei activităţii băncii în baza modelului Du Pont.

35.  Conceptul şi particularităţile  activităţii extrabilanţiere a băncii.

36.  Problemele şi metodele managementului titlurizarii în bancă.

37.  Gestiunea diferitor categorii de activităţi extrabilanţiere în bancă.

38.  bancile problematice – notiuni si cauze de aparitie

39.  Modele de asanare a situatiei financiare a banclor problematice.

40.  Gestiunea riscurilor generate de operatiunile extrabilantiere.

TEMA 8. Gestiunea activităţii creditare.

1. Politica de creitare ca element de gestiune a activităţii de credit.
2. Gestiunea calităţii portofoliului de credit.
3. Gestiunea riscului de creditare.
4. Iniţierea procesului de creditare şi analiza credibilităţii clientului.

1. Politica de creditare poate fi privată sub 2 aspecte:

1        La nivel macroeconomic ea reprezintă politica promovată de BC într-o ţară care urmăreşte asigurarea unui echilibru economic prin intermediul creditului şi a instrumentelor specifice lui. La modelul general stabilirea direcţiilor prioritare de creditare, formele creditelor specifice pentru o ţară dată.în acest context promovarea politicii de creditare banca la modul paticular formîndu-şi politica de credit individuală.

2        Sub aspect microeconomic politica de credit reprezintă strategia şi tactica băncii ăn domeniul formării şi gestionării portofoliilor sale de credit.

 Politica creditară reprezintă un element din strategia generală de dezvoltare a băncii. Ea cuprinde elemente esenţiale cu privire la tipurile de credit acordate de banca dată, modul de selectare a acestor credite şi gestiunea lor în scopul asigurării profitabilităţii şi stabilităţii băncii.

   Elementele politicii rezonabile de creditare:

1)      Scopul,  reeşind din care se formează portofoliu de credite;

2)      Atribuţiile angajaţilor băncii în vederea elibirării creditelor;

3)      Obligaţiunile de transmitere a drepturilor şi de acordare a imformaţiilor în vederea gestiunii creditelor eliberate;

4)      Modalităţi de colectare a datelor de la potenţialii debitori precum şi mecanismul de evaluare a credibilităţii clienţilor în vederea luării deciziei cu privire la acordarea creditelor.

5)      Documentaţia internă care necesită să fie elaborată pentu acordarea fiecărui credit în parte (lista documentelor aflate în pachetul de credite a unui client);

6)      Dreptirile colaboratorii bancari pentru păstrarea şi verificarea informaţiei aflate în dosarul de creditare. Se mai prevăd şi obligaţiunile angajaţilor băncii cu privire la monitorizarea creditelor;

7)      Modalităţi de asigurare a credibilităţii, drepturile colaboratorilor în vederea evaluării gajului şi primirii deciziei despre oportunităţile lui;

8)      Descrierea politicii de stabilire a dobînzelor la credite în dependenţă de fiecare credit acordat;

9)      Modul de contestare şi revocare a creditelor problematice, modul de vînzare a gajului în scopul acoperirii pierderilor din creditele nerambursate.

   Funcţiile politicii de creditare:

1        Funcţiile de ordin general care presupun:

·         funcţia de control – de verificare apriore şi posteriore a proceselor de creditare;

·         funcţia comercială – de formare a unui cadru de incasări a veniturilor în urma activităţii de creditare;

·         funcţia de stimulare – prevede stabilirea unor domenii prioritare de stimulare sau de dezvoltare a mecanismelor specifice de creditare.

2   Funcţiile specifice:

• optimizarea activităţii de creditare prin stabilirea unor scopuri specifice în domeniul creditării;
• reformularea activelor de credit în urma experienţii băncii în domeniul dat.

 Formarea politicii de credit are 2 tipuri de principi:

v  principii de ordin general:

a)      baza ştiinţifică a politicii de creditare;

b)      optimalitate – structura politicii de credit trebuie să fie optimă  pentru banca dată;

c)      eficacitate – trebuie să fie efectivă, utilizabilă.

d)     unitate – toate elementele politicii de credit să se afle într-o intercorelaţie strînsă.

v  principii specifice:

a.       rentabilitate – fiecare credit trebuie să fie rentabil;

b.      profitabilitate – tot pportofoliu creditar trebuie să genereze profituri;

c.       siguranţa – existenţa unui risc minim.

2.  Portofoliu creditar reprezintă totalitatea creditelor acordate de bancă la un moment dat de timp.

  Calitatea portofoliului creditar se stabileşte după următorii criterii:

1        structură;

2   lichiditate (termen de scadenţă);

3   gradul de utilizare;

4   profitabilitate;

5   stabilitate.

  După structură portofoliu creditar se discompune în:

1)      după tipul de debitori:

-          credite acordate persoanelor fizice;

-          credite acordate persoanelor juridice;

2)      după tipul de credit – (ipotecare, de consum), după scopuri, determinarea gradului de bonitate al fiecărui tip de credit pentru bancă. Din experienţa anilor precedenţi banca stabileşte ce tipuri de credite sunt cele mai profitabile şi puţin riscante pentru ea, pentru a stimula creşterea volumului acestor credite în portofoliu.

