Bazele asigurarii

1. Obiectul de studiu, metodele, structura si scopul cursului.

 Asigurările sunt o realitate economică socială care însoţeşte şi marchează istoria dezvoltării omenirii.

Activitatea de asigurare a apărut din nevoia firească de protecţie a omului împotriva calamităţilor naturii, împotriva consecinţelor accidentelor, din nevoia unor mijloace de existenţă în condiţiile pierderii sau limitării capacităţii de muncă în urma bolilor sau bătrâneţii. Dezvoltarea societăţii a însemnat o continuă strădanie a omului în a găsi cele mai bune forme de protecţie. În organizarea şi apărarea vieţii lor, ca şi în procesul producerii bunurilor materiale şi desfăşurarea altor activităţi, oamenii s-au aflat într-o luptă continuă cu unele fenomene ale naturii care pot împiedica desfăşurarea normală a activităţii umane. Deşi au obţinut mari succese în lupta cu forţele naturii, oamenii sunt încă neputincioşi în faţa unor calamităţi ale naturii, precum: furtunile, uraganele, cutremurele de pământ, alunecările de teren, grindină, îngheţurile etc. Împotriva acestor fenomene ştiinţa nu a găsit deocamdată mijloace tehnice suficiente de luptă, deci ele aduc în continuare societăţii mari prejudicii. În această situaţie, omului i-a rămas calea solidarizării pentru a suporta în comun efectele calamităţilor naturii şi ale accidentelor, şi anume calea asigurării şi reasigurării.

Dezvoltarea activităţii de asigurare a fost strîns legată de activitatea economică, precum şi de evoluţia ralaţiilor de drept. Economistul englez Adam Smith observă, ca asigurările constituie o tehnică foarte eficientă de a pulveriza pierderile individuale pe o arie cât mai largă, facându-le mai usor de suportat, prin acoperirea lor de către un număr cât mai mare de persoane.

Actualmente, la baza asigurărilor stă formarea şi utilizarea fondului de asigurare. În procesul de formare şi utilizare a acestuia între participanţii la asigurare se stabilesc anumite relaţii economice. Astfel, la prima etapă, fluxurile băneşti sub forma primelor de asigurare pornesc de la persoanele fizice şi juridice asigurate către companiile de asigurare. La etapa următoare, fluxurile băneşti sub formă de despăgubiri sau sume asigurate pornesc de la fondul de asigurare, constituit la  dispoziţia companiilor specializate, către asiguraţii care au fost afectaţi de fenomenele asigurate. De aici rezultă, că asigurările reprezintă un sistem de relaţii menite să protejeze interesele personale şi/sau patrimoniale ale asiguraţilor prin formarea de fonduri băneşti din contul primelor de asigurare plătite de asigurat, în schimbul cărora asigurătorul îşi asumă obligaţia că la producerea riscului asigurat să-i plătească asiguratului suma de asigurare sau despăgubirea de asigurare.

La cursul respectiv se studiază semnificaţia terminologiei, clasificarea, bazele juridice ale asigurărilor şi reasigurărilor, conceptul şi particularităţile constituirii pieţei asigurărilor, principiile organizatorice de înfiinţare a sistemului societăţilor de asigurare, probleme privind reglementarea de către stat a activităţii desfăşurate de către societăţile de asigurare în perioada de constituire a relaţiilor de piaţă, regulamentele unor tipuri de asigurări (asigurările de persoane, de bunuri, asigurarea de răspundere a riscurilor economice externe şi din activitatea de antreprenoriat), problemele ce ţin de reasigurări şi de particularităţile aplicării lor în Republica Moldova.

2. Fortele distructive ale naturii si accidentele - pericole permanente pentru viata, integritatea corporala si bunurile omului.

  Forţele naturii, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii şi activitatea omului sunt principalele cauze generatoare de pagube în economie.

Putem grupa aceste cauze generatoare de pagube în două mari categorii:

·           independente de voinţa oamenilor, care au caracter obiectiv,

·           legate de comportarea oamenilor, acestea având un caracter subiectiv.

Din prima categorie fac parte forţele distructive ale naturii, care nu pot fi controlate şi evitate de om (cutremure de pământ, secetă, alunecări de teren, uragane, furtuni, grindină, deces etc.)

Din cea de-a doua categorie fac parte acele însuşiri (calităţi sau defecte), comportamente ale omului (neglijenţă, neatenţie, grabă, etc.) care pot avea ca urmare accidente, incendii, explozii etc.

Calamităţile naturale care au o largă arie de răspândire pe glob şi care aduc cele mai mari pagube sunt:

·           Inundaţiile – se produc fie vara, în regiunile cu climă tropicală ori musonică, fie primăvara, în regiunile temperate sau reci, ca urmare a topirii zăpezii sau a gheţii.

·           Seceta – afectează puternic activitatea economică şi, prin aceasta, periclitează însăşi viaţa oamenilor.

·           Cutremurele de pământ – constituie unele dintre cele mai de temut fenomene ale naturii, deoarece pot provoca imense pagube materiale, la suprafaţa pământului, precum şi modificări profunde ale structurii subsolului şi ale regimului de scurgere a apelor. Anual, pe întregul glob se produc mii de cutremure, dintre care puţine la număr sunt percepute de oameni şi mai puţine provoacă pierderi materiale şi umane mici.

·           Incendiile – la fel ca şi alte calamităţi naturale, constituie un factor perturbant al activităţii economice. Ele pot fi provocate din cauze independente de voinţa oamenilor, fie din neglijenţă sau acţiuni criminale; incendiile distrug bunuri materiale, întrerup procesul de producţie, afectează circulaţia transporturilor, viaţa şi întegritatea corporală a oamenilor. 

·           Altele ( sursa I. Văcărel “Asigurări şi Reasigurări” pag. 21- 42)

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, deşi face posibilă creşterea rapidă a producţiei, poate provoca accidente ce pot avaria sau distruge parţial sau totalmente mijloacele de producţie şi bunurile de consum, poate afecta capacitatea de muncă şi chiar viaţa oamenilor (de exemplu: folosirea energiei atomice în scopuri militare, precum şi ieşirea acesteia de sub control în urma unor accidente, dezvoltarea traficului rutier, feroviar, aerian şi maritim sporesc pericolele ce ameninţă umanitatea).

Îndeplinirea într-un mod necorespunzător a atribuţiilor ce-i revin în activitatea economică sau comportarea sa necorespunzătoare a omului în societate, de asemenea pot provoca pierderi materiale sau umane importante. Aici se includ pericolele la care sunt supuşi oamenii în propria lor gospodărie, la locul de muncă, pe stradă, în timpul deplasării lor cu diferite mijloace de transport etc.

3. Forme de protecţie a oamenilor şi bunurilor împotriva acţiunii forţelor distructive ale naturii şi a accidentelor

În natură şi în societate se produc o multitudine de fenomene provocatoare de pagube care au o frecvenţă mai mult sau mai puţin regulată şi pe care oamenii s-au obişnuit să le întâmpine în diferit mod în vederea satisfacerii intereselor lor economice şi sociale. Pentru întâmpinarea acestor evenimente potenţaile şi în general nesigure, generatoare de pagube, numite riscuri, oamenii folosesc mai multe căi. Cele mai principale forme de protecţie a oamenilor şi bunurilor împotriva riscurilor sunt:

·                       Evitarea sau prevenirea riscului. Selectarea măsurilor capabile să facă imposibilă producerea riscului (de exemplu: renunţarea la cultivarea, în anumite zone, a plantelor care sunt deosebit de sensibile la grindină şi cultivarea altor plante, mai rezistente în zonele respective, evitarea practicării unor meserii de către persoanele predispuse a contacta anumite boli profesionale etc.;

·                       Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse. După producerea evenimentelor distructive, însă înainte ca acestea să se fi încheiat, persoanele interesate sunt obligate să ia măsuri pentru limitarea pagubelor produse de riscurile asigurate (de exemplu: la stingerea şi localizarea incendiilor, aplicarea de tratamente curative persoanelor care au suferit accidente ori s-au îmbolnăvit, pierzându-şi capacitatea de muncă);

·                       Formarea unor fonduri de rezervă în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor pagube presupune constituirea de către unitatea economică a unui fond de rezervă, pe care să-l folosească pentru acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau de accidente (autofinanţarea);

·                       Trecerea riscului asupra altei persoane se poate realiza în condiţiile în care persoana fizică sau juridică ameninţată de un risc oaricare (sau de un complex de riscuri) este de accord să plătească o sumă de bani unei altei persoane (de regulă o companie specializată în asigurări), iar aceasta din urmă se angajază sa suporte paguba provocată de riscul (complexul de riscuri) respectiv.

Alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile de combatere a riscurilor indicate supra depinde de condiţiile concrete ale persoanei fizice sau juridice interesate, de puterea economică a acesteia, de efortul financiar pe care îl reclamă soluţia considerată în raport cu mărimea pagubei la care se poate aştepta în urma producerii riscului.

Ultima modalitate se aplică atunci când celelalte măsuri nu pot fi luate în considerare din motive legate de natura şi marimea riscului, de capacitatea economică a persoanei fizice sau juridice interesate, de economicitatea soluţiilor etc.

4. Tipuri de fonduri de asigurare

Societatea umană cunoaşte variate forme de constituire a fondurilor băneşti de care are nevoie în caz de producere a unor calamităţi naturale sau accidente. Prin constituirea fondului de asigurare se realizează interesele colective şi cele personale ale membrilor societăţii, sunt determinate aspecte variate economice şi sociale ale activităţii cotidiene. Experienţa publică a elaborat trei forme organizatorice principale de constituire a fondului de asigurare:

a) fonduri de rezervă constituite în mod individual;

b) fonduri de rezervă şi/sau de asigurare constituite în mod centralizat;

c) fonduri de asigurare propriu-zis, constituite la dispoziţia unor societăţi comerciale sau a unor organizaţii mutuale de asigurare prin plata primelor de asigurare.

    a) Constituirea fondurilor de rezervă în mod individual are la bază autoasigurarea. Actualmente, autoasigurarea se manifestă prin fondul de risc, care se constituie de către agenţii economici cu diverse forme organizaţional-juridice pentru asigurarea activităţii lor în caz de producere a unor evenimente nefavorabile. Concomitent, antreprenorii iau măsuri ce garantează stabilitatea financiară a activităţii de producere. De regulă, întreprinderile constituie un asemenea fond în mărime de 15% din capitalul social. Gradul de compensare a pierderilor suportate şi posibilităţile de reluare a procesului de producţie temporar întrerupt depinde de mărimea fondului constituit. În aceste condiţii, se pune problema mărimii acestor rezerve materiale şi băneşti, astfel încât să se creeze posibilitatea acoperirii riscurilor, orcare ar fi proporţiile lor. Teoretic vorbind, aceste rezerve ar trebui să fie egale cu valoarea întregului patrimoniu al întreprinderii. Constituirea practică a unor astfel de rezerve, la acest nivel, este însă imposibilă, dar şi ineficientă pentru societate. Este de notat şi faptul că, pe de o parte, constituirea fondului de rezervă reclamă costuri suplimentare, iar, pe de altă parte, este necesar ca acestea să aibă un anumit grad de lichiditate, pentru a putea fi folosite de îndată ce apare nevoia reparării prejudiciului pentru care a fost constituit (sub formă de depuneri bancare, acţiuni negociabile la bursa de valori etc.)

   b) Fond de rezervă şi/sau de asigurare centralizat, se consideră în literatura de specialitate, fondul constituit pe cale bugetară. Acesta se constituie din contul mijloacelor generale de stat şi este destinat pentru a garanta recuperarea daunei, lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale şi ale avariilor de proporţii, care constituie o situaţie extremală, cauzând astfel destrugeri şi victime umane de proporţii foarte mari. Acest fond se constituie atât sub formă materială (materiale, combustibil, produse alimentare), cât şi sub formă bănească, rezerve financiare publice. Prerogativa gestionării fondului centralizat îi aparţine guvernului. Specialiştii consideră că pe viitor acestei metode de formare a fondului de rezervă i se va reduce din importanţă, - urmare a faptului că, pe măsura ce ponderea proprietăţii de stat se va diminua în favoarea proprietăţii private, şi resursele prevăzute la partea de cheltuieli a bugetului de stat, cu această destinaţie, vor scădea. În plus, această formă prezintă şi unele dezavantaje. Astfel, constituirea fondului de rezervă şi/sau de asigurare facându-se pe seama veniturilor bugetului de stat, costurile acestei protecţii nu se mai reflectă în gestiunea financiară a unităţilor economice. Se creează impresia falsă că protecţia împotriva fenomenelor viitoare şi incerte nu costă nimic.   

  c) A treia, şi cea mai importantă, formă de constituire a fondului destinat acoperirii pagubelor produse de calamităţi şi accidente (fondul propriu-zis) se realizează prin intermediul unor organizaţii specializate (societăţi de asigurare-reasigurare, brocheri în asigurări, organizaţii de asigurare mutuale etc). Acestă formă se caracterizează prin faptul că fondul se constituie în mod descentralizat, pe seama contribuţiei persoanelor fizice şi juridice asigurate (prime sau cotizaţii), dar se utilizează în mod centralizat pentru acoperirea pagubelor suferite de asiguraţi, adică pierderile provocate de calamităţile naturale şi accidente se repartizează asupra tuturor persoanelor ce au constituit fondul. Crearea fondului de asigurare propriu-zisă se bazează pe principiul mutualităţii. Mutualitatea constă în accea că fiecare persoană din grupul respectiv are în acelaşi timp atât calitatea de asigurat, cât şi cea de asigurător. Toţi participanţii la asigurare au obligaţia să plătească o sumă modestă, numită primă de asigurare pentru constituirea fondului de asigurare, din care se compensează daunele suferite de asiguraţi şi se plătesc sumele asigurate în urma survenirii riscului cuprins în asigurare.   

