Organizarea circulatiei banesti
7.1. Fluxul
de mijloace băneşti: concept, structură şi conţinut
Desfăşurarea proceselor economico-financiare din
întreprindere presupune existenţa a două categorii de fluxuri: fluxuri reale şi
fluxuri financiare.
Fluxurile reale se referă la transformările materiale pe
care capitalul sub formă de active fizice le înregistrează în procesul
utilizării lui, de la stocurile de materie primă până la cele de produse
finite. Fluxurile financiare se referă la utilizarea mijloacelor băneşti în
cadrul procesului economic, inclusiv în derularea schimburilor prin intermediul
banilor.
Pe parcursul activităţii financiar - economice,
întreprinderea intră în relaţii cu diverşi subiecţi, cu sisteme financiare, cu
băncile, muncitorii, furnizorii, clienţii, ş.a. Astfel de relaţii apar în mai
multe cazuri:
-
la cumpărarea –vânzarea produselor;
-
prestarea serviciilor;
-
achitarea plăţilor la buget;
-
primirea şi achitarea creditelor;
-
plata dobânzilor;
-
achitarea salariilor etc.
Aceste relaţii se
efectuează prin intermediul mijloacelor băneşti. Mişcarea şi realizarea acestor
relaţii prezintă circulaţia bănească, care poate fi efectuată prin 2 forme:
1.
în forma banilor lichizi
2.
în forma transferurilor bancare
Motivaţia deţinerii, în permanenţă, de către
întreprinderi a mijloacelor băneşti se datorează unor cauze printre care
menţionăm:
1)
asigurarea activităţii curente:
plata furnizorilor, plata salariilor, plata dividendelor, achitarea dobânzilor,
achitarea impozitelor;
2)
pentru a putea beneficia de
avantaje oferite de anumite împrejurări favorabile: rabaturi acordate de
furnizori, achiziţii de bunuri şi servicii la preţuri avantajoase, investiţii
profitabile;
3)
pentru efectuarea unor plăţi
neprevăzute: apariţia unor comenzi de producţie suplimentare;
4)
pentru a avea acces la anumite
înlesniri acordate din partea băncilor şi pentru a beneficia de punctaje bune
în cazul în care întreprinderea doreşte să contracteze credite bancare;
5)
din considerente de precauţie ,
având în vedere caracterul imprevizibil al intrărilor şi ieşirilor de numerar.
Întreprinderile stabile din punct de vedere financiar tind să-şi formeze
solduri de precauţie sub formă de valori mobiliare foarte lichide şi cu grad
mic de risc.
Numerarul este, în acelaşi timp, un
element neproductiv, deţinerea şi neutilizarea lui sunt nerentabile, motiv
pentru care el trebuie bine gestionat.
Întreprinderile mari, dinamice preferă
să deţină active uşor lichide, rapid negociabile decât numerar în casă sau în
cont. Şi, totuşi, determinarea soldului minim de mijloace băneşti care, pe de o
parte ar asigura capacitatea de plată a întreprinderii în cazul apariţiei unor
dereglări în regimul încasărilor, ori ar face posibilă efectuarea unor plăţi
neprevăzute (apariţia unor investiţii profitabile), pe de altă parte,
reprezintă o practică atât în cadrul economiilor dezvoltate, cât şi în a celor
aflate în procesul de tranziţie.
Transferurile bancare
ocupă ponderea cea mai mare din circuitul bănesc şi includ plăţile care nu
necesită bani lichizi.
În R.M. transferurile de mijloace băneşti se bazează pe
următoarele principii:
1.
unicul mijloc de plată este valuta
naţională;
2.
întreprinderea efectuează plăţi numai
prin intermediul transferurilor bancare;
3.
întreprinderile sunt în drept să
gestioneze cu mijloace băneşti de la bancă în corespundere cu destinaţia
statală a acestora;
4.
transferurile de mijloace băneşti se
efectuează numai la cerinţa clientului;
5.
se trec la contul furnizorului mijloace
băneşti numai în cazul cînd acestea sunt scoase de pe contul clientului, etc.
Prin intermediul transferurilor bancare se poate duce o
evidenţă strictă a activităţii întreprinderii, se organizează activitatea
întreprinderii, la timp se achită plăţile
faţă de buget, se economiseşte timpul necesar pentru efectuarea plăţilor
bunurilor vândute sau procurate şi nu se pierd mijloacele băneşti în timpul
gestionării şi transportării acestora.