3)      după tipuri de ramuri creditate – credite acordatepersoanelor juridice, care se împart în subgrupe după ramuri (industriale, comerţ, agricultură). Se va determina tipul de credit care este optim pentru bancă şi el va fi stimulat.

   După lichiditate – lichiditatea creditului presupune termenul de scadenţă a lui şi clauza de revocare. Portofoliu creditar se grupează în trei subgrupe:

-          termen scurt (pînă la 1 an);

-          termen mediu (1 – 5);

-          termen lung (5 şi mai mult).

 Dacă o bancă decide să menţină portofoliu creditar lichid ea va majora ponderea creditelor pe termen scurt.

  Dacă banca are alte posibilităţi de majorare a lichidităţii ea va menţine în portofoliu într-un volum mai mare creditele pe termen mediu şi lung.

  Creditele pe termen lung sunt cele mai riscante pentru bancă, din aceste considerente banca optează pentru ponderea majoră pentru creditele pe termen scur şi mediu.

   După gradul de utilizare se presupune resurselor din care aceste credite sunt finanţate. Majorarea ponderii creditelor în total active este benefică pentru bancă căci duce la majorarea profitului ei.

   După profitabilitate – rezolvarea problemei profitabilităţii portofoliului creditar duce la îndeplinirea scopului managementului bancar. Portofoliu creditar se studiază după gradul de profitabilitate după următorii indicatori: Pn = Incasări din dobîndă – plăţi din dob – cheltuilile creditelor neperformate / Profitul creditar*100

 - determină rentabilitatea netă a unui leu credit alocat; toate tipirile d crdite sunt echivalate – se recomandă să se stabilească profitabilitatea netă pentru diverse tipuri de credite. Există o problemă la stabilirea profitabilităţii fiecărui tip de credit şi anume stabilirea resurselor care finansează aceste credite.

 - banca poate determina rentabilitatea a fiecărui credit în parte: Pf.cr = incas din dob. – plăţi din dob. – ch. Operaţionale / Suma creditelor

  După stabilitate  - portofoliu creditar se analizează şi după gradul de expunere la isc (banca va diviza în 5 subgrupe mari ):

   - standard             2%

   - supravegeat        5%

   - substandard        30%

   - dubios                 75%

   - compromis          100%

                             Rezervele

   În vederea determinării gradului de expubere la risc se determină ponderea fiecărui tip de credit în total portofoliu. Gr.global de expun.la risc = Suma rezervelor / Portofoliu; mai mic sau egal cu 20%

TEMA 9. Gestiunea activităţii investiţionale a băncii.

1. Formare portofoliului investiţional.
2. strategii de formare şi dirijare a portofoliului investiţional a băncii.
3. Căi de optimizare a portofoliului investiţional.

   1.  Portofoliu investiţional al unei băncii – totalitatea de valori mobilare deţinute cu drept de proprietate de bancă la un moment dat de timp.

    Funcţiile portofoliului investiţional:

1        Influenţa pozitivă asupra profitabilităţii bancare prin alegerea corectă a comportamentelor acestui portofoliu;

2        Optimizarea profitului brut prin crearea situaţiei de echilibru – în cazul formării corecte a portofoliului el poate genera profituri; atunci cînd portofoliu de credite nu este destul de rentabil, compensîndu-se neincasării de profituri;

3        Unele elemente ale portofoliului pot servi drept instrument de acoperire a altor riscuri bancare (ex. posibilitatea de compensare prin instrumente de credit sub formă de valori mobiliare a riscurilor creditare).

4        Diversificarea riscurilor bancare după criterii geografici;

5        Menţinerea lichidităţii băncii: în comparaţie cu portofoliul creditar portofoliul investiţional este şi profitabil şi are o lichiditate relativă;

6        Asigură flexibilitatea bilanţului bancar, ce permite managementului bancar să gestioneze GAP-ul;

7        Micşorarea impozitului pe profit;

8        Crearea posibilităţilor de îmbunătăţire a activelor.

Portofoliul investiţional se formează după următorii principii:

·         Asigură realizarea strategiei investiţionale;

·         Corespunderea portofoliului investiţional după criterii de calitate resurselor din care el a fost format;

·         Corelarea portofoliului după profit şi risc;

·         Optimizarea raportului între profitabilitatea şi lichiditatea în funcţie de ce active deţine banca în portofoliul global ea poate să-şi permită la diferite momente de timp diferite criterii de lichiditate.

  Factorii care influenţează formarea portofoliului:

• Strategia globală a băncii;
• Existenţa unei pieţe secundare bune;
• Lichiditatea valorilor mobiliare;
• Profitabilitatea;
• Expunerea le risc;
• Impozitarea;
• Existenţa asigurării;

2.  O bancă formează portofoliul investiţional din diverse elemente care care pot fi structurate astfel:

a)      după dreptul care stă la bază:

• dreptul de proprietate (acţiuni);
• dreptul de credit (obligaţiuni);

-          corporative;

-          de stat (municipale şi de stat).

b)      după termen de scadenţă:

o   extemporare, fără termen de scadenţă (acţiuni);

o   cu termen de scadenţă (obligaţiuni);

-          mai mare de 1 an (piaţa monetară);

-          mai mic de 1 an (piaţa de capital).

c)      după profitabilitate:

o   cu profit fix (oblidaţiuni); 

o   cu profit variabil (acţiuni).