5. Conceptul de asigurare.

 La baza asigurărilor stă formarea şi utilizarea fondului de asigurare. În procesul de formare şi utilizare a acestuia între participanţii la asigurare se stabilesc anumite relaţii economice. Astfel, la prima etapă, fluxurile băneşti sub forma primelor de asigurare pornesc de la persoanele fizice şi juridice asigurate către companiile de asigurare. La etapa următoare, fluxurile băneşti sub formă de despăgubiri sau sume asigurate pornesc de la fondul de asigurare, constituit la  dispoziţia companiilor specializate, către asiguraţii care au fost afectaţi de fenomenele asigurate. De aici rezultă, că asigurările reprezintă un sistem de relaţii menite să protejeze interesele personale şi/sau patrimoniale ale asiguraţilor prin formarea de fonduri băneşti din contul primelor de asigurare plătite de asigurat, în schimbul cărora asigurătorul îşi asumă obligaţia că la producerea riscului asigurat să-i plătească asiguratului suma de asigurare sau despăgubirea de asigurare.

6.Asigurarile ca o categorie economica.

Dacă vorbim despre importanţa asigurărilor, trebuie menţionat faptul că asigurările capătă o dezvoltare tot mai largă în rândul celorlalte activităţi desfăşurate în sistemul economic.

Importanţa asigurărilor are şi un aspect economic, care constă în următoarele:

ü  prin mijloacele sale specifice, respectiv prin crearea unor comunităţi de risc şi aplicarea principiului mutualităţii în suportarea pagubelor, asigurarea contribuie la desfăşurarea fără întrerupere a procesului de producţie;

ü  prin plasamentele făcute pe piaţa capitalului, companiile de asigurare contribuie la dezvoltarea creditului şi la finanţarea unor proiecte economice;

ü  asigurarea participă la finanţarea unor acţiuni de prevenire şi combatere a unor evenimente generatoare de pagube, contribuind astfel la menţinerea integrităţii proprietăţii de stat, private şi mixte;

ü  prin asigurarea şi reasigurarea mărfurilor care fac obiectul raporturilor juridice de comerţ internaţional, precum şi a mijloacelor cu care acestea sunt transportate se poate procura valuta necesară acoperirii unor eventuale pagube sau se pot realiza importante economii în valută;

ü  prin operaţiuni de primire şi cedare a unor riscuri pe piaţa internaţională de asigurări se contribuie la extinderea relaţiilor comerciale internaţionale.

7. : funcţiile, rolul şi importanţa lor în activitatea economică

Elemente care atestă importanţa asigurărior sunt şi funcţiile pe care ele le îndeplinesc în cadrul societăţii.

Funcţia principală a asigurării – funcţia de repartiţie – se manifestă, în primul rând, în procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziţia organizaţiei de asigurare, pe seama primei de asigurare (contribuţiei), suportate de persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurare.

În al doilea rând, această funcţie se manifestă în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile sale legale, şi anume: plata indemnizaţiilor de asigurare, finanţarea unor acţiuni cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrative şi gospodăreşti ale organizaţiei de asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă. La fel, prin intermediul funcţiei de repartiţie impozitele datorate de organizaţiile de asigurare sunt dirijate la bugetul de stat, iar contribuţiile cuvenite asigurărilor sociale sunt îndreptate către bugetul asigurărilor sociale de stat.

Funcţia de control – ca funcţie complementară a asigurării, urmăreşte modul în care se încasează primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiei de asigurare, cum se efectuează plăţile cu titlul de indemnizaţie de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administrative şi gospodăreşti etc, cum sunt respectate drepturile cuvenite asiguraţilor, dacă sunt îndeplinite integral şi la timp obligaţiile financiare ale instituţiei de asigurare către terţi.

                 Alte funcţii specifice activităţii de asigurare

Funcţia de compensare a pagubelor reprezintă principala funcţie a asigurărilor şi prezintă interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări:

·           pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranţă cu privire la protecţia bunurilor şi a vieţii, iar,

·           pentru ansamblul economiei naţionale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele, dar, prin acordarea operativă de despăgubiri, poate să realizeze, într-un termen relativ rezonabil, refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii productive sau realizarea capacităţii de muncă a persoanelor vătămate.

Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca importanţă şi se realizează pe două căi:

·           prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor;

·           prin crearea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă pe asiguratori să promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să-i cointereseze în menţinerea în bună stare a bunurilor asigurate.

Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una dintre pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exerciţiului financiar şi scadenţa la începutul anului de referinţă.

Plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura apariţiei şi argumentării necesităţii plăţilor.

Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă generală de creditare în economie, fiind constituită în depozite sau în disponibilităţi curente la bănci.

Asigurarea nu este numai o categorie economico-financiară, dar şi un institut de drept, deoarece, ca şi dreptul în general, ea îndeplineşte şi funcţia educativă. În normele de drept statul sub formă de drepturi şi obligaţii juridice prevede pentru membrii societăţii o comportare cuvenită. Normele de drept care reglementează asigurarea, de asemenea, stimulează o comportare cuvenită a subiecţilor asigurării, aceasta atingându-se pe calea stabilirii unor înlesniri şi sancţiuni.

8. alte abordari economice si financiare ale asigurarii.

În ţările dezvoltate asigurările au devenit o importantă ramură a economiei naţionale pentru că, prin valoarea adăugată creată, societăţile de asigurare, de intermediere sau de prestări de servicii inedite participă la sporirea produsului intern brut, oferă locuri de muncă, participă la oferta de capital de împrumut pe piaţa financiară şi prin sumele acordate asiguraţilor contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate.

Unii specialişti pun în evidenţă anumite valenţe ale asigurărilor:

·           calitatea de ramură prestatoare de servicii;

·           de intermediar financiar;

·           de activitate financiară.

Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă prin faptul că societatea de asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate, oferă asiguratului un produs necorporal specific, şi anume: preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile convenite prin contractul de asigurare.

Asigurarea ca intermediar financiar rezidă în faptul că, mai ales în asigurările de viaţă, societatea de asigurare oferă asiguraţilor nu numai protecţia de asigurare, ci şi instrumentele de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti.

Asigurarea ca activitatea financiară constă în aceea că, în perioada derulării contractului de asigurare, asigurarea e influenţată atât de mărimea absolută nominală a sumei acumulate, cât şi de mărimea reală a acesteia. Astfel, contractul de asigurare apare ca o creanţă condiţionată emisă de asigurator şi achiziţionată de asigurat.

9. elementele tehnice ale asigurarilor.

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune:

Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:

asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă responsabilitatea: de a acoperi pagubele bunurilor asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei respective sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;

asiguratul – poate fi:

Ø  persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare, plătite asiguratorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente, sau

Ø  persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în viaţa sa, precum şi

Ø  persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.

Contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (de exemplu: un agent economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţiii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă).

Beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze suma asigurată sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare.

Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurător în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor asigurate;

persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asigurătorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;

răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.

Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau primejdie posibilă sau eveniment incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.

Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din valoarea asigurării pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asigurătorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.

Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratorul pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.

Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale.

Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum au fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata asigurării este specifică asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele de asigurări durează între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă durata este mai extinsă (5-30 ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii primei de asigurare.

Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:

-                                     totală – bunul a fost distrus în întregime;

-                                     parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asiguratorul este obligat să o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.

10. clasificarea asigurarilor si reasigurarilor

După domeniul la care se referă, asigurările pot fi grupate astfel: asigurări de bunuri, asigurări de persoane şi asigurări de răspundere civilă.

Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale aparţinând persoanelor fizice sau juridice, care pot fi supuse acţiunii unor fenomene naturale sau accidentelor. Asigurările de bunuri cuprind o gamă variată de valori materiale, cum sunt: mijloacele de producţie fixe şi circulante, culturile agricole şi rodul viilor, animalele domestice, autovehiculele, navele maritime şi fluviale, aeronavele, clădirile şi alte construcţii, bunurile casnice şi alte categorii de bunuri aparţinând populaţiei.

Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, ele încheindu-se pentru diminuarea consecinţelor negative cauzate de calamităţi naturale, accidente, boli etc. sau pentru plata sumelor asigurate în legătură cu producerea unor evenimente în viaţa persoanelor (deces, împlinirea unei anumite vârste, pierderea capacităţii de muncă etc.).

Prin asigurările de răspundere civilă, asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unor terţe persoane. Este vorba de prejudiciul ce poate fi cauzat prin producerea unor accidente concretizate în vătămare corporală sau deces ori în avarierea sau distrugerea unor bunuri sau în alte pagube pentru care asiguratul răspunde conform legii.

 După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel:

Ø  asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, exploziei, mişcărilor seismice etc. Bunurile asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile, construcţiile, utilajele şi instalaţiile, mijloacele de transport, mobilierul şi obiectele de uz casnic etc.;

Ø  asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale, inundaţiilor, prăbuşirii sau alunecării de teren etc. Împotriva acestor riscuri sunt asigurate de obicei culturile agricole şi rodul viilor;

Ø  asigurări pentru boli, epizootii şi accidente care se practică în cazul animalelor;

Ø  asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi, derapări etc.), la care sunt supuse mijloacele de transport şi încărcăturile aflate pe acestea, în timpul staţionării şi al mersului;

Ø  asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor, ca: deces, boli, accidente etc. care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacităţii de muncă;

Ø  asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate terţelor persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unei anumite activităţi etc.

După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în asigurări interne şi asigurări externe.

Asigurările interne  au caracteristaic faptul că, în general, părţile contractante domiciliază în aceeaşi ţară, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul aceleiaşi ţări, iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu.

Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane, răspundere civilă sau bunuri care ies în afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare. În cazul acestor asigurări, una din părţile contractante ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară sau obiectul asigurării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte ţări.

După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător şi asigurat, asigurările pot fi grupate în asigurări directe şi asigurări indirecte sau reasigurări.

Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit între asiguraţi (diferite persoane fizice sau juridice) şi asigurător, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie în baza legii. Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea apare ca un raport ce se stabileşte de fiecare dată între două societăţi de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat (cedent), iar cealaltă de reasigurător. Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare, prin intermediul căruia reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile pe care şi le-a asumat prin contractul de asigurare şi o parte din primele de asigurare încasate. În acest fel, reasigurătorul (reasigurătorii) îşi asumă răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor care se pot produce bunurilor cuprinse în contractul de asigurare în limitele menţionate în contractul de reasigurare.

11. principiile de calcul a despagubirii.

În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii:

·           principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv.

Exemplu:

Valoarea construcţiei          - 30000 lei;

Suma asigurată                   - 20000 lei;

Paguba                                        - 15000 lei.

Despăgubirea = 20000*15000/30000= 10000 lei;

·           principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de producere a pagubei totale este mai redus (de exemplu: la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate.

Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare.

Exemplu:

Valoarea construcţiei          - 30000 lei;

Suma asigurată                   - 20000 lei;

Paguba I                             - 15000 lei;

Despăgubirea I                   - 15000 lei;

Paguba II                            - 25000 lei;

Despăgubirea II                  - 20000 lei;

·           principiul răspunderii limitate (clauza cu franchiză) – se caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită franchiză. Aceasta poate fi:

-                                     atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franchiza;

Exemplu:

Suma asigurată                   - 10000 lei;

Franşiza                              - 3000 lei;

Paguba I                             - 5000 lei;

Paguba II                            - 1000 lei;

Despăgubirea I                   - 5000 lei;

Despăgubirea II                  - 0 lei;

-                                     deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asigurătorul asigură numai partea din pagubă care depăşeşete franchiza.

Exemplu: (După datele din exemplul precedent)

Despăgubirea I                   - 2000 lei;

Despăgubirea II                  - 0 lei.

Indiferent de tipul de franchiză, nu se acordă despăgubire dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele franchizei.

12. conceptul de risc.

Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau primejdie posibilă sau eveniment incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.

Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu caracter accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a unor interese individuale deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi provocate de imperfecţiunile comportamentului uman.

Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.

Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:

- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a evenimentului. Cu cât o mai mare frecvenţă are acest eveniment, cu atât mai mare este pericolul de producere a pagubei şi cu atît mai necesară apare asigurarea.

- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).

În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului.

Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.

- riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei asigurări.

În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

·           producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, cu o anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni corespunzătoare;

·           fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;

·           înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică. Existenţa unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii asiguratorului şi, implicit, a primei de asigurare;

·           producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării.

Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau a mai multor riscuri.

13. Componentele riscului.

14. Clasificarea riscurilor.

15.definitia si caracterele juridice ale contractului de asigurare.

1 Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului care preia asupra sa riscul asigurat, obligându-se, la producerea acestuia, sa plătească asiguratului sau unei terţe persoane o despăgubire sau suma asigurată. Din definiţia contractului de asigurare se pot desprinde caracterele juridice ale acestuia. El este un contract personal, consensual, sinalagmatic, unic, oneros, cu executare succesivă, aleatoriu şi de adeziune.

(1) Este un contract personal, deoarece, deşi obiectul asigurării poate fi o proprietate, un bun sau un interes, prin contract se asigură persoana şi nu proprietatea. În cazul în care asiguratul vinde proprietatea asigurată, noul proprietar nu este asigurat în baza aceluiaşi contract decât dacă asigurătorul acceptă acest lucru.

(2) Este un contract concesual - se încheie prin consimţământul părţilor. În contractul de asigurare se indică elementele obligatorii ale contractului. Caracterul consensual rezultă din faptul, că se formează solo consensu, prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără să fie necesară vre-o formă specială de manifestare a voinţei lor.

Forma contractului  este cea scrisă, dar aceasta nu se cere ad validitatem, ci numai ad probationem. Ca urmare, lipsa formei scrise nu va atrage nulitatea contractului dar va determina numai limitarea posibilităţii de a dovedi existenţa şi conţinutul acestuia. În practică, poliţa sau certificatul de asigurare, precum şi decontul de primă trimis asiguratului fac dovada contractului de asigurare.

 (3) Este un contract sinalagmatic - părţile contractante îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente (asiguratul - declaraţii de risc exacte, achitarea primei de asigurare în termenele indicate la încheierea contractului; asigurătorul - plata sumei despăgubirilor, dacă asiguratul şi-a îndeplinit obligaţiunile sale);

(4) Este un contract unic pentru intreaga sa durată. Unicitatea contractului de asigurare se menţine chiar dacă asiguratul pierde contractul; în acest caz se eliberează copia (dublicat).  Deci, caracterul de unicitate a contractului de asigurare înseamnă că acesta se menţine unic pentru întreaga sa durată, chiar şi atunci cînd ar suferi o împărţire pe termene periodice (această divizare interesează numai modul de plată al primei). În cadrul unei perioade de asigurare determinată, contractul poate fi modificat prin cererea asiguratului pentru includerea unui risc suplimentar, de regulă un risc politic. În acest caz se cotează şi se aplică o primă suplimentară faţă de prima de bază.

(5) Este un contract cu titlu oneros - fiecare parte urmăreşte să obţină un folos ( nu este gratuit), o contraprestaţie în schimbul obligaţiei ce-şi asumă. Deci, caracterul oneros al contractului de asigurare este reflectat în avantajul bănesc care-l urmăreşte asiguratul drept rezultat al survenirii riscului asigurat şi prima de asigurare pe care o pretinde asigurătorul.

(6) Este un contract este cu executare succesiva - se eşalonează în timp. Asigurătorul se obligă să acopere un anumit risc pe o perioadă lungă de timp (asigurările pe viaţă), plata se efectuează lunar, trimestrial, anual, iar pe bunuri - anuală întreagă;

 (7) aleatoriu, la încheierea lui părţile nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale, ce vor rezulta pentru ele din contract. Obligaţiile asumate de asigurat şi asigurător depind de un eveniment viitor şi incert. Acest eveniment, identificându-se ca fiind avantajos, comportă pentru fiecare dintre părţi o şansă de câştig sau un risc de pierdere;

(8) Este un contract de adeziune - este elaborat şi redactat de asigurător, la el a aderat asiguratul;

(9) Este un contract de bună credinţă - presupune că executarea acestuia să se facă cu bună credinţă de către părţi.

Există 3 tipuri de contracte de asigurare:

a)         de bază;

b)        suplimentar;

c)         special.

(a) Este încheiat între 2 părţi pe o anumită perioadă de timp. În acest contract sunt indicate bunurile asigurate, valabilitatea, cota de primă tarifară, locul (locurile) aflării acestor bunuri etc.

(b) Sunt cazuri când în timpul valabilităţii contractului de asigurare asiguratul a mai procurat bunuri, deci nu toate bunurile sunt cuprinse în asigurare. În acest caz, pe bunurile procurate, suplimentar se întocmeşte contractul de asigurare suplimentar, şi asigurarea după acest contract se termină o dată cu cel de bază, indiferent de ziua începerii lui.

(c) Se încheie în cazul asigurării unor bunuri de excepţie. Fiecare SAs are o listă cu obiecte, care nu pot fi asigurate prin contractul de bază. (bani în numerar, obiecte de aur, pietre scumpe, materiale explozive, flori de casă, obiecte de cult  etc.), ci numai pe unul special.

16. Elementele de baza ale contractului de asigurare.

Contractul de asigurare prezintă ca elemente principale următoarele:

Interesul asigurării, obiectul şi riscul asigurării, suma asigurată şi prima de asigurare: paguba şi despăgubirea de asigurare.

1. Interesul asigurării – principiul interesului asigurabil reprezintă un principiu de bază al asigurărilor, alături de principiul despăgubirii şi de principiul bunei credinţe.

            În acest context interesul asigurării prezintă particularităţi, în funcţie de formele concrete ale asigurării: de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă.

            Prin interesul asigurării – în cazul asigurărilor  de bunuri – se înţelege suma efectivă, evaluabilă în bani, pe care asiguratul o poate suferi în caz de deteriorare a bunului asigurat.

Rezultă că în asigurarea de bunuri funcţionează două principii care domină aceste asigurări şi anume:

-                             necesitatea existenţei unui interes patrimonial cu privire la bunul asigurat;

-                             indemnizare, care împiedică asiguratul de a primi o despăgubire mai mare decât paguba suferită.

           În asigurarea de răspundere civilă legea nu menţionează expres necesitatea interesului asigurat, dar el se subînţelege şi constă în evitarea micşorării patrimoniului asiguratului (şi/sau al altei persoane cuprinse în asigurare) ca urmare a angajării răspunderii lor civile faţă de terţe persoane păgubite prin fapte ilicite.

În cazul asigurărilor de persoane interesul asigurat (daună evaluabilă în bani) nu prezintă importanţă, întrucât indemnizaţia de asigurare este datorată independent de existenţa unor daune. De aceea, asiguratul sau terţul beneficiar (inclusiv moştenitorii asiguratului) nu trebuie să dovedească vreun interes pentru a putea exercita contra asigurătorului drepturile izvorâte din contract în urma cazului asigurat. Ca urmare, interesul însoţeşte evenimentul legat de persoană: deces, invaliditate din accidente sau atingerea unei anumite vârste.

În ce priveşte interesul de asigurare faţă de un lucru viitor, sunt de semnalat următoarele aspecte:

- în practica asigurărilor din diferite state, bunurile viitoare, cum ar fi rodul viilor sau producţiile agricole, pot face obiectul asigurării. Aceasta deoarece o daună se poate produce atât asupra unor bunuri materiale, cât şi în privarea lor de a produce câştiguri;

- în cazul asigurării bunurilor pe timpul transportului se despăgubeşte şi beneficiul separate  la mărfurile asigurate, de până la 10%, în lipsa unei convenţii contrare.

2. Prin obiectul asigurării se înţelege ceea ce s-a asigurat: anumite bunuri, despăgubirile datorate de asigurat ca urmare a răspunderii civile faţă de o terţă persoană (patrimonial din care ar urma să se plătească) sau un atribut al persoanei (viaţa, capacitatea de muncă etc.), adică valorile patrimoniale sau nepatrimoniale expuse pericolului. Astfel, în asigurările de bunuri asigurătorul garantează asiguratului  plata unor despăgubiri, în cazul în care anumite calamităţi sau accidente ar produce pagube bunului respectiv; în asigurările de persoane se garantează plata unor sume dinainte stabilite, în cazul în care în viaţa asiguratului ar interveni un anumit eveniment (supravieţuire, invaliditate, deces etc.); iar în asigurările de răspundere civilă asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană, ca urmare a faptului că i-a pricinuit acestuia un prejudiciu.

Obiectul asigurării nu trebuie confundat cu obiectul contractului (raportului) de asigurare. De exemplu, viaţa şi sănătatea pot forma obiectul asigurării, dar – fiind scoase din circuitul civil – nu formează obiectul contractului (raportului) de asigurare; acesta constă din obligaţiile părţilor privind plata primei de asigurare şi a indemnizaţiei de asigurare, prima şi indemnizaţia de asigurare constituind obiectul prestaţiilor la care se obligă părţile (obiectul indirect al contractului).

Riscul constituie elementul esenţial şi caracteristic al contractului de asigurare. Dacă riscul lipseşte, contractul de asigurare este lipsit de eficacitate, de propria sa substanţă, întrucât riscul reprezintă însuşi cauza asigurării.

În literatura de specialitate riscul asigurat este identificat ca fiind fenomenul sau evenimentul la producerea căruia societatea de asigurări este obligată prin lege sau contract să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare la bunuri sau suma asigurată în cazul persoanelor. Riscul asigurat se referă la unul sau mai multe evenimente (fenomene) viitoare, posibile şi nesigure (incerte), gradul de probabilitate al ivirii unei primejdii, precum şi răspunderea preluată de asigurător de a plăti asiguratului despăgubirea sau suma asigurată datorată ca urmare a producerii evenimentului producător de pagube. În domeniul asigurărilor, riscul asigurat poate să fie şi un eveniment fericit, caz întâlnit în asigurarea de viaţă la împlinirea unei anumite vârste. De regulă, aceste evenimente sunt întîmplătoare (sau termenul de supravieţuire este nedeterminat), incerte şi imprevizibile. Nu se poate cunoaşte dinainte dacă un astfel de eveniment va surveni într-adevăr într-un anumit loc, dacă el va produce sau nu pagube anumitor persoane, iar în cazul în care s-ar ivi, nu se poate şti care va fi momentul, ce amploare va avea şi care va fi mărimea pagubelor ce v-or fi provocate. La asigurările de persoane, riscul asigurat este evenimentul (evenimentele) imprevizibil, viitor şi posibil să se producă şi care poate avea ca efect pierderea parţială sau totală a capacităţii de muncă, împlinirea unei anumite vârste, decesul.

Prin risc asigurat se mai înţelege şi mărimea (proporţia) răspunderii preluate de asigurător prin încheierea asigurării respective.

Fenomenul (evenimentul) asigurat care a fost deja produs, poartă denumirea de caz asigurat sau sinistru. Rezultă că, spre deosebire de risc, care este un eveniment ce se poate ivi, cazul asigurat este un eveniment care s-a produs. Noţiunea de caz asigurat are o însemnătate deosebită în materie, pentru că din momentul producerii lui, asigurătorul este obligat să plătească îndemnizaţia de asigurare (despăgubire sau sumă asigurată).

3. Suma asigurată – este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare.

În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată nu poate să depăşească valoarea reală a bunului la data asigurării (valoarea de asigurare). Supraasigurarea nu este admisă deoarece poate trezi interesul asiguratului la producerea cazului asigurat. În schimb, suma asigurată poate fi inferioară valorii reale a bunului (subasigurare). În aceste limite suma asigurată se tabileşte de către părţi în contract.

În cazul asigurării de răspundere civilă, întrucât nu există o valoare de asigurare, suma asigurată se stabileşte prin convenţie, iar în cazul asigurării obligatorii, prin hotărâre a Guvernului.

În cazul asigurărilor de persoane, suma asigurată nu este limitată. Fiind vorba de viaţa şi de sănătatea omului, nu se poate stabili o limită – fie minimă, fie maximă – de valoare. Astfel fiind, noţiunile de supraasigurare sau subasigurare sunt inaplicabile şi suma asigurată se stabileşte potrivit înţelegerii dintre părţi, în mod liber. În cazul asigurărilor de persoane, contractul de asigurare are un caracter îndemnitar, adică în schimbul primelor de asigurare asigurătorul nu se obligă să acopere o pagubă, ci să plătească, la realizarea riscului, suma asigurată, independent de orice idee de prejudiciu, dat fiind faptul că atât viaţa, cât şi sănătatea omului nu sunt evaluabile în bani (deci se exclude orice raport între suma asigurată şi paguba suferită de asigurat).

Prima de asigurare este suma de bani pe care asiguratul este obligat, în baza contractului sau a legii, să o plătească asigurătorului, în schimbul garanţiei pe care acesta i-o acordă şi se foloseşte pentru constituirea fondului  de asigurare, a fondurilor de rezervă, pentru finanţarea acţiunilor de prevenire şi combatere a unor evenimente producătoare de pagube şi pentru acoperirea cheltuielilor legate de administrarea asigurărilor. Prima de asigurare este, aşadar, preţul plătit de asigurat ca asigurătorul să preia asupra sa riscul.