7.2.
Trezoreria şi funcţiile sale
Deoarece încasările şi plăţile sunt
operaţiuni cotidiene, iar asigurarea echilibrului financiar necesită asigurarea
unei egalităţi între încasări şi plăţi, este necesar să se organizeze, la nivel
de întreprindere, un departament aparte cu funcţii de evidenţă a acestor
operaţiuni – numit trezorerie.
Trezoreria este
definită ca ansamblul de activităţi şi operaţiuni, efectuate de un aparat
specializat, referitoare la gestiunea încasărilor şi plăţilor, astfel încât să
fie asigurată, în permanenţă, o armonie corespunzătoare între cele două
categorii de operaţiuni.
Trezoreria este
imaginea disponibilităţilor băneşti apărute din evoluţia curentă a încasărilor
şi plăţilor, disponibilităţi care trebuie să facă faţă scadenţelor în mod
continuu.
La nivelul
fluxurilor monetare legătura dintre intrări şi ieşiri este asigurată de
trezorerie.
Trezoreria prezintă următoarele trăsături:
1.
este un element esenţial şi totodată
principala caracteristică a gestiunii financiare a întreprinderii;
2.
în ea se concretizează rezultatele
modului de realizare a activităţii şi de respectare a cerinţelor echilibrului
financiar;
3.
nu întotdeauna o întreprindere care
încheie exerciţii cu profit are şi o
trezorerie pozitivă. Acest fapt se datorează decalajului dintre înregistrările
în contabilitatea cheltuielilor şi veniturilor şi scadenţa lor ca încasări şi
plăţi, decalaj care poate fi hotărâtor pentru soarta financiară a
întreprinderii.
4.
trezoreria este influenţată de factorii
macro- şi microeconomici, la creşterea inflaţiei, scăderea ratelor de
rentabilitate şi a gradului de autofinanţare.
Conţinutul trezoreriei poate fi analizat din 2 puncte de vedere :
1. organizatoric, ca reprezentând un departament al direcţiei
financiare, căreia îi revin sarcini şi atribuţii, are personal de specialitate
şi funcţionează dup reguli bine stabilite;
2. structural, în funcţie de elementele patrimoniale, componente ale
acesteia, ce are în vedere ansamblul disponibilităţilor aflate în conturi
bancare curente şi în casă.
Funcţia
de trezorerie este una din cele mai importante şi mai responsabile pentru activitatea
întreprinderii, obiectivele cărora sunt:
· evitarea pierderilor în zilele de decontare la
încasările şi plăţile efectuate prin bancă;
· creşterea operativităţii încasării creanţelor
întreprinderii fără a afecta politica faţă de clienţi;
· eşalonarea echilibrată şi degajată a
scadenţelor obligaţiilor de plată ale întreprinderii;
· obţinerea celui mai bun credit şi la cel mai
mic cost real al acestuia;
· asigurarea unui sold „0” al trezoreriei care
nu antrenează nici costuri de finanţare şi nici de oportunitate;
· optimizarea utilizării excedentului de
trezorerie prin cea mai bună plasare a lichidităţilor care să asigure
rentabilitatea, siguranţa şi lichiditatea optimă.
Respectarea acestor obiective duce la creşterea valorii
capitalului propriu al întreprinderii.
Sarcinile trezoreriei se concretizează
în:
1)
accelerarea
încasărilor şi evaluarea variantelor de investire pe termen scurt a
excedentului de trezorerie;
2)
aprecierea şi
evaluarea diferitelor surse de finanţare pe termen scurt, care să asigure o
rentabilitate a fondurilor investite:
3)
alegerea
mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii;
4)
elaborarea
bugetului de trezorerie.
Obiectivul principal al trezoreriei întreprinderii este optimizarea permanentă
a raportului dintre încasările şi plăţile băneşti, astfel încât aceasta să-şi
poată realiza, în condiţii de raţionalitate şi eficienţă, obiectivul său de
activitate.