 După termenul de scadenţă banca poate forma mai multe tipuri de portofoliu:

1.      portofoliu structurat – toate elementele din el sunt alese în aşa mod încît să fie împărţite pe scadenţe egale.

Avantaje:

·         este cel mai uşor de gestionat portofoliu căci nu necesită o strategie investiţională complicată;

·         este corelat după gradul de lichiditate şi profitabilitate;

    Dezavantaje:

• este imposibil de a primi supraprofit din gestiunea acestui portofoliu;
• în cazul necesităţii urgente de lichiditate acest portofoliu nu poate salva banca;

2.      strategia menţinerii lichidităţii – toate investiţiile bancare în valori mobiliare se vor structura după scadenţă în 2 ani de zile. Necesită o atenţie deosebită pentru managementul bancar în vederea căutării permanente a posibilităţilor de plasamente.

Avantaje:

·         lichiditate înaltă.

  Dezavantaje:

·         profitabilitatea joasă,

·         căutarea permanentă a posibilităţilor de plasament;

·         conţine riscul de imunizare (risc că noile plasamente nu vor fi atît de profitabile ca acelea vechi);

3.      strategia opusă – portofoliul cu o scadenţă îndelungată. Toate valorile mobiliare aflate în bancă au un termen de scadenţă mare.

  Avantaje:

• profitabilitate considerabilă.

  Dezavantaje:

• lichiditate joasă;
• un termen de scadenţă îndelungat presupune şi riscuri mai mari.

4.      strategia extremităţii – presupune ţinerea valorilor mobiliare în portofoliu cu termenul de scadenţă scurt sau lung.

  Avantaje:

• la o structură corectă unui astfel portofoliu se pate atinge o corelaţie între lichiditate şi profitabilitate.

  Dezavantaj:

• necesită o gestiune foarte prudentă care constă în menţinerea continuă a cantităţii de valori mobiliare cu o lichiditate înaltă.

5.      strategia portofoliului agresiv – portofoliul de profitabilitate maximă se formează în baza curbei derandament. Conform teoriei anticipării care explică conformaţia curbei de randament se poate previziona evoluţia ratei dobînzii pe viitor. Dacă curba este în creştere portofoliu investiţional va avea scadenţe lungi. Dacă curba are înclinaţie negativă portofoliu investiţional va avea scadenţe mici.

  Avantaje:

• profitabilitate înaltă;

  Dezavantaj:

• risc foarte mare;
• necesitatea cunoaşterii la perfecţie a pieţii şi abilităţilor managerilor de investiţii.

  După profitabilitate portofoliile investiţionale pot fi:

1)      portofoliu echilibrat – cînd se urmăresc încasarea profiturilor regulate fără a atrage atenţia la majorarea lor şi eliminarea riscurilor – va genera profituri în permanenţă;

2)      portofoliu prident – fără a se orienta la profitabilitate în schimbul unui risc minim;

3)      portofoliu agresiv –  presupune formarea lui cu scopul obţinerii profiturilor maxime angajîndu-se în plasamente riscante;

4)      portofoliu speculativ – obţinerea de profituri imediate în urma jocurilor la bursă.

3. În cadrul gestiunii portofoliului banca operează pentru una din două calităţi ale lui: risc sau profitabilitate. Formarea unui portofoliu investiţional în care aceşti 2 criterii ar fi corelaţi, adică profit maxim la risc minim este varianta optimizării structurii portofoliului. În conformitate cu strategia bancară, în vederea activităţii investiţionale a băncii, optimizarea portofoliului poate avea şi alte scopuri:

a)      consolidare unor pachete de valori mobiliare interesante pentru bancă din anumite considerente;

b)      formarea unor pachete de valori mobiliare pentru a deveni acţionar majoritar cu drept de decizie în anumite întreprinderi;

c)      diversificarea portofoliului în concordanţă cu portofoliu altor active ale băncii astfel încît să se echilibreze, posibilităţile de cîştig şi pierderi din activitatea globală a băncii.

 În acest caz, un portofoliu optim pentru bancă va fi nu cel ce generează profituri maxime, ci unul care compensă riscurile altor active bancare, inclusiv portofoliu de credite.

TEMA 10. Managementul activităţii extrabilanţiere.

1        Tipurile activităţii extrabilanţiere.

2   Riscurile în activităţi extrabilanţiere. Rolul activităţii extrabilanţiere.

 1. Activitatea extrabilanţieră – emisiunea/cumpărarea de anumite drepturi ce nu influenzează în momentul operaţiunii structura sau valoarea bilanţuui bancar.

  Operaţiunile extrabilanţiere sunt:

2        pure – ce ţin de activitatea bancară şi nu pot fi prestate de alte instituţii pe piaţa financiară;

2   ce ţin de tranzacţii cu valori mobiliare pe piaţa de capital.