Cuantumul primei de asigurare depinde de cota de primă tarifară stabilită, de exmplu, la 1000 lei sumă asigurată pe cap de animal, hectar, etc., precum şi de mărimea sumei asigurate. Prin urmare, prima de asigurare se calculează prin înmulţirea cotaţiei (exprimată în procente) ajustată, în urma inspecţiei de risc şi a negocierii, cu suma asigurată.

Există mai multe categorii de prime (cotizaţii de asigurare) şi anume:

a) Prima pură, denumită şi primă de rsic sau primă tehnică, este destinată constituirii fondului de asigurare din care se plătesc despăgubirile de asigurare şi sumele asigurate. Ea se calculează înmulţind frecvenţa sinistrelor cu costul lor mediu.

Spre exemplu, să presupunem că un asigurător din România asigură împotriva incendiului 2000 de case care costă în medie 200.000.000 lei. Suma asigurată va fi 200 mil. lei X  2000 = 400 miliarde lei. Dacă, potrivit statisticilor, în fiecare an, în medie, una dintre aceste case arde complet, asigurătorul va trebui să plătească 200 milioane lei pentru a-şi onora angajamentele. Prima pură necesară pentru a face faţă acestei sinistralităţi este egală în fiecare an cu 100.000 lei, aşa cum rezultă din următorul calcul:

Frecvenţa = 1/2000 = 0,05%

Suma asigurată: 200 mil. lei

Prima pură = frecv. X  suma asigurată = 0,05% X 200 mil. lei = 100 mii lei

Asigurătorul celor 2000 de case va încasa 100.000 X 2000 = 200 mil. lei ceea ce îi permite să facă faţă ratei sinistralităţii meii anuale constatată statistic.

Prima pură poate fi exprimată în valoare absolută (100.000 lei în exemplul nostru) sau în procente raportate la valoarea fiecărui risc (de exemplu 0,05%). Asigurătorul plăteşte în practică o primă variabilă, în funcţie de valoarea bunului său. Pentru a continua acelaşi exemplu, asiguratul a cărei casă nu valorează decât 100 mil lei va plăti 00 mil. lei X 0,05% = 50.000 lei, iar cel a cărui casă valorează 400 mil. lei va trebui să plătească 400 mil. lei X  0,05% = 200.000 lei.

b) Prima netă este egală cu prima pură la care se adaugă cheltuielile necesare pentru încheierea şi gestionarea contractelor de asigurare plus profitul asigurătorului.  Aceste cheltuieli variază în funcţie de produse de asigurare şi în funcţie de modurile de distribuţie utilizate.

c) Prima totală  este cea care este plătită de asigurat şi rezultă din adunarea primei nete cu cheltuielile accesorii şi cu taxele şi impozitele legale. Cheltuielile accesorii, denumite suplimentul de cotizaţie sau „costul poliţei” sunt în majoritatea ţărilor o mică sumă forfetară a cărei justificare era la început aceea că asiguratul trebuia să plătească costul material al încheierii contractului.

d) Valabilitatea contractului de asigurare: data, luna, anul începerii şi expirării asigurării. Durata trebuie să fie exprimată în luni (ani) întregi. Data se indică deplin.

17. Condiţiile de validitate ale contractului de asigurare

Potrivit Codului civil, la încheierea contractului de asigurare este necesar respectarea condiţiilor de validitate a oricărui contract şi anume:

* legalitatea;

* capacitatea  părţilor contractante;

* consimţămînt;

* obiect;

* cauză;

* formă.

              a) Legalitatea la încheierea contractului de asigurare presupune respectarea condiţiei, după care se admite totul ceea ce nu se interzice. Astfel, spre exemplu, se consideră încheiate cu încălcarea condiţiei de asigurare acele contracte, care presupune un interes ilicit, asigurarea prejudiciului suportat la jocuri, pariuri, loterii, eventualelor cheltuieli la care poate fi supusă persoana în scopul eliberării ostaticilor etc.

b) Capacitatea de a încheia contractul de asigurare o are:

·           având calitatea de asigurat – orice persoană fizică sau juridică, care în condiţiile generale posedă capacitate juridică de a încheia contractul. Este logic faptul, ca dobândirea calităţii de asigurat să-i aparţină, spre exemplu, proprietarului unui imobil, deşi acesta nu are împlinită vîrsta majoratului. Aceasta nicidecum nu trebuie de confundat cu dreptul de a decide încheierea contractului, sau altfel spus cu capacitatea de a expune acordul la încheierea contractului, deoarece acesta este propriu la aşa contracte doar la persoanele fizice ce dispun de capacitate de exerciţiu completă (Astfel, orice persoană poate contracta, dacă nu este declarată de lege incapabilă. Incapabili de a contracta sunt: minorii, interzişii judecătoreşti şi, în genere, toţi cei căror legea le-a interzis oricare contractare. Minorii între 14-18 ani au capacitate restrînsă şi pot incheia acte juridice personale, dar numai cu acordul parintelui sau a autorităţii tutelare).

·           având calitatea de asigurător – orice persoană juridică constituită, inclusiv şi cu capital străin, în scopul desfăşurării activităţii de asigurare pe bază de licenţă.

·           având calitatea de beneficiar de asigurare – orice persoană terţă, căreia asigurătorul îi va despăgubi cazul asigurat în baza contractului de asigurare.

 c) Consimţământul la încheierea contractului de asigurare este realizat atunci când părţile au convenit asupra condiţiilor esenţiale ale contractului. Din categoria condiţiilor esenţiale ale contractului de asigurare fac parte: tipul asigurării, obiectul asigurat, riscul şi cazul asigurat, mărimea primei de asigurare, termenul de achitare a primei de asigurare, mărimea despăgubirii de asigurare sau plăţii de asigurare etc. Caracteristic pentru realizarea consimţământului în contractul de asigurare este faptul, că acesta este realizat în formă scrisă. Consimţămintul nu este valabil cînd este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol.(Violenţa în asigurări este greu de presupus, dar dacă s-a produs contractul de asigurare se anulează; Dolul – folosirea de mijloace viclene de catre una din părţi.)

d) Obiectul asigurării îl reprezintă ceea ce s-a asigurat: bunul trebuie sa fie determinabil.

e) Cauza sau scopul contractului este elementul contractului de asigurare ce constă în obiectivul (finalul) urmărit. Deci, cauza în contractul de asigurare reprezintă scopul asigurării posibilităţii financiare a asiguratului în cazul survenirii daunei la producerea cazului asigurat, şi scopul asigurătorului de a primi o primă de asigurare de la asigurat, iar la survenirea cazului asigurat – de a achita plata sau despăgubirea de asigurare. Un contract de asigurare va fi considerat ca având o cauză ilicită atunci când el s-a încheiat cu încalcarea ordinii publice sau a reglementărilor legale ce supraveghează activitatea de asigurare.   

f) Forma scrisă a contractului de asigurare, cerută pentru opozabilitate. Astfel, încheierea contractului de asigurare poate fi constatată prin confirmarea plăţii primei de asigurare. Tododată nu se admite dovada încheierii contractului de asigurare prin proba cu martori sau chiar şi prin început de înscris.

18/19. Efectele contractului de asigurare (drepturile si obligatiile partilor).

Fiind un contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi şi obligaţii corelative între părţi ce pot fi delimitate în două perioade: pînă la ivirea evenimentului asigurat şi după producerea acestuia.

  4.1 Drepturile si obligaţiile asiguratului:

       a) pînă la producerea riscului asigurat

Drepturile asiguratului:

·           dreptul de a modifica contractul

·           dreptul de a încheia asigurări suplimentare

·           dreptul de răscumpărare

Obligaţiile asiguratului:

·           plata primei de asigurare

·           obligaţia de a informa pe asigurător în privinţa modificării circumstanţelor care agraveaza riscul,

·           obligaţia de intreţinere a bunului asigurat în bune condiţii, conform dispoziţiilor legale în vigoare.

b) după producerea riscului asigurat

 -  dreptul de a încasa despăgubirea de asigurare

Obligaţiile asiguratului sunt:

·           combaterea efectivă a calamităţilor pentru limitarea pagubei şi salvarea bunurilor asigurate;

·           avizarea asigurătorului, in termenele prevazute de condiţiile de asigurare, cu privire la producerea riscului asigurat

·           participarea la constatarea cazului asigurat produs şi a pagubei rezultate

·           furnizarea de acte şi date referitoare la riscul asigurat

4.2 Drepturile si obligaţiile asigurătorului

a) până la producerea riscului asigurat:

·           dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat şi a modului în care acesta se intreţine

·           dreptul de a aplica sancţiuni legale când asiguratul a încălcat obligaţiile privind intreţinerea, folosirea şi paza bunurilor asigurate

Obligaţiile asigurătorului:

·           obligaţia de a elibera, la cerere, dublicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe cel original

·           obligaţia de a elibera, la cererea asiguratului a unui certificat ce confirma asigurarea.

b) după producerea riscului asigurat

-  asigurătorul achita despăgubirea sau suma asigurată

În  acest scop, asigurătorul va stabili cauzele daunelor şi împrejurările în care acestea s-au produs pentru a determina obligaţia sa de plată. Pentru aceasta este necesar să se verifice

·           dacă asigurarea era in vigoare la data producerii riscului

·           dacă primele de asigurare au fost achitate integral

·           dacă bunurile respective sunt cuprinse în asigurare

dacă evenimentul produs este riscul împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.

20. Încetarea contractului de asigurare.

 Modul obişnuit de încetare a contractului de asigurare cu durată determinată îl constituie ajungerea la termen, respectiv expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.

Un alt mod de încetare a contractului, destul de uzual, este producerea riscului asigurat. Această situaţie o întâlnim în asigurări de viaţă şi de accidente a persoanelor, când survine cazul asigurat. După plata sumei asigurate, obligaţiile asigurătorului faţă de asigurat se sting, ceea ce echivalează cu încetarea automată a contractului.

Pentru asigurările de bunuri, contractul încetează numai dacă, prin realizarea riscului, bunul asigurat a fost distrus totalmente. Dacă distrugerea este parţială, contractul poate continua să-şi producă efectele pentru o sumă asigurată redusă. Soluţia este asemănătoare în cazul asigurărilor de răspundere civilă. Dacă suma asigurată nu se epuizează prin achitarea despăgubirii terţului prejudiciat prin fapta asiguratului, asigurătorul va răspunde în continuare până la suma contractată.

   Modurile neobişnuite de încetare a contractului sunt:

·           denunţarea – constă în exercitarea contractului în mod unilateral, din cauze autorizate de lege şi anume: dacă asiguratul nu a comunicat în scris modificările intervenite în cursul contractului în legătură cu datele luate în considerare la încheierea asigurării; când se constată neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiei de întreţinere corespunzătoare a bunului sau neluarea măsurilor de prevenire impuse de lege, autorităţi, ori de însăşi natura bunurilor asigurate.

·           rezilierea – reprezintă desfacerea pentru viitor a contractului datorită neexecutării obligaţiei uneia dintre părţi, din cauze care-i sunt imputabile.

·           nulitatea – contractul de asigurare este nul atunci când el a fost încheiat fără respectarea condiţiilor esenţiale de valabilitate (orice persoană poate contracta, dacă nu este declarat necapabilă de lege. Incapabili de a contracta, conform prevederilor Codului Civil RM, sunt: minorii, interzişii judecătoreşti şi, în genere, toţi cei căror legea le-a interzis oricare contractare. Minorii intre 14-18 ani au capacitate restrînsă şi pot incheia acte juridice personale, dar numai cu acordul parintelui sau a autorităţii tutelare; sau în cazul când consimţămintul nu este valabil, adică dacă este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol; sau în cazul când cauza contractului este ilicită, adică atunci cînd el s-a încheiat cu încalcarea ordinii publice sau a regulamentelor legale ce supravegheaza activitatea de asigurare). În principiu, regula principală care guvernează nulitatea este că „contractul lovit de nulitate se consideră că nu a fost încheiat, iar clauza lovită de nulitate se consideră că nu a fost stabilită”, cu alte cuvinte, nulitatea contractului de asigurare operează şi pentru trecut, nu numai pentru viitor aşa cum este în cazul pentru denunţare şi reziliere. Ea readuce pe contractanţi la situaţia juridică avută la data încheierii asigurării, procedându-se la restituirea reciprocă a prestaţiilor efectuate.

21. Condiţiile pentru existenţa unui interes asigurabil pentru asigurarea bunurilor

O cerinţă de bază pentru existenţa oricărui contract de asigurare este interesul asigurabil. Dacă pentru un contract de asigurare nu există interes asigurabil, acesta nu va fi valid din punct de vedere juridic. O persoană are interes asigurabil dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere financiară sau un prejudiciu persoanei respective.