7.3. Gestiunea şi previziunea
încasărilor şi plăţilor
Încasările
reflectă mişcările de resurse băneşti care asigură alimentarea curentă a
conturilor de disponibilităţi. Prezintă interes cunoaşterea mărimii încasărilor
într-un interval de timp; structura lor în funcţie de sursa de provenienţă,
ritmicitatea cu care se realizează alimentarea conturilor. Rezolvarea acestor
aspecte ale încasărilor se află în cadrul gestiunii trezoreriei, care cuprinde
două compartimente gestiunea încasărilor şi gestiunea plăţilor.
Gestiunea încasărilor cuprinde
ansamblul de metode şi tehnici, mijloace şi instrumente prin intermediul cărora
se asigură derularea, în condiţii optime a tuturor fluxurilor băneşti ce se
îndreaptă spre întreprindere, urmărindu-se obiectivul de asigurare a
echilibrului dintre încasări şi plăţi.
Gestiunea încasărilor presupune, în
primul rînd, studierea structurii acestora pe surse de provenienţă, fapt ce
permite stabilirea ponderii pe care o ocupă fiecare sursă în total încasări, a
contribuţiei pe care o are fiecare dintre cele patru activităţi:
1)
activitatea operaţională;
2)
activitatea
investiţională;
3)
activitatea
financiară;
4)
activitatea
excepţională;
la formarea trezoreriei şi luarea
deciziilor adecvate în vederea optimizării modului de administrare a fiecărui
tip de încasare.
Încasările pe tipuri de activităţi
|
Nr.
|
Activitatea operaţională
|
Activitatea investiţională
|
Activitatea financiară
|
|
1.
|
Contravaloarea
bunurilor, serviciilor vîndute clienţilor
|
Încasări din vînzarea
activelor pe termen lung
|
Sumele de bani
obţinute din emisiunea de noi acţiuni
|
|
2.
|
Avansurile primite de
la clienţi
|
Dividende din
investiţii financiare pe termen lung
|
Sume sub formă de
redevenţe financiare
|
|
3.
|
Alte încasări băneşti:
- arenda curentă;
- vînzarea altor
active curente decît produse finite;
- sub formă de amenzi,
penalităţi;
-recuperarea
prejudiciului material
|
Dobînzi primite din
credite acordate
|
Sume din contractarea
creditelor bancare pe termen scurt sau lung, din emisiuni de obligaţiuni
|
|
4.
|
|
Rambursarea creditelor
şi împrumuturilor pe termen lung de către terţi
|
Sume provenite din
subvenţii, sponsorizări, donaţii, ajutoare.
|
|
5.
|
|
Suma avansurilor
încasate pentru activele pe termen lung destinate vînzării
|
|
|
Nr.
|
Activitatea operaţională
|
Activitatea investiţională
|
Activitatea financiară
|
|
1.
|
Contravaloarea bunurilor,
serviciilor cumpărate de la furnizori
|
Procurarea activelor
pe termen lung
|
Restituirea creditelor
şi împrumuturilor (în afară de dobânzi)
|
|
2.
|
Avansurile acordate
furnizorilor
|
Procurarea
obligaţiunilor
|
Răscumpărarea
acţiunilor proprii
|
|
3.
|
Plata salariilor şi
contribuţiilor
|
Acordarea creditelor
şi împrumuturilor pe termen lung
|
Plata dividendelor
|
|
4.
|
Plata arendei curente
|
|
Ratele plătite către
locator la leasingul financiar
|
|
5.
|
Plata dobînzii pentru
credite bancare
|
|
|
|
6.
|
Ş.a. cum ar fi:
achitarea amenzilor, achitarea impozitelor (cu excepţia impozitului pe
venit).
|
|
|
Cunoaşterea volumului încasărilor din activitatea operaţională
permite să facem concluzii despre acumularea unui volum suficient de mijloace
băneşti necesar menţinerii nivelului de producţie al întreprinderii şi despre
achitarea datoriilor curente.
Informaţia privind fluxul de intrări de mijloace băneşti din activitatea investiţională
reflectă capacitatea întreprinderii de a genera venituri din investiţii pe
termen lung, din investirea în mijloace fixe, procurarea titlurilor de valoare
pe termen lung.
Studiul încasărilor din activitatea
financiară oferă informaţie asupra modificărilor produse în mărimea capitalului
propriu (majorarea acestuia) şi în componenţa datoriilor pe termen lung.