Operaţiuni extrabilanţiere sunt:

1        titlurizarea – operaţiuni de emisiune a unor valori mobiliare de credit în schimbul unui pachet de active de calitate înaltă a băncii: Debit (Oa, Ra1) – Banca (Ct) – investitii active, Valori imobiliare (Rp, A) - investitorii

Titlurizarea se efectuiază în următoarele etape:

1.      banca selectează o cantitate de active superioare după calitate;

2.      în volumul acestor active banca emite valori mobiliare de credit;

3.      valorile mobiliare emise sunt propuse investitorilor terţi;

4.      acumulînd sume din vînzarea valorilor mobiliare banca investeşte în alte activităţi.

  În calitate de active sunt utilizatele cu un risc minim de rambursare / care au gaj performant.

   Avantajele:

1)       conferă o flexibilitate a bilanţului, permiţînd restructurarea lui în funcţie de anumite scopuri ale băncii;

2)      acordă posibilitatea de investirea în active diversificabile ;

3)      posibilităţi de creştere a profitului;

4)      acordă posibilităţi de diversificare a operaţiunilor pe piaţa de capital.

 Acest tip de operaţiuni necesită anumite atribuţii pentru managementul bancar:

·         se va urmări ca Ra1 (la creditele gajate) = Ra2 (la noile investiţii), mai mult ca atît se va urmări ca Ra1 să fie mai mic ca Ra2. pentru aceasta banca va depune anumite eforturi de marketing.

·         posibilitatea de plasament a obligaţiunilor bancare şi negocierea ratei dobînzii la elenecesită la fel abilităţi. Se va urmări Ra1 mai mare ca Rp; există posibilitatea că obligaţiunile emise  nu se vor putea vinde mai ieftin decît activele gajate.

2 vînzarea creditelor – ideea de bază: atragerea altor instituţii financiare sau    investitorii în cofinanţarea unor credite.

  Vînzarea creditelor se face prin două moduri:

      a). Vînzarea creditelor în suma totală;

      b).  Vînzarea fracţionată.

   Avantajele:

1)      posibilitatea de reformulare a portofoliului de credite;

2)      conferirea lichidităţii unor credite cu scadenţe înalte;

3)      implicarea altor bănci în acordarea creditelor mari şi deci diversificarea riscurilor.

   Băncile care cumpără credite sunt cointeresate s-o facă dinurmătoarele motive:

·         au acces la creditarea unor corporaţii pe care în mod normal nu le puteau puteau avea pe piaţa bancară;

·         deoarece creditele ce se vînd sunt de o calitate înaltă, băncile  cumpărătoare primesc posibilitate de îmbunătăţirea calităţii portofoliului de credite;

·         posibilităţi de a diversifica portofoliu de credite după aspectul de ramură/ teritoriu.

3  emisiunea scrisorilor de garanţie – banca onorează capacitatea de rambursare a unei terţe persoane.

    Avantajele:

1)      comisioanele percepute fără a implica activele bancare;

2)      acordarea posibilităţii unui debitor de a se credita fără a apela la resursele bancare;

3)      în cazul cunoaşterii situaşiei financiare a debitorului probabilitatea de achitare a creditului în locul lui este minimă, nu implică resurse bancare.

 Oscrisoare de garanţie are 3 elemente componente: Beneficiar (debitor) : banca –> (banii) creditor

 Emisiunea scrisorii de garanţie de obicei se vinde ca un comision, calculat ca procent din valoarea creditului garantat, însă scrisorile nu se vor vinde în caz cînd riscul asociat lor este mai mare decît comisionul perceput.

2.  Fiecare din operaţiunile extrabilanţiere comportă anumite riscuri pentru bancă.

   Operaţiuni de titlurizare includ 3 tipuri de risc:

1.      riscul de credit – riscul că o parte din activele care au servut drept gaj pentru valori mobiliare emise debancă nu se vor rambursa şi banca va utiliza resurse adăugătoare pentru răscumpărarea obligaţiunilor sale.

2.      riscul ratei dobînzii – riscul necorespunderii dobînzelor la activele vîndute obligaţiunilor emise şi noilor investiţii;

3.      riscul rambursării anticipate – riscul că activele care au fost gajate se vor rambursa înainte de scadenţă şi banca nu va putea plasa sumele extrase tot atît de profitabil.

   Ca dezavantaj pentru această operaţiune este că banca gajează activele de calitate înltă, procurînd active mai profitabile, dar şi mai riscante. Titlurizarea poate înrăutăţi portofoliu de active şi necesită o cantitate de capital propriu mai mare.

  Operaţiuni de vînzare include următoarele riscuri:

1. riscul de credit – ( riscul de nerambursare) atunci cînd banca va fi nevoită să ramburseze băncii cumpărătoare banii din capitalu propriu;
2. banca vînzătoare vinde experienţa sa de analiza solvabilităţii clientului, înrăutăţind calitatea portofoliului de credite – poate apărea necesitatea formării unui volum de provizioane mai mare şi a extragerii prin această operaţiune a unei resurse din circulaţie;
3. riscul ratei dobănzii – banca nu va putea cumpăra active tot atît de profitabil ca şi creditele vîndute.

   Riscurile asociate scrisorii de garanţie:

1. riscul de credit – în caz cînd banca va fi obligată să ramburseze creditul în locul debitorului. În această situaţie apare riscul lipsei de lichiditate;
2. riscul ratei dobînzii – pentru bancă rambursarea nu doar creditului dar şi dobînzii la el.