În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea pecuniară a bunului, expusă pierderii, sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat sau beneficiar, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.

Condiţiile esenţiale pentru existenţa unui interes asigurabil sunt:

·           În cazul pierderii sau degradării bunului, asiguratul să sufere o daună ce poate fi evaluată în bani;

·           Bunul menţionat să constituie obiectul asigurării;

·           Asiguratul să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat; altfel spus, asiguratul să aibă o relaţie directă,  recunoscută legal,  cu obiectul asigurării, astfel încît să aibă de suferit în urma distrugerii acestuia.

Regula generală în asigurările de bunuri este ca interesul asigurabil să existe atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat. De regulă, interesul asigurabil decurge din statutul de proprietar al persoanei care doreşte să se asigure. Însă, în afara proprietarului bunului, mai există şi alte persoane care pot avea interes asigurabil, în situaţii cum ar fi:

·           Proprietate în comun: o persoană care deţine în comun cu una sau mai multe persoane un bun sau o clădire are dreptul de a asigura bunul sau clădirea respectivă la întreaga valoare.

·           Proprietate ipotecată: în cazul unui contract de ipotecă, ambele părţi au interes asigurabil. De obicei, în astfel de cazuri se încheie o asigurare în numele ambelor părţi.

·           Proprietate închiriată: chiriaşul nu este obligat să încheie un contract de asigurare, dar dacă o face, el o încheie în numele şi în folosul proprietarului, neputând pretinde încasarea despăgubirii în urma producerii unui risc asigurat, ci doar să pretindă proprietarului restituirea primelor de asigurare.

·           Asiguratul să facă parte din familia proprietarului: persoanele din familia proprietarului pot utiliza obiectul asigurării, ceea ce determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.

22. Condiţiile generale şi speciale ale asigurării facultative a bunurilor

  Condiţiile generale de asigurare facultativă a bunurilor sunt elaborate de fiecare compania de asigurare ce are licenţa eliberată de Camera de Licenţiere din Republica Moldova de a presta aceste tipuri de asigurare. Condiţiile generale de asigurare determină conţinutul de bază, precum şi modul de încheiere şi de executare a contractelor de asigurare facultativă a tipurilor şi grupelor de bunuri, expuse la riscuri şi pagube.

Asigurătorul garantează, în baza condiţiilor generale, persoanelor domiciliate pe teritoriul Republicii Moldova şi peste hotarele ei, protecţie de asigurare pentru cazurile de deteriorare sau pierdere deplină (distrugere a bunurilor), survenite în perioada de valabilitate a contractului de asigurare în urma producerii oricărui din riscurile de asigurare enumerate în contract.

În condiţiile generale de asigurare facultativă a bunurilor cetăţenilor sunt prezentate de obicei:

-  obiectul asigurării;

-  cazurile de asigurare şi tipurile de riscuri;

 -     locul de asigurare;

 -     suma de asigurare;

 -     modalitatea de încheiere a  contractului de asigurare;

 -     termenele asigurării;

-  calculul şi plata primei de asigurare;

-  obligaţiile părţilor;

-  modalitatea de întocmire a actelor de constatare a pagubei. Stabilirea mărimii şi plăţii despăgubirii de asigurare.

Obiectul asigurării reprezintă totalitatea bunurilor ce pot fi cuprinse în asigurare de către asigurători.

         Nu pot fi cuprinse în asigurare în baza condiţiilor generale bunurile:

  1.  Aflate:

        a) în locuri declarate oficial zone de calamitate naturală;

        b) în stare avariată;

        c) în încăperile auxiliare şi anexe de uz colectiv (coridoare comune, şoproane, uscătorii etc.).

    Bunurile, aflate în încăperile sus-menţionate, pot fi cuprinse în asigurare numai în baza unui contract separat, prin achitarea unei prime de asigurare suplimentare.

  2.  Cele expuse demolării sau reparaţiei capitale, precum şi cele cu uzura de peste 60% faţă de valoarea efectivă atestată în stare nouă la data încheierii contractului.

  3. Plante decorative şi de cameră.

 4. Bani în valută naţională şi străină, hârtii de valoare, documente, manuscrise, planuri, fotografii, metale preţioase, pietre preţioase şi semipreţioase în stare de materie minerală, cu excepţia colecţiilor care pot fi asigurate în baza unui contract special.

  5. Maşini-unelte, utilaj, instrumente, motoare, motoare electrice şi alte bunuri utilizate în confecţionarea articolelor şi a altor mărfuri, precum şi în activitatea individuală de prestare a oricărui tip de lucrări.

   6. Mărfuri de larg consum, materiale şi alte obiecte procurate sau confecţionate în scopul realizării lor ulterioare.

   7. Producţia agricolă, vinicolă, pomicolă şi animalieră, cultivată în gospodărie şi destinată realizării, inclusiv prin intermediul organizaţiilor specializate.

   8. Toate mijloacele de transport cu acţionare mecanică, bărci, şalupe, iahturi.

Cazurile de asigurare şi tipurile de riscuri:

      Asigurătorul se obligă, în baza contractului de asigurare, să compenseze, în limitele sumei de asigurare, paguba cauzată prin deteriorarea, distrugerea deplină sau pierderea bunurilor asigurate, în rezultatul producerii următoarelor tipuri de riscuri:

Ø  incendiu

Ø  deteriorare

Ø  inundaţie

Ø  acţiuni ilegale ale terţilor

La solicitarea asiguratului, contractul de asigurare poate fi încheiat atât pe întreg pachetul de riscuri, cât şi pe o anumită sau mai multe grupe de riscuri aparte.

Locul de asigurare:

      Conform condiţiilor generale de asigurare, locul de asigurare reprezintă teritoriul cuprins în protecţia de asigurare, conform condiţiilor contractului de asigurare. Bunurile se consideră asigurate numai pe adresa indicată în poliţa de asigurare (cu excepţia contractelor de asigurare a bunurilor personale). În caz de scoatere a bunurilor asigurate din locul de asigurare, protecţia de asigurare se suspendă. În caz că asiguratul îşi schimbă locul de trai, contractul de asigurare va rămâne în vigoare, cu condiţia că asigurătorul a fost informat despre aceasta anticipat, însă nu mai tîrziu de ziua permutării propriu-zise.

             Suma de asigurare:

    Suma de asigurare aferentă contractului de asigurare este stabilită prin acordul părţilor în limitele valorii reale a bunurilor. Valoarea reală a bunurilor se stabileşte în baza valorii lor în stare nouă estimate la data încheierii contractului, cu reţinerea uzurii.

   În cazul în care  părţile întîmpină divergenţe în stabilirea sumei de asigurare, pe motivul majorării ei, asigurătorul are dreptul să refuze încheierea contractului de asigurare, iar în cazul încheierii contractului pe o sumă evident majorată, despăgubirea de asigurare se fixează în limitele valorii reale a bunurilor.

  În perioada de valabilitate a contractului de asigurare, asiguratul are dreptul de a majora suma de asigurare pentru perioada rămasă până la expirarea contractului, însă în limitele valorii reale şi cu condiţia că în ziua încheierii contractului suplimentar de asigurare nu s-a produs riscul indicat în contract.

  În baza contractului de asigurare, asigurătorul poartă răspundere în proporţia pagubei reale şi în limitele sumei de asigurare stipulate, integral sau pentru fiecare obiect de asigurare în parte.

Modalitatea încheierii contractului de asigurare. Termenele asigurării

  Contractul de asigurare se încheie în baza cererii asiguratului depuse în scris, în care este obligat să comunice toate circumstanţele cunoscute ce ar influenţa producerea riscului asigurat, aceasta având o însemnătate esenţială în stabilirea gradului de risc pentru bunurile luate în asigurare. Tăinuirea sau comunicarea de către asigurat a unor date şi circumstanţe false despre bunurile asigurate îi acordă asigurătorului dreptul de a anula contractul.

  Contractul de asigurare se consideră încheiat după perfectarea, semnarea de către părţi şi achitarea primei de asigurare de către asigurat. Calculul şi plata primei de asigurare

   Conform condiţiilor generale de asigurare, prima de asigurare trebuie plătită până la începerea asigurării, dacă acordul părţilor nu prevede altceva. Calculul primei de asigurare contractuale se efectuează în conformitate cu taxele tarifare stabilite de condiţiile speciale, prin aplicarea coeficientului de risc, în funcţie de tipul de bunuri şi riscuri de asigurare.

 În caz de încheiere a contractului de asigurare pe termen de un an, calculul primei de asigurare se efectuează după Formula 1: 

                      P_a = S_a x T_t/100    (1)

în care: P_a – prima contractuală de asigurare;

            S_a – suma contractuală  de asigurare;

            T_t – taxa tarifară în % faţă de suma asigurată.

În caz de încheiere a contractului de asigurare pe termen mai mic de un an, calculul primei de asigurare se efectuează după Formula 2:

                          P_s = P_a x C                               (2)

în care: P_s – prima de asigurare  a contractului pe termen scurt;

           P_a – prima anuală de asigurare (se determină prin Formula 1);

       C – coeficientul care determină termenul de valabilitate în luni depline (se stabileşte după Tabelul  1), luna neîmplinită considerîdu-se ca deplină.

Tabelul   1    

        Coeficienţii pentru contractele de asigurare pe termen  scurt                                                                              

Termenul de valabilitate a  contractului, luni	1	2	3	4	5	6	7	8	9	10	11
C	0.25	0.3	0.4	0.5	0.6	0.7	0.75	0.8	0.85	0.9	0.95

În caz de reperfectare a contractelor valabile în legătură cu majorarea sumei de asigurare pentru perioada rămasă până la expirarea termenului de valabilitate, prima de asigurare pe contractele reperfectate se stabileşte după Formula 3:

                                               P_a = (P_n – P_v) x C                        (3)

 în care: P_a –   prima de asigurare pe contractul reperfectat;

            P_n –   prima de asigurare pe contractul  nou încheiat;

            P_c –   prima de asigurare pe contractul încheiat anterior(în vigoare);

        C – coeficientul, corespunzător numărului de luni rămase până la expirarea contractului de asigurare, totodată, luna neîmplinită considerându-se ca deplină (se stabileşte conform Tabelului de mai sus).

    Prima de asigurare aferentă contractului de asigurare, încheiat pe termen scurt, trebuie plătită în mod unic, în numerar.

    La încheierea contractului de asigurare pe termen de 12 luni, asiguratului i se acordă dreptul  de a plăti prima de asigurare în mod unic sau în rate, prima rată constituind 50% din suma totală a primei de asigurare contractuale. Celelalte 50% din prima de asigurare trebuie plătite în decursul a patru luni de la data intrării contractului de asigurare în vigoare.

    Dacă pînă la expirarea termenului de 4 luni de plată a primei de asigurare se va produce cazul de asigurare, atunci despăgubirea de asigurare se plăteşte în proporţia pagubei reale, în limitele sumei de asigurare contractuale, prin reţinerea din ea a părţii restante din prima de asigurare. În caz că asiguratul nu-şi onorează obligaţia de a achita datoria în decurs de patru luni, contractul de asigurare se consideră suspendat din ziua ulterioara datei în care a expirat termenul de plată, indiferent de soldul sumei datorate.

    Contractul de asigurare intră în vigoare:

 a) în cazul plăţii primei de asigurare (primei cote din prima de asigurare) în numerar de la ora 00.00 a zilei ulterioare datei de perfectare a lui;

b) în caz de reînnoire a contractului de asigurare cu condiţia achitării  primei de asigurare până la expirarea termenului de valabilitate a contractului anterior-concomitent cu expirarea  acestui termen, iar dacă plata a operat după expirarea termenului de valabilitate a acestui contract nu mai târziu de 30 de zile după expirarea termenului;

  c) în caz de reperfectare a contractului de asigurare în legatură cu majorarea sumei de asigurare şi restabilire a contractelor suspendate - de la ora 00.00 a zilei ulterioare datei de achitare a primei  suplimentare de asigurare sau de achitare a datoriei precum şi de plată a penalităţii.

          Obligaţiile părţilor

Printre obligaţiunile de bază ale asiguratului  pot fi menţionate:

  - să informeze asigurătorul despre schimbările survenite, care au o însemnătate esenţială în stabilirea gradului de risc şi care diferă  de cele expuse în cererea de asigurare;

  -   să garanteze întreţinerea  corespunzătoare a bunurilor ce au fost asigurate;

  -   să plătească prima de asigurare.

  O mare atenţie trebuie acordată la obigaţiile asiguratului când a survenit cazul de asigurare. La survenirea acestuia asiguratul e obligat:

    -  să întreprindă toate măsurile pentru a reduce mărimea pagubei;

    -  să depună o cerere scrisă vizând plata despăgubirii de asigurare;

    - să furnizese asigurătorului toată informaţia necesară despre paguba produsă, procesele-verbale întocmite de către organele respective, precum şi alte documente necesare pentru identificarea cazului de asigurare şi stabilirii mărimii pagubei.