În vederea formulării unor concluzii cu
privire la structura încasărilor, volumul lor total şi pe surse de provenienţă,
acesta se compară cu nivelul anului precedent pentru a se vedea modificările ce
intervin, pentru a identifica cauzele ce provoacă schimbările în direcţia
reducerii încasărilor şi pentru luarea de măsuri privind accelerarea
încasărilor şi reducerea volumului fondurilor care stau neutilizate.
Accelerarea încasărilor s-ar putea realiza
prin alegerea unor modalităţi convenabile de plată, facturarea operativă a
loturilor de mărfuri expediate clienţilor.
Reducerea fondurilor băneşti care stau
neutilizate în casă sau pe contul bancar implică un studiu asupra pieţei
privind volumul cererii la produsele fabricate de către întreprindere şi
creşterea capacităţilor de producţie prin investirea numerarului în noi
achiziţii de factori de producţie, în cazul majorării cererii. O altă
modalitate este studierea pieţei financiare şi plasarea excedentului de numerar
în titluri de valoare pe termen scurt în cazul unei cereri constante a
produselor întreprinderii sau reducerii acesteia.
În practica întreprinderii s-a constatat
că ponderea cea mai mare în totalul încasărilor o reprezintă creanţele faţă de
clienţi, de a ceea în cadrul gestiunii încasărilor locul central îl ocupă
gestiunea clienţilor.
Gestiunea clienţilor cuprinde
metode şi politici de studiere a clienţilor în vederea selectării acestora, de
supraveghere şi control asupra clienţilor actuali.
Gestiunea clienţilor are în vedere
metode de studiere a clienţilor şi metode de control a clienţilor.
Metodele de studiere a clienţilor, de
clasificare a lor pe diverse categorii, în funcţie de riscul de neplată,
aplicate pe larg în practica internaţională sunt următoarele: Modelul
Altman, Modelul Conan şi Holder , modelul 5C.
Pentru realizarea supravegherii şi
controlului clienţilor la întreprindere se utilizează metode şi tehnici de
calcul care permit evidenţierea deficienţelor în comportamentul clienţilor şi
lansarea deciziilor privind accelerarea încasărilor.
Pentru urmărirea clienţilor, se pot
utiliza următoarele metode: metoda ABC, metoda vechimii creanţelor, metoda
indicatorilor.
Gestiunea clientilor: metode de studiere a
clientilor (Modelul Altman oferă informaţii în privinţa prizicerii stării de
faliment, Modelul Conan şi Holder oferă
informaţii asupra riscului de faliment al clientului, Modelul 5C, de selectare
a clienţilor), metode de control a clientilor (Metoda ABC, clasificarea
clienţilor după importanţa lor, cu scopul evitării dereglărilor în achitarea
obligaţiunilor, Metoda vechimii creanţelor permite urmărirea încasării la timp
a creanţelor, oferă informaţii privind vechimea relaţiilor cu clienţii, Metoda
indicatorilor, prin calcularea duratei medii de încasare a unui client şi
compararea cu durata medie de încasare a creanţelor pe întreprindere).
Scopul studierii clienţilor este
cunoaşterea acestora şi creşterea vînzărilor pe credit acordate clienţilor
rentabili şi solvabili.
Efectul real al gestiunii încasărilor
este capacitatea de plată pe termen scurt al întreprinderii.
A doua componentă a gestiunii
trezoreriei este gestiunea plăţilor ce constituie administrarea tuturor
ieşirilor de numerar. Gestiunea plăţilor implică cunoaşterea modului în care se
ordonează în timp toate datoriile băneşti, astfel încît să fie posibil şi o mai
bună corelare încasărilor.
Plăţile pe tipuri de activităţi
Administrarea plăţilor implică
cunoaşterea modului cum se ordonează în timp toate datoriile băneşti, astfel
încât să fie posibilă şi o mai bună corelare a încasărilor. Astfel este necesar
de calculat durata medie de efectuare a plăţilor:
D = (Soldul mediu al obligaţiunilor / Volumul
vînzărilor)*360, zile
La nivelul fiecărei întreprinderi
mărimea încasărilor determinate de comercializarea bunurilor şi serviciilor
trebuie să fie superioară plăţilor din achiziţionarea factorilor de producţie
necesari, fapt ce determină existenţa echilibrului financiar şi al
rentabilităţii.