   Măsurile de protecţie contra tuturor riscurilor:

·         deoarece toate trei tipuri de activitate comportă riscul creditar, banca va evalua foarte atent solvabilitatea debitorilor, atît existenţi (în cazul titlurizării şi a vînzării creditelor), cît şi cei potenţiali (scrisoarea de garanţie);

·         extrapolarea scrisorilor degaranţie după regiune şi funcşţionarea lor ca valoare;

·         analiza atentă a modului de variaţie a ratei dobînzii pentru a evita riscul ratei dobînzii în cazul titlurizării şi vînzării creditelor;

·         operarea cu prudenţă a tuturor serviciilor acordate în cazul operaţiunilor extrabilanţiere pentru a evita alte riscuri, asociate riscului creditar şi ratei dobînzii. Aceasta în special ţine de riscul lipsei de lichiditate. De exemplu: în momentul calculării necesarul de resurse lichide, banca va ţine cont şi de scrisorile de garanţie emise pentru a fi protejată în cazul necesităţii de achitare a creditului în locul persoanei garantate.

TEMA 11. Analiza activităţii bancare.

1. Metode de analiză bancară.
2. Analiza veniturilor şi cheltuielilor bancare.
3. Analiza performanţelor bancare. Ratingul bancar. modelul DU PONT

 1. Metode de analiză bancară.

  Analiza activităţii bancare este necesară pentru a determina posibilităţile de activitate a băncii în prezent şi viitor, corespunderea situaţiilor financiare a băncii, realităţilor economice şi a normelor impuse de către autorităţile de supraveghere.

   Analiza activităţii bancare se efectuează în urma controlurilor permanente interne,precum şi a controlurilor externe (auditul intern şi auditul extern). Deoarece modalităţile de analiză a activităţii bancare efectuate de organele din exterior sunt în competenţa acestor instituţii o atenţie deosebită în cadrul auditului bancar o are auditul intern.

  Principiile auditului intern:

1        analiza activităţii bancare trebuie să fie neîntreruptă şi extemporală;

2        totalitatea metodologiilor utilizate trebuie să corespundă cerinţelor băncii, privind strategiile de dezvoltare a băncii;

3        structura analizei activităţii bancare trebuie să cuprindă absolut toate sferele activităţii băncii, astfel încît concluziile formulate în rezultatul acestei analize să corespundă realităţii şi să permită luarea unor decizii despre organizarea băncii pe viitor.

 Modalităţile auditului intern:

o   metoda statică – presupine calculerea anumitor coeficenţi în rezultatul activităţii bancare la un moment dat de timp.

o   metoda dinamică – compararea coeficienţilor calculat în termen şi formularea unor concluzii despre evoluţia lor.

 Ambele metode utilizează mecanisme matematico-statistice; banca fiind liberă să determină singură cantitatea şi tipul coeficienţilor calculaţi.

  La momentul actual este foarte răspîndită o metodă a analizei activităţii bancare – modelarea şi simularea proceselor petrecute în bancă: se pate modela activitatea globală a băncii sau un singur serviciu bancar.

  Analiza activităţii economice se desfăşoară în următoarele etape:

Etapa analizată	Conţinutul analizei	Metoda utilizată
Structura bilanţului bancar.	Structura prealabilă a bilanţului bancar pe grupe de active şi pasive a raportului financiar pe grupe de venituri şi cheltuieli.	Metoda drupărilor.
Controlul.	Verificarea corectitudinilor grupărilor  efectuate atît pecategorii, cît şi pe volum;selectarea datelor grupate după criterii specifici (scadenţa, etc.)	Metoda conparării.
Calculele.	Calculul indicatorilor sub formă absolută şi relativă.	Metoda coeficienţilor; metoda matemat-statistică.
Rezumarea.	Amplasarea indicatorilor în diagrame şi tabele pentru a putea concluziona despre evoluţia lor.	Metoda diagramelor.

2. Analiza financiară presupune analiza profitului bancar, deoarece profitul este sursa creşterii capitalului propriu.

Pf net =Venit – Cheltuieli – Impozit pe venit

  Sub incidenţa managementului bancar se află veniturile şi cheltuielile. Banca poate să-şi majoreze profitul prin majorarea veniturilor şi diminuarea cheltuielilor.

 

 3.1.  Veniturile sunt împărţite după mai multe criterii:

• după sursa de apariţie: - venituri provenite din dobînzi;

                                               - venituri non-dobîndă.

• după provenienţa din posturile de bilanţ:

-           venituri provenite din portofoliu de credite;

-           venituri provenite din portofoliu investiţional;

-           venituri provenite din taxe şi comisioane;

-           alte venituri provenite din activitatea bancară (diferenţele pozitive de curs valutar).

·         după caracterul veniturilor:

-          venituri cucaracter permanent – aduse de portofoliu de credite, investiţional şi comisioane;

-          venituri cu caracter aliatorii – venituri din vînzarea gajului, diferenţe de curs valutar.