  La rândul său, asigurătorul este obligat:

  -  să păstreze în taină şi să nu divulge informaţiile parvenite la încheierea şi executarea contractului de asigurare;

   -  să respecte condiţiile indicate în contractul de asigurare;

   -  în limitele a 24 de ore după primirea declaraţiei vizând producerea cazului de asigurare, să trimită, la locul şi timpul coordonat cu asiguratul, reprezentantul său pentru cercetarea bunului deteriorat;

    - să întocmească calculul pagubei, să stabilească suma despăgubirii de asigurare şi să garanteze plata ei la timp.

      Condiţiile speciale de asigurare facultativă sunt elaborate de obicei, pe fiecare grupă de bunuri, unde se indică modul de încheiere şi executare a contractelor de asigurare pe fiecare grupă în parte.

Deci, deosebim condiţii speciale de asigurare facultativă a:

     - bunurilor casnice;

     - bunurilor personale;

     - construcţiilor;

     - apartamentelor;

     - apartamentelor şi caselor de locuit în caz de reparaţie;

     - animalelor la preţuri contractuale.

   Modalitatea de întocmire a actelor de constatare a pagubei. Determinarea mărimii pagubei şi plata despăgubiri de asigurare

     Pagubă se consideră:

-în caz de distrugere totală sau răpire a bunurilor – despăgubirea este egală cu suma asigurată;

-în caz de deteriorare parţială a bunurilor – despăgubirea se calculează diferit, în dependenţă de pagubă.

Dacă obiectul deteriorat poate fi readus prin reparaţie în stare bună de utilizare după destinaţie, atunci pagubă sunt considerate cheltuielile pentru reparaţie, în limitele valorii obiectului la data producerii evenimentului asigurat.

Calculul şi  plata despăgubirii de asigurare pe asigurările bunurilor

           Etapele de efectuare a lucrărilor de stabilire a pagubei şi de achitare a despăgubirii sunt aceleaşi şi includ:

1.                   Stabilirea faptului de distrugere sau deteriorare a bunurilor;

2.                   Determinarea cauzei care a dus la deteriorare şi verificarea dacă riscul produs este cuprins în asigurare;

3.                   Dacă contractul de asigurare este valabil la data producerii riscului;

4.                   Stabilirea  obiectelor ce au fost afectate şi apartenenţa bunurilor asigurate;

5.                   Calculul sumei pagubei şi a despăgubirii de asigurare.

 Despăgubirea de asigurare este suma pe care asigurătorul o plăteşte asiguratului pentru refacerea bunului distrus de un risc asigurat. Cuantumul despăgubirii de asigurare depinde de mărimea pagubei şi nu poate depăşi suma asigurată. Despăgubirea de asigurare se stabileşte în funcţie de răspunderea pe care şi-a asumat-o asigurătorul şi care poate fi: răspundere proporţională, răspundere după primul risc şi răspundere limitată.

23. clauze contractuale specifice asigurarilor generale

24. esenta si destinatia asigurarilor de raspundere civila.

Asigurările de răspundere civilă acoperă prejudiciul produs de asigurat – persoană fizică sau juridică – unor terţe persoane (în aceste asigurari, pe lingă asigurat şi asigurător mai intervine şi a treia persoană, şi anume terţul pagubit).

Asigurarea de răspundere civilă are caracteristici specifice domeniului asigurărilor în general şi caracteristici specifice clasei de asigurări pe care o reprezintă.

Asigurarea de răspundere civilă are următoarele caracteristici generale specifice domeniului asigurărilor:

a.         este o asigurare de indemnizare, în sensul că are drept obiectiv acoperirea pagubei efective suferite de terţul păgubit. Asigurarea de răspundere nu îmbogăţeşte pe terţ sau pe asigurat, acesta numai repară dauna suferită de respectiva persoană îndreptăţită la despăgubire şi pe care aceasta o justifică legal;

b.         se încheie în aplicarea principiului limitării răspunderii asigurătorului până la nivelul sumei asigurate.

Printre caracteristicile specifice ale asigurărilor de răspundere civilă pot fi menţionate:

a.         asigurarea de răspundere civilă stabileşte o legătură juridică directă între asigurător şi terţul îndreptăţit la primirea compensaţiei, în sensul că terţul poate acţiona asigurătorul direct în judecată pentru a obţine de la acesta compensarea daunelor suferite;

b.         în asigurarea de răspundere civilă funcţionează principiul invers al subrogării. Aceasta înseamnă că asigurătorul, despăgubindu-l pe terţ  dintr-un raport direct cu acesta, se poate întoarce pentru recuperare la asiguratul său, dacă despăgubirea a fost urmare a unei fapte ale cărei efecte s-au datorat culpei grave a asiguratului sau altor cauze prevăzute de lege.

Pentru o delimitare riguroasă, este necesar să subliniem că prin asigurările de răspundere civilă pot fi acoperite numai pagubele produse de asigurat unor terţe persoane în anumite condiţii, care se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ:

1.         Este necesară săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite (care contravine prevederilor legale). De exemplu, producerea unui accident de către conducătorul unui autovehicul prin nerespectarea regulilor de circulaţie;

2.         Trebuie să se poată dovedi existenţa unui prejudiciu, deci a unei pagube produse de asigurat unui terţ;

3.         Se impune să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului, care a produs accidentul, şi prejudiciul adus terţei persoane păgubite;

4.         Este necesar să se poată constata culpa (vinovăţia) asiguratului care a săvârşit fapta ilicită ce a condus la producerea accidentului.

Dacă una din condiţiile indicate supra nu este îndeplinită, însemnă că, de fapt, nu sunt întrunite toate elementele ce definesc răspunderea civilă, iar pagubele astfel rezultate nu pot fi acoperite prin asigurarea de răspundere civilă.

Prin condiţiile care stau la baza lor, asigurările de răspundere civilă prezintă anumite particularităţi:

Ø  Obiectul asigurărilor de răspundere civilă îl reprezintă tocmai prejudiciul produs unor terţe persoane de către asigurat. Este vorba de prejudiciul care poate fi produs prin folosirea anumitor bunuri, cum sunt: autovehicule, clădiri şi diferite alte construcţii, exercitarea unei anumite activităţi etc;

Ø  Spre deosebire de situaţia întâlnită la asigurările de bunuri şi la cele de persoane, unde eventuala vinovăţie a asiguraţilor în producerea riscului duce, de regulă, la decăderea din drepturi a acestora, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, culpa asiguratului este una dintre condiţiile de bază care se cere a fi îndeplinită pentru ca asigurătorul să plătească despăgubirea cuvenită terţilor păgubiţi. Aşa cum s-a arătat însă mai înainte, este necesar ca între prejudiciul produs de asigurat terţelor persoane şi fapta ilicită a acestuia să existe în toate cazurile un raport de cauzalitate;

Ø  În  asigurările de răspundere civilă, spre deosebirile de asigurările de persoane, în calitate de beneficiari pot apărea numai terţe persoane necunoscute în momentul încheierii asigurării;

Ø  La asigurările de răspundere civilă suma asigurată rămâne la acelaşi nivel pe toată durata asigurării. Cu alte cuvinte, la fiecare producere a riscului asigurat, despăgubirea de asigurare poate atinge nivelul maxim al sumei asigurate, indiferent de numărul cazurilor asigurate care au avut loc în perioada de valabilitate a asigurării.

Rezultă că, practic, pot apărea şi situaţii când asigurătorul plăteşte despăgubiri al căror total – pe întreaga durată a asigurării – întrece cuantumul sumei asigurate. Specific pentru asigurările de răspundere civilă este, de asemenea, faptul că în unele cazuri, suma asigurată pe care asigurătorul o plăteşte terţelor persoane păgubite nu are o limită dinainte stabilită. Astfel, de exemplu, pentru prejudicii constând în vătămarea corporală sau decesul persoanei, cuantumul cuantumul sumei plătite de asigurător nu este limitat (este vorba, de exemplu, de asigurarea de răspundere civilă prin efectul legii pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule).

25. caracteristica asigurarilor de persoane.

         Asigurările de persoane sunt o măsură suplimentară de prevedere şi de economisire pe termen lung pentru cetăţinii şi pentru familiile lor în legătură cu producerea unor evenitemte în viaţa acestora. Aceste asigurări completează asigurările sociale şi asistenţa socială în ceea ce priveşte satisfacerea cerinţelor populaţiei în caz de pierdere a capacităţii de muncă, de bătrâneţe sau in caz de deces.

În acelaşi timp, asigurările de persoane sunt un mijloc de atragere în circuitul economic a unei părţi din disponibilităţile băneşti temporare ale populaţiei care exercită o influenţă pozitivă asupra vitezei de rotaţie a banilor. Asigurările de persoane prezintă importanţă nu numai pentru asiguraţi, ci şi pentru economia naţională. Astfel, rezerva matematică formată în cadrul asigurărilor de viaţă este păstrată de societăţile de asigurări la bănci, fiind fructificate cu o dobîndă anuală. Deoarece asigurările de viaţă sunt de lungă durată, există posibilitatea ca rezervele să fie utilizate ca sursă de creditare a economiei naţionale.

Gradul de dezvoltare a asigurărilor de persoane este influenţat atât de unii factori obiectivi (de exemplu nivelul de dezvoltare a economiei naţionale ce este legat de posibilităţile materiale ale populaţiei privind alocarea unor sume pentru contractarea asigurărilor), căt şi de factori subiectivi, cum sunt (modul de reglementare a asigurărilor sociale, activitatea desfăşurată de companiile de asigurări privind întroducerea  unor forme de asigurări accesibile).

Elementele generale ale mecanismului asigurărilor de viaţă pot fi prezentate astfel:

-                Asigurările de viaţă au un caracter facultativ; se încheie cu persoane cuprinse între anumite limite de vîrste pe durate de asigurare variate;

-                Perioada de asigurare şi perioada de plată a primelor de asigurare se află în corelaţie cu suma asigurată,  care are un plafon minim la perioadele de asigurare de peste 10 ani;

-                Persoanele cu o invaliditate permanentă mai mare de 50% nu sunt primite în asigurare;

-                Printr-un contract de asigurare se asigură o persoană, dar există şi excepţii (asigurarea familială);

-                Primele de asigurare sunt crescătoare în funcţie de grupele de vîrstă ale asiguraţilor şi descrescătoare în raport cu creşterea duratei contractului şi a duratei plăţii primelor.

Spre deosebire de asigurările generale, în asigurările de viaţă, nici viaţa, nici sănătatea sau integritatea nu pot fi evaluate în bani. Oricine are un interes asigurabil nelimitat în ceea ce priveşte propria persoană, dar modul în care îşi determină suma asigurată depinde de puterea sa financiară şi de nivelul de protecţie de care are nevoie şi pe care îl poate susţine. Chiar şi în ţările cu tradiţie în asigurări, încheierea unei poliţe de asigurare este o decizie individuală pe baze voluntare, făcută din interes personal sau pentru a proteja familia sau pe cei dragi. Există şi situaţii în care aceste asigurări trebuie să fie încheiate, şi acest lucru este determinat de uzanţe, politici de firmă sau în funcţie de situaţie.

26. Riscurile în cadrul asigurărilor de persoane.

Majoritatea persoanelor şi familiilor au o dorinţă puternică de a avea siguranţă financiară şi protecţie împotriva acelor evenimente care le ameninţă securitatea.

Securitatea financiară poate fi ameninţată sau pierdută dintr-o mulţime de cauze. Unele familii pierd suportul financiar din cauza că întreţinătorul familiei a decedat subit într-un accident, altele suferă în urma distrugerii caselor şi bunurilor personale din cauza incendiilor, inundaţiilor, uraganelor, cutremurelor de pământ sau altor fenomene dezastruoase. Unele persoane devin invalizi din cauza afecţiunilor cardiace, cancerului, SIDA sau altor boli. În sfârşit, alţii se ruinează financiar, pentru că li se pretinde să-şi onoreze obligaţiile către terţe per­soane pentru pagubele produse acestora.

Riscuri legate de persoană sunt riscurile care afectează în mod direct individul. Ele implică posibilitatea pierderii complete sau reducerii venitului câştigat, cheltuieli suplimentare şi diminuarea activelor financiare. Există trei riscuri de bază legate de persoană:

-                risc de supravieţuire;

-                risc de deces;

-                risc de pierdere a capacităţii de muncă.

La asigurările de supravieţuire, asigurătorul se angajează să plătească asiguratului, la expirarea contractului, suma asigurată, cu condiţia ca acesta să fie în viaţă. În perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul, plătind primele datorate, acumulează o sumă de bani la dispoziţia asigurătorului, sumă care devine exigibilă la expirarea contractului. Suma astfel economisită urmează să fie folosită de asigurat, la momentul potrivit, pentru cele mai diverse scopuri: să-şi achiziţioneze un imobil, un automobil sau alte bunuri de mare valoare ori de folosinţă îndelungată; să se mute cu familia într-o altă regiune sau ţară; să efectueze o călătorie de agrement, de afaceri, de studii, de tratament medical etc.