  Analiza vniturilor bancare se face după următorii criterii:

1. după volum – este benefic creşterea volumului de venituri în dinamică indiferent de structura lui;
2. după structură – se analizează structura veniturilor în volum total determinîndu-se tipurile de active cele mai rentabile pentru bancă;
3. în dinamică – evoluţia actuivelor atît în volum cît şi în structură;
4. analiza factorială – factorii care au dus la creşterea sau diminuarea veniturilor.

  Factorii de influienţă asupra mărimii veniturilor:

• endogni
• exogeni (situaţia economică în ţară, politică, macroeconomică), nu se află sub influenţa managementului bancar, deaceea în cadrul analizeiposibilităţilor de creştere a veniturilor se modelează 2 factori cu caracter intern:-posibilitatea creşterii vlumului activelor profitabile;

                                  -posibilitatea creşterii ratei dobînzii la activele exist.

 Concluzii deduse:

1)      modelul factorial poate determina ce parametri şi-n ce măsură influenţează asupra profitului bancar;

2)      posibilităţile de creştere a profitului depinde de creştere volumului activelor profitabile şi de posibilităţi de creştere a ratelor dobînzii la activele bancare;

3)      banca poate creşte profitul său nu numai prin creştere activelor profitabile dar şi prin modificarea ponderii diferitor tipuri de active în total portofoliu – astfel încît activele mai profitabile să deţină o pondere mai mare;

4)       

4. Analiza performanţelor bancare. Ratingul bancar.

Cheltuielile bancare influenţează invers proporţional profitul bancar, deaceea analizei lor li se va acorda o atenţie sporită pentru a găsi posibilităţi de micşorare a volumului lor. 

 Cheltuielile bancare se grupează după mai multe criterii:

1.      dupa sursa de provenienţă:

• cheltuieli cu dobîndă (dobînda lor este considerabilă în total cheltuieli bancare);
• cheltuieli non-dobîndă;

2.  dupa structura bilanţului:

• cheltuieli operaţionale privind atragerea resurselor şi gestiunea lor;
• cheltuieli privind gestiunea portofoliului hîrtiilor de valoare;
• cheltuieli necesare pentru asigurarea funcţionării băncii:

-          cheltuieli cu salariu;

-          cheltuieli de amortizare a mijloacelor fixe;

-          alte cheltuieli de gospodărire;

·         alte cheltuieli bancare:

-          penalităţile achitate de bancă;

-          diferenţele negative de curs valutar;

-          plăţile pentru reţelele de transmitere a informaţiei.

  Cheltuielile se analizează după structură, pondere prin analiza statică şi dinamică; precum şi factorială.

   După structură cheltuielile se analizează pe grupuri în dinamică; tendinţa pozitivă este micşorarea volumului de cheltuieli.

  Analiza factorială a cheltuielilor presupune găsirea posibilităţilor de micţorare a cheltuielilor cu dobînzi şi determinarea factorilor care influenţează asupra volumului cheltuielilor cu dobîndă.

Se presupune că asupra cheltuielilor cu dobîndă influenţează 2 factori:

1.      volumul resurselor bonificate cu dobîndă;

2.      rata dobînzii plătită la aceste resurse.

     Modif. Ch = (Vp(t1) – Vp(t0))* rdp

     Modif. Ch = (rd(t1) – rd(t0))*Vp(t1)

      Modif.Ch = modif.Vp* rdp + modif.rd *Vp(t1)

rd p= Ch. cu dob. / total res. Atras *100

rd Ac = incasări din dobîndă / Active profitabile

4.  Performanţele bancare – suma de indicacatori de profitabilitate şi solvabilitate care permit de a se concluziona autorităţilor autorităţilor de pe piaţă.

     Indicatorii de performanţă sunt de două tipuri:

1        indicatorii calculaţi în baza datelor interne a băncii (coef. de profitabilitate);

2   indicatorii numiţi „semnalul p.” – ţin de profitabilitatea acţiunilor bănci şi cursul lor pe piaţa secundară.

Aceşti indicatori reprezintă posibilităţile investitorului în bancă.

 PER – posibilităţile investitorului de a obţine o unitate monetară de profit net al băncii investind o sumă de bani sub formă de curs. PER-ul este utilizat pentru analiza externă a băncii deoarece ţine în consideraţie cursul şi profibilitate băncii, fiind lipsită, de influenţa politicii de divident, PER-ul poate fi calculat de orice investitor al băncii; nu necesită date specifice care pot fi preluate doar de la băncă.

  Rating-urile bancare. Sunt de două categorii:

• Indicatori de rentabilitate:

ROE (Ren K) = Pf. Net / Cap. propriu* 100       

Determină rentabilitatea capitalului propriu  al băncii creind posibilităţi de comparaţie între mai multe bănci cu diferite grade de capitalizare. Este normal pentru o bancă ca ROE în dinamică să crească.

RAO =  Pf. Net/ Active* 100      

Determină rentabilitatea activelor bancare; tendinţa de creştere a lui demonstrează o evoluţie progresivă pentru bancă. Pentru a crea posibilităţi de comparare a rentabilităţii mai multor bănci din diferite sisteme de impozitare în loc de profit net se va utiliza profitul brut.

  În unele cazuri în ROA se pot utiliza doar activele profitabile:

                                                       

Gradul de utilizare a activelor curente = Profitul brut/ Activele curente

Rata profitului brut = Profitul net/ Venitul din expluatare

• Indicatori care determină procesul de utilizare a capitalului sau activelor curente.

Gradul de îndatorare = Active / Capitalu propriu

    - cîte unităţi de active curente au fost create de o unitate a capitalului propriu.

    ROE = rata pf. brut * gradul de îndatorare * gradul de utilizare a activ.curente

Toţi indicatorii de performanţă a băncii au fost sistematizaţi în modelul DU PONT – descompunerea indicatorilor de rentabilitate pe două categorii mari astfel încît să se  poată lua decizia asupra factorilor ce influenţează rentabilitatea bancară şi posibilitatea de creştere a rentabilităţii bancare.

          GÎ – se presupune că profitabilitatea bancară poate fi majorată prin creşterea GÎ sau prin

                     creşterea RAO.

            ROE – rata Pf b =  Pf net/ Venit (creşte venitul, scad cheltuielile)

                     - gradul utilizării activelor curente (crsc Ac, creşte venitul)

O modalitate eficientă de analiză a activităţii Băncii Comerciale o oferă utilizarea ratingului Camel. Iniţialele Ratingului  Camel se descifrează în modul următor:

C – suficienţa capitalului, reflectă mărimea capitalului deţinut de bancă pentru asigurarea mijloacelor deţinute de clienţi conform normelor impuse de Banca Naţională privind sufucienţa capitalului;

A – calitatea activelor, reflectă gradul de risc al activelor, calitatea creditelor, clasificarea acestora, mărimea fondului de risc, politica de creditare;

M – management, administrarea bancară, reflectă nivelul managementului bancar, corectitudinea politicii alese, profunzimea controlului şi respectarea legislaţiei;

E – rentabilitatea, detemină nivelul profitului pentru asigurarea creşterii de mai departe a băncii şi menţinerea Capitalului Normativ Total;

L – lichiditatea, determină dacă banca este suficient de lichidă pentru a-şi onora obligaţiile.

TEMA 13. Strategia şi planificarea bancară.

1. Strategia bancară.
2. Planificarea bancară.
3. Determinarea politicii generale de acţiune a băncii.

1.  Strategia unei bănci – ordonarea unor elemente ale politicii bancare care cer o preocupare permanentă în vederea realizării sarcinilor importante ale băncii, atît în diverse domenii cît şi la modul general. Strategia unei bănci este scopul pe care banca vrea să-l atingă şi modalitatea de al atinge în perspectivă.

    Principiile strategiei bancare:

• Prudenţa activităţii bancare;
• Interconexiunea dintre personalul bancar, posibilităţile tehnice ale băncii şi posibilităţile comerciale;
• Strategia bancară de dezvoltare nu va forţa posibilităţile actuale ale băncii cerînd aplicarea la maximum a tuturor elementelor mangementului bancar pentru realizarea unor proiecte mai puţin reale. În caz contrar banca riscă să piardă şi piaţa actuală de servicii pe care o deţine.

   Din punct de vedere a realizării scopului maxim: de creştere a profitabilităţii, sunt cunoscute 3 tipuri de strategii:

-          Strategiaa de cucerire (expansivă) – formarea anumitor planuri bancare pentru extinderea pieţii produsului sau implementarea noilor produse în vederea creşterii profitabilităţii.

-          Strategia de repliere- banca evaluează că nu poate face faţă sarcinilor actuale şi modifică activitatea sa spre scăderea expansiunii sau restructurizarea serviciilor oferite

-          Strategia de consolidare- banca se mulţumeşte cu starea actuală şi investeşte forţe umane şi materiale pentru a o menţine.

În vederea implementării strategiilor expuse banca va efectua următoarele proceduri:

1.      determinarea clară a scopurilor propuse şi concordarea acesturi scopuri cu cerinţele pieţii şi realitatea economică în teritoriul pe care activează;

2.      determinarea mecanismelor cu care vor fi implementate scopurile propuse, identificare imstrumentelor în cadrul acestor macanisme nacesare a fi utilizate;

3.      determinarea sarcinilor fiecărui compartiment al managementului bancar care va fi implicat în realizarea strategiei date;

4.      elaborarea planului de activitate pentru fiecare compartiment în concordanţă cu scopurile trasate.

   Strategia bancară nu este o acţiune izolată a unor persoane sau compartimente din centrala băncii; elaborarea şi impelementarea structurii bancare ţine de toate elementele teritoriale ale băncii şi afectează integral tot personalul. Elaborarea strategiei nu este posibilă decît în urma analizei interne riguroase a activităţii bancare. Această analiză în elaborării structurii va cuprinde următoarele elemente:

·         analiza datelor financiare din trecutul şi prezentul băncii, estimarea realistă a stării actuale financiare;

·         depistarea şi analiza situaţiilor de risc în activitatea bancară la momentul actual. Aceaste situaţii vor fi luate în consideraţie la momentul adoptării deciziilor pentru a fi evitate în viitor;

·         analiza pieţei creditului, pieţei valutare, situaţia agenţilor economici, studii complexe privind anturajul economic în care activează banca;

·         stabilirea unor prognoze ale activităţii bancare depistîndu-se potenţialul intern nevaloric al băncii;

·         evaluarea costurilor actuale în cadrul activităţii bancare;

·         evaluarea existenţei suficiente de capital şi necesarului de capital în urma implementării strategiei bancare.