Potrivit condiţiilor contractuale, asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în cazul în care este în viaţă la expirarea contractului. Dacă însă acesta a decedat anterior expirării termenului de valabilitate a contractului, asigurătorul se consideră eliberat de angajamentul luat prin contract şi, ca urmare, nu are nici o obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului.

Asigurările de deces protejează asiguratul împotriva riscului de deces. Asigurătorii folosesc diverse forme de asigurare care să satisfacă cele mai diferite preferinţe. Astfel, într-o formulă, asigurarea acoperă riscul de deces la orice dată ar surveni acesta.

Asigurarea de deces îl obligă pe asigurător să achite suma înscrisă în contract, dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de valabilitate a contractului. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viaţă, asigurătorul este eliberat de orice obligaţie faţă de asigurat. Aşadar, asigurarea de deces nu este o asigurare de economisire (capitalizare), ci una de protecţie împotriva unui risc determinat.

Cele două asigurări de viaţă - de supravieţuire şi de deces - acoperă fiecare în parte câte un singur risc, creând astfel impresia că una din părţi este întotdeauna pedantă. În realitate, supravieţuirea şi decesul, constituind riscuri alternative, nu se pot produce niciodată simultan.

Asigurările mixte de viaţă. Pentru a face mai atractive raporturile sale cu asiguraţii şi pentru a le simplifica sub raport organizatoric, asigurătorul oferă un „produs”, care acoperă ambele riscuri printr-un singur contract, denumit asigurare mixtă de viaţă. Prin cuprinderea a două riscuri alternative într-un contract de asigurare unic, caracterul contradictoriu al celor două riscuri nu dispare, ci se creează numai impresia că asiguraţii câştigă în cazul producerii oricărui risc: în cazul decesului asiguratului, beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate, iar în caz de supravieţuire, asiguratul încasează personal suma asigurată prevăzută în contract. Este adevărat că asiguratul câştigă în ambele împrejurări, dar acest avantaj îl obţine cu preţul aferent acoperirii celor două riscuri distincte, adică cu suportarea primelor datorate atât pentru riscul de deces, cît şi pentru cel de supravieţuire.

27.tipuri de asigurari de persoane

28. Condiţiile generale şi particularităţile asigurărilor de persoane

Condiţiile de asigurare stau la baza contractelor de asigurare, înglobând o serie de prevederi, cu caracter juridic, între care: modul de încheiere a contractului de asigurare, declanşarea şi încetarea răspunderii asigurătorului, stabilirea beneficiarilor de asigurare, modalitatea de calcul şi plata primelor de asigurare, acte şi forme de plată, modalităţi de executare a contractelor etc.

Asigurările de viaţă fiind facultative, au la bază contracte de asigurare, prin care se stabilesc obligaţiile reciproce ale celor două părţi, ale asigurătorului (de a achita suma asigurată în cazul ivirii evenimentului asigurat, respectiv la expirarea asigurării) şi ale asiguratului (de a achita la termen, în cuantumul stabilit, primele de asigurare).

Condiţiile de asigurare includ şi prevederi rezultate din aplicarea bazelor tehnice ale asigurărilor de viaţă, respectiv dobânda luată în calculul primelor de asigurare şi al rezervelor matematice, precum şi adaosul pentru cheltuielile de achiziţie şi administraţie a asigurărilor etc.

Aceste prevederi urmăresc încadrarea calculului primelor de asigurare în bazele statistice şi eliminarea elementelor care ar putea periclita realizarea echilibrului financiar al asigurărilor de viaţă, deci vizează buna lor funcţionare.

   În funcţie de riscul acoperit, asigurările de persoane pot fi divizate în:

·           asigurări de viaţă ( adică asigurările ce acoperă riscul de supraveţuire şi deces);

·           asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă (asigurări de accidente, asigurări de sănătate, etc).

Aşadar, asigurările de viaţă reprezintă o componentă a asigurărilor de persoane, având la bază conceptul de protecţie de risc-viaţă.

    1. Calculul primelor şi principiul echivalenţei

  În asigurările de viaţă, la baza calculării primelor stau:

-                indicele de mortalitate şi cel de supraveţuire, rezultaţi din Tabela de mortalitate;

-                nivelul (cota) de dobândă la care se poate fructifica rezerva matematică;

-                principiul echivalenţei (conform căruia totalul obligaţiilor asiguratului trebuie să acopere totalul obligaţiilor asiguratorului, plăţile de sume asigurate, plus cheltuielile aferente administrării asigurărilor, prin luarea în calcul şi a dobânzilor de fructificare a rezervei de primă, în favoarea asiguraţilor, în stabilirea primei nete;

-                adaosul de primă care cuprinde coeficientul de siguranţă pentru eventualele abateri ale mortalităţii reale faţă de cea indicată în tabelul de mortalitate: coeficientul de risc aferent asigurării suplimentare (pentru caz de invaliditate permanentă din accident de peste 50%) dacă este prevăzută la forma respectivă de asigurare; cheltuieli cu achiziţionarea asigurărilor şi cheltuieli de  administrare a asiguratorului.

Plata primelor de asigurare este eşalonată dar asigurătorul îşi asumă riscul de a achita asiguratului suma asigurată în cazul decesului acestuia sau la expirarea perioadei de asigurare în cazul supraveţuirii asiguratului.

   2. Vârsta de cuprindere în asigurare

La majoritatea formelor de asigurare, vârsta de cuprindere în asigurare este de la 16 la 60 de ani. Vârsta sau intervalul de vârstă al persoanelor cuprinse în asigurare variază de la o societate de asigurări la alta. Acest fapt, reflectat în condiţiile de asigurare, este argumentat în cadrul fiecărei societăţi de asigurare prin  capacitatea financiară, structura şi calitatea portofoliului, poziţia societăţii pe piaţa asigurărilor, intensitatea concurenţei şi alţi factori.

    3. Cuprinderea selectivă în asigurare, a persoanelor, după starea sănătăţii şi vârstă

Condiţiile de asigurare sunt astfel concepute pentru a preveni antiselecţia riscurilor. În consecinţă persoanele bolnave nu sunt cuprinse în asigurare. Apoi, în unele cazuri, la asigurările contractate pe baza examinării medicale a asiguraţilor, condiţiile de asigurare stipulează cerinţa asigurării aşa numitelor riscuri anormale. (deci se cere acceptarea plăţii unor prime de asigurare corespunzătoare unei vârste mai mari). Pentru estimarea unor asemenea riscuri se calculează un coeficient al supramortalităţii, în funcţie de care se identifică vârsta mărită ce va fi luată în seamă cu ocazia asigurării.

4. Modificarea unor elemente în cursul asigurării

În condiţiile de asigurare se stipulează posibilitatea modificării unora din elementele asigurării, între care:

·           durata asigurării;

·           durata plăţii primelor de asigurare;

·           suma asigurată;

·           forma de asigurare.

Se precizează totodată că aceste modificări sunt permise la asigurările de viaţă la care se constituie rezervă de prime, cu excepţia asigurărilor temporare de deces, întrucât la aceste asigurări rezerva matematică este redusă. Evident, posibilitatea modificării unor elemente ale contractului de asigurare pe parcursul derulării lui se regăseşte în condiţiile de asigurare ale tuturor societăţilor de asigurare dar nu sunt excluse diferenţieri şi impunerea unor restricţii de către unele societăţi.

5. Dreptul la suma asigurată redusă şi la reactivarea asigurării

     Condiţiile de asigurare prevăd că la asigurările la care se constituie rezervă de prime, în cazul când se încetează plata primelor după ce acestea au fost achitate, o perioadă de timp precizată ca limita minimă (de exemplu cel puţin 1 an, la asigurările mixte care au fost contractate pe durata de 5 ani) asiguratul are dreptul la suma asigurată redusă. Cuantumul sumei asigurate reduse este în funcţia de rezerva matematică acumulată până la încetarea plăţii primelor. Dreptul la suma asigurată redusă se acordă numai la asigurarea de bază (deces şi supraveţuire), deci, nu şi la asigurarea suplimentară pentru cazul de invaliditate permanentă din accident, care este inclusă în toate asigurările mixte.

    Reactivarea asigurării, la care s-a întrerupt plata primelor, este un drept al asiguraţilor, prevăzut în condiţiile de asigurare ce decurg din dreptul acestora asupra rezervei matematice constituite. Totuşi, reactivarea asigurării este posibilă doar cu respectarea anumitor condiţii precizate de asigurător cu privire la intervalul de timp în care poate avea loc şi cu privire la procedeul adoptat.

  6. Obţinerea sumei de răscumpărare

 Condiţiile de asigurare precizează dreptul asiguratului la obţinerea sumei de răscumpărare în cazul în care, plătind primele de asigurare o perioadă de timp (limita minimă la asigurările mixte fiind de 2 ani, pentru asigurările contractate pe perioada de 5 ani şi 3 ani, pentru cele cobtractate pe perioade mai mari), acesta solicită încetarea contractului, prin plata sumei asigurate. Dreptul asiguratului la obţinerea sumei asigurate se argumentează prin faptul că primele de asigurare au fost astfel dimensionate încât să includă şi rezerva de prime. Întrucât acesta sistează plata primelor, el are dreptul de a obţine de la asigurător suma asigurare redusă, iar dacă renunţă la asigurare, are dreptul să I se achite rezerva de prime corespunzătoare asigurării sale, deci, sama de răscumpărare. Acestă sumă de răscumpărare reprezintă 95% din rezerva de prime, cota care creşte cu câte o unitate în fiecare din ultimii 5 ani ai asigurării. Suma  respectivă este inferioară sumei totale plătite ca prime şi dobănzile aferente, întrucât valoarea acesteia se determină în baza rezervei acumulate minus cheltuielile de achiziţie. În primii ani ai perioadei de asigurare, primele de asigurare sunt consumate în proporţie ridicată pentru acoperirea riscurilor şi cheltuielilor, aportul dobănzilor este nesemnificativ, iar rezerva matematică este prea mică, pentru a nu afecta cuantumul sumei de răscumpărare dacă plata acesteia se impune.

7. Dobânda la împrumutul acortat în asigurarea de viaţă

Condiţiile de asigurare precizează obligaţia asiguratului de a plăti dobănda la acest împrumut, chiar dacă s-ar putea spune că “se împrumută din banii săi”. Faptul se justifică, întrucât împrumuturile se acordă din rezerva matematică, ori în acest caz acesta nu mai aduce dobânzi din partea instituţiei de credit, unde era păstrată ca depozit. Deci asiguratul care a primit împrumutul trebuie să suporte dobânda la imprumut.

29. . Esenţa economică a reasigurării

Reasigurarea este modalitatea prin care societăţile de asigurare dispersează riscurile pe care le-au subscris prin contractul de asigurare directă. Societăţile de asigurare adesea nu dispun de capacităţi financiare menite să satisfacă daune extrem de mari care pot duce la faliment până şi pe cele mai capitalizate societăţi de asigurări. Dacă asigurătorul acceptă să subscrie un risc mare, a cărui producere ar solicita plata unor despăgubiri peste capacitatea sa financiară, asigurătorul apelează la una sau mai multe societăţi de reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc (uneori întregul risc).

Reasigurarea ocupă un loc important in piaţa economică internaţională, evoluţia şi modificările din structura reasigurării fiind influenţată de evoluţiile pozitive intervenite în tranzacţiile produse în asigurări directe, atât în creşterea cantitativă a numărului de tranzacţii, a volumului de prime, cât şi creşteri calitative cum sunt natura şi caracteristicile asigurării, aspecte tehnice, sistemul de comunicaţii între asigurători direcţi, reasigurători, brokeri, etc.

Reasigurarea se materializează într-un acord încheiat între două părţi, numai persoane juridice, denumite una companie cedentă, în calitate de reasigurat şi una reasigurător numită cesionar prin care compania cedentă consimte să cedeze iar cea de-a doua acceptă să preia o parte din risc (uneori tot riscul), în conformitate cu condiţiile stabilite în acord în schimbul plăţii de către compania cedentă către reasigurător a unei sume numită primă de reasigurare.