    Elaborarea strategiei globale cît şi a strategiei secundare trebuie făcută ţinînd cont de 3 situaţii:

a)      situaţia de favorabilitate (optimistă);

b)      situaţia de incertitudine (pisimistă);

c)      situaţia realistă (mixtă).

2.  Toate strategiile sunt documentate, aceste documente se numesc planuri.

    Plan – expunerea detaliată a tuturor evenimentelor şi a mecanismelor de derulare a lor în cadrul împlementării strategiei bancare.

   Se cunosc 3 tipuri de planuri:

a.       Plan strategic – expune în linii mari scopurile şi modalităţile de realizare a lor.

b.      Plan de implementare (tactic) – se expune modul de activitate şi sarcinile fiecărui element al managementului bancar în vederea realizării obiectivelor punctate în planul strategic.

c.       Plan financiar – evaluarea tuturor activităţilor băncii în unităţi monetare în cadrul realizării planului strategic şi cel curent (tactic).

 1.Planificarea strategică – elaborarea planului strategic de activitate în bancă. Acest plan va cuprinde mai multe elemente:

·         punctarea obiectivelor necesare de atins;

·         elaborarea şi implementarea anumitor tehnici;

·         modul în care obietivele vor fi trecute în faza de execuţie;

·         programarea în termeni a etapelor de realizare a obiectivelor.

 Planificarea strategică are următoarele laturi:

-          evidenţierea misiunii băncii;

-          scopurile strategice ale băncii;

-          obiectivele strategice;

-          acţiune de plan strategic.

  Luarea în consideraţie a tuturor acestor laturi va conduce la elaborarea unui plan optim, clar şi uşor realizabil.

  2. Planul de implementare – următorul pas în cadrul realizării strategiei şi are 4 elemente componente:

·         plan de acţiune – desrierea clară a tuturor acţiunilor ce trebuie desfăşurate pentru realizarea planului strastegic pas cu pas;

                                 - desemnare cercului de clienţi potenţiali şi de instituţii cu care se va colabora la realizarea planului strategic;

                            -  totalitatea de acte necesare de a fi oformate şi legalizate în vederea realizării planului strategic.

·         alocarea de resurse – în ascest cadru se va expune modul în care banca va obţine resursele necesare pentru implementarea obiectivelor strategice. În baza acestei părţi a planului se va elabora un set de planuri financiare pentru fiecare acţiune;

·         programul – banca va expune termenii în care vor fi realizate fiecare din acţiunile propuse; banca trebuie să cunoască clar momentul final al fiecării etape şi momentul final al implementării a planului strategic, astfel vor fi excluse anumite momente de incertitudine şi va apărea posibilitatea corelării activităţilor în cazul apariţiei unor situaţii nefavorabile;

·         evaluarea performanţelor – în cadrul planului strategic au fost stabilite anumite elemente de performanţă, care necesitau a fi atinse în cadrul planului de implementare, se va evalua posibilitatea de atingere a acestor performanţe în urma efectuării tuturor activităţilor expuse.

4. Planificarea financiară – formarea bugetelor pentru fiecare activitate cuprinsă în planul curent precum şi a bugetului global. Aici se va cuprinde identificarea tuturor surselor din care vor fi finanţate activităţile expuse în planul curent, evaluate de cheltuielile necesare pas cu pas, identificate toate sursele de incasări probabile şi stabilite prin modelare influenţele diferitor factori asupra acestor incasări.

3.  Politica generală de activitate a băncii este documentul esenţial în baza căruia banca activează în curent, a activat în trecut şi elaborează strategii pentru activitatea de viitor. Politica de activitate a băncii globală cuprinde totalitatea politicilor bancare pe genuri de activităţi:

a)      Politica de creditare;

b)      Politica de cadre;

c)      Politica investiţională;

d)     Politica de atragere a resurselor;

e)      Politica de gestiune a dobînzelor, etc.;

 Fiecare din politicile secundare vor fi formate în concordanţă cu politica globală a băncii după următoarele principii:

1)      Luarea în consideraţie a misiunii băncii, a poziţiei ei pe piaţă, a potenţialului de expansiune a ei;

2)      Menţinerea legăturii dintre trecutil prezentul şi viitorul în cadrul tuturor activităţilor bancare, stabilirea obiectivelor strategice ale băncii pentru a realiza dezvoltarea şi creşterea băncii şi a menţine stabilitatea şi vitalitatea ei, implicarea în cadrul activităţii bancare a tuturor elementelor manageriale într-o interconexiune pe verticală şi pe orizontală.

 Scopurile politicii bancare sunt deduse din principiile:

§  Expunerea clară şi formalizarea tuturor relaţiilor existente în bancă şi necesare pentru a obţine realizarea scopurilor de activitate bancară;

§  Promovarea strategiilor de dezvoltare bancară în vederea realizării profiturilor;

§  Expunerea modului în care aceste strategii vor fi promovate.