Compania cedentă este compania care acceptă riscul de la asiguratul său şi cedează o parte din acel risc unei alte companii de asigurare sau reasigurare;

Reasigurătorul este persoana juridică care acceptă o parte dintr-un risc (sau tot riscul) de la asigurătorul direct. El poate fi o companie de asigurări sau o companie specializată de reasigurări.  În practica internaţională compania de asigurări efectuează şi operaţii de reasigurare;

Relaţia de reasigurare are loc între compania cedentă şi reasigurător, între asiguratul companiei cedente şi reasigurător nu există nici o legătură. În cazul producerii daunelor, asiguratul solicită şi primeşte despăgubiri de la asigurătorul său, iar acesta preia conform contractului de reasigurare, sumele ce-i revin de la reasigurătorul (reasigurătorii) său;

Reasigurătorul poate ceda o parte din riscurile primite în reasigurare, operaţiunea purtând denumirea de retrocedare sau retrocesiune, compania cedentă fiind retrocedent şi reasigurătorul fiind retrocesionar;

       Deosebiri ale reasigurării faţă de asigurare:

a)                    se încheie numai între persoane juridice pe când asigurarea directă se încheie între persoana juridică (asigurător) şi persoane fizice sau persoane juridice,

b)                    subiectul unei asigurări directe poate fi o proprietate, o persoană sau profitul unei persoane juridice, supuse riscului deteriorării sau pierderilor independent de activitatea  întreprinsă de asigurător sau de agenţii săi, pe când reasigurătorul este direct interesat de pierderile suportate de asigurătorul original, la pierderile acestuia contribuind şi reasigurătorul cu o parte a despăgubirilor aşa cum contractul de reasigurare o prevede, subiectul asigurat este parte a răspunderii contractuale pe care reasiguratul a acceptat-o conform poliţei de asigurare semnată de el în contractul iniţial,

c)                    nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizării (compensării despăgubirii), excepţie făcând contractele de asigurare de viaţă, de accidente, în timp ce toate contractele de reasigurare (inclusiv cele pentru reasigurare de viaţă) sunt contracte de despăgubire, fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform asigurărilor la care a subscris. Cele mai multe reasigurări prevăd numai despăgubiri parţiale, reasigurătorul suportând şi el o parte din risc şi deci şi din despăgubire,

d)                   contractul de asigurare are o formulă simplă în timp ce contractul de reasigurare are forme diferite, în funcţie de tipul reasigurării,

e)                    aproape toate contractele de asigurare directă sunt interne, reasigurarea este prin natura sa o activitate internaţională.

31. Elementele de bază şi clasificarea reasigurărilor

        În domeniul reasigurărilor se utilizează un şir de noţiuni specifice numai acestui domeniu de activitate. Ele sunt:

Companie cedentă (cedenţă) - compania care acceptă riscul de la asiguratul său şi cedează o parte din acest risc în reasigurarea altor SAs şi SRAs;

Reasiguratorul - asigurătorul care acceptă o asigurare de la un asigurător direct (SAs sau SRAs);

Retrocesiune - o nouă reasigurare încheiată de un reasigurator, prin care transmite o parte din răspundere, preluată prin contractul de asigurare, uniei alte SAs sau SRAs;

Retrocedent - partea ce intervine în retrocesiune şi care, în schimbul unei prime se reasigură, la rîndul său, la o altă SAs mai puternică;

Retrocesionar - partea care intervine în retrocesiune, şi care în schimbul primelor încasate, preia o parte din riscurile şi din sumele asigurate;

Bordero - lista riscurilor ce se transmit în reasigurare. Este transmis de către reasigurat reasiguratorului său;

Recapitulaţie - document trimis de reasigurat reasiguratorului o dată în trimestru, în care se indică lista de borderouri transmise în timpul trimestrului;

Tantiemă- o parte din beneficiu, plătit de reasigurator reasiguratului, pentru care s-au transmis în reasigurare riscuri bine studiate de către reasigurat. Se achită anual din suma beneficiului net;

Excedent - suma riscului care se transmite în reasigurare (o parte din valoarea riscului, care depăşeşte reţinerea proprie);

Reţinerea proprie - o parte din suma asigurată a riscului de care reasiguratul răspunde singur;

Slip - document trimis de către reasigurat diferitor reasiguratori care conţine:

·           denumirea companiei cedente;

·           caracteristica obiectului care se transmite în reasigurare;

·           suma asigurată;

·           condiţiile de asigurare;

·           cota primei tarifare;

reţinerea proprie a companiei cedente

În funcţie de modul de repartizare a riscurilor între reasigurat şi reasigurător, reasigurarea poate proporţională şi neproporţională. Schematic clasificarea reasigurărilor poate fi reprezentată astfel:

Schema nr. 1 Clasificarea reasigurărilor

32. contractul de reasigurare

Conform Hotărîrii despre aprobarea Regulamentului privind modul de efectuare a operaţiilor de reasigurare Nr.21 din  22.02.99 orice contract de reasigurare trebuie să cuprindă următoarele condiţii generale (clauze):

 1) denumirea deplină şi adresa juridică a părţilor;

    2) determinarea obiectului reasigurării şi răspunderii reasigurătorului;

    3) întrarea în vigoare a contractului de asigurare şi expirarea lui;

    4) excluderea din răspundere (franşiza);

    5) condiţiile reasigurării;

    6) circulaţia documentelor şi conturile;

    7) comisionul şi tantiema;

    8) obligaţiile şi drepturile asigurătorului şi reasigurătorului;

    9) achitarea daunelor;

    10) depozitul rezervei de prime şi pierderi;

    11) portofoliul primelor şi portofoliul daunelor;

    12) valuta;

    13) condiţiile  încheierii,  intrării  în vigoare  şi  acţiunii,  şi anulării contractului de reasigurare;

La încheierea contractului de reasigurare este necesar ca părţile acordului să le cunoască şi să le respecte, deşi de cele mai multe ori ele nu sunt menţionate în contract, dar în caz de litigiu între parteneri ele pot fi invocate:

a)                    obligativitatea existenţei unui interes asigurabil,

b)                    relaţia dintre părţi se bazează pe ’buna credinţă’,

c)                    contractul de reasigurare este un  ‚contract de despăgubire’,

d)                   obligativitatea existenţei la data încheierii contractului de reasigurare a unui obiect al reasigurării.

a)  principiul interesului asigurabil

Deoarece asigurarea directă nu se poate încheia fără existenţa unui interes asigurabil  şi validitatea contractului de reasigurare este condiţionată de existenţa interesului,

Interesul asigurabil a unui asigurător direct (sau a unui retrocesionar) este limitat la dimensiunea pierderilor pe care el le poate suporta conform contractului de asigurare subscris. Răspunderea depinde de următorii factori:

- suma asigurată respectiv limita despăgubirii,

- obiectivele asigurate,

- riscurile acoperite.

Interesul asigurabil este un drept patrimonial pe care asiguratul (respectiv compania cedentă) doresc să îl păstreze sau să îl obţină sau obligaţia patrimonială pe care aceştia ar dori să o evite,

In contractul de reasigurare, reasigurarea unui risc sau a unor clase de riscuri are efect numai după ce compania cedentă acceptă preluarea acestora de la asigurat, adică atunci când interesul asigurabil există în momentul încheierii reasigurării.

b) principiul maximei „bunei credinţe”

Principiu universal aplicat cu stricteţe atât în asigurări cât şi în reasigurări. Conform acestui principiu asigurătorul direct este obligat să dezvăluie în întregime orice fapt material referitor la riscul ce va fi reasigurat într-o tranzacţie de reasigurare. Compania cedentă are aceeaşi poziţie faţă de reasigurător pe care o are şi asiguratul faţă de companie şi de asigurare.

Excepţii de la acest principiu sunt următoarele situaţii:

                   - faptele pe care nu le cunoaşte şi în mod normal nu se aşteaptă să le afle,

- faptele care diminuează riscul,

- faptele care sunt cunoscute sau prezumate a fi cunoscute de către asigurător, faptele de notorietate comună sau cele pe care un asigurat, pentru o anumită clasă de asigurări le poate afla uşor.

Atunci când contractele de asigurarea sau de reasigurare se încheie prin brokeri, obligaţia privind notificarea se extinde şi asupra lor, ei trebuind să aducă la cunoştinţa asigurătorului sau reasigurătorului toate datele şi faptele menţionate precum şi cele pe care le-au descoperit în cursul activităţii lor,

In asigurarea directă rolul de a informa asigurătorul îl are asiguratul direct care este un necunoscător al principiilor şi cutumelor din asigurări, în reasigurări această datorie îi revine asigurătorului direct (companiile cedente) unde părţile contractante sunt experte, cunoscătoare a tranzacţiilor care se încheie, a normelor şi legilor care le guvernează,

Pentru ca acordul de reasigurare să decurgă normal, compania cedentă trebuie să furnizeze informaţii complete reasigurătorului privind riscul, suma reţinută de compania cedentă pentru bunul care se cedează în reasigurare,

Pe parcursul valabilităţii contractului de reasigurare, compania cedentă are obligaţia de a informa reasigurătorul asupra tuturor faptelor materiale şi a evenimentelor care apar, de a completa datele cunoscute deja şi chiar unele omisiuni,

c) principiul despăgubirii

       Despăgubirea este suma de bani plătită de reasigurător reasiguratului său, corespunzător cu pierderea suferită de acesta si în conformitate cu condiţiile contractului său de reasigurare,

Acest principiu este parte a oricărui contract de reasigurare, chiar dacă asigurarea originală nu este întotdeauna un contract de despăgubire (asigurările de viaţă). Compania cedentă este necesar să dovedească că daunele pentru care cere despăgubiri de la reasigurător se încadrează în termenii contractelor de asigurare şi reasigurare,

Reasigurătorul este răspunzător faţă de compania cedentă numai pentru partea de daună pentru care aceasta din urmă este răspunzătoare  faţă de asiguratul său, în timp ce pentru plăţile „ex graţia” făcute de  compania cedentă către asiguratul său, compania cedentă nu va primi nici o despăgubire,

In practică se obişnuieşte ca reasigurătorul să despăgubească compania cedentă cât mai repede, dar numai după ce aceasta l-a despăgubit pe asiguratul său.

d) principiul privind obiectul contractului de reasigurare

Dacă în cazul asigurării directe obiectul contractului îl constituie interesul financiar al deţinătorului poliţei privind proprietatea asigurată, în reasigurare subiectul este răspunderea pe care asigurătorul a acceptat-o prin contractul de asigurare. Prin urmare toate contractele de reasigurare sunt contracte de asigurare a răspunderii. Deoarece răspunderea depinde de existenţa obiectului asigurării, valabilitatea asigurării depinde la rândul ei de aceeaşi condiţie.

33. formele de reasigurare

Principalele contracte de reasigurare proporţională sunt:

a)                                 contractul de reasigurare cotă parte;

b)                                contractul de reasigurare excedent de sumă asigurată.

a)                       Caracteristica esenţială a acestul tip de contract este că participarea reasiguratului şi a reasigurătorului se stabileşte sub forma unei cote procentuale din suma asigurată prevăzută în contractul de asigurare.

De exemplu, un asigurator încheie patru contracte de asigurare pentru o societate comercială pentru următoarele riscuri:

obiectivul A – 450 mln.lei

obiectivul B – 800 mln.lei

obiectivul C – 180 mln.lei

obiectivul D – 260 mln.lei

În urma negocierilor s-a stabilit că reţinerea companiei cedente este de 30% din fiecare risc subscris. Reţinerea proprie se va calcula în felul următor:

obiectivul A – 135 mln.lei (450 mln.lei * 30%)

obiectivul B – 240 mln.lei

obiectivul C – 54 mln.lei

obiectivul D – 78 mln.lei

Dacă reţinerea este de 30% atunci înseamnă că reasigurarea va fi 70% din fiecare risc subscris.

obiectivul A – 315 mln.lei (450 mln.lei * 70%)

obiectivul B – 560 mln.lei

obiectivul C – 126 mln.lei

obiectivul D – 182 mln.lei

b)                      La contractul de reasigurare „excedent de sumă asigurată” compania cedentă (reasiguratul) cedează numai acele sume pe care nu doreşte sau nu poate să le reţină în contul propriu. Reţinerea se stabileşte automat sub forma unor sume fixe numite „plinul de conservare”. Tot ceea ce depăşeşte această reţinere numită excedent se cedează în reasigurare.

Reasiguratul cedează numai acele riscuri care au o frecvenţă mai mare de apariţie. Aceasta este forma ideală pentru reasigurat.

Reasigurarea neproporţională îmbracă două forme principale:

a)                    contractul de reasigurare „excedent de daună”;

b)                    contractul de reasigurare „oprire de daună”.

În cazul contractului „excedent de daună” reasiguratul şi reasigurătorul nu au legătură cu sumele acceptate prin contractele de asigurare sau realsigurare, ci doar cu daunele ce pot să apară ca urmare a apariţiei evenimentului asigurat. Reasiguratul stabileşte o limită monetară în sumă absolută, prin care se crează o zonă de răspundere ce reprezintă reţinerea proprie denumită prioritate, franşiză sau prag. Reasigurarea se va face numai pentru valoarea ce depăşeşte prioritatea pentru care, în caz de daună reasigurătorul va despăgubi reasiguratul.

Caracteristic contractului „oprire de daună” este că reţinerea reasiguratului se stabileşte ca un procent din volumul primelor nete încasate de aceasta, diferenţa fiind suportată de reasigurător. Participarea reasigurătorului la acoperirea daunei este dependentă de rata daunei.

 

unde:

R_d – rata daunei

D – mărimea daunelor produse

P_r – prime de reasigurare

Exemplu

Reasiguratul se angajează să acopere daunele produse în cursul anului pînă la nivel de 50% din primele încasate din perioadele de referinţă, iar reasigurătorul să suporte diferenţa.

Dacă daunele se ridică pînă la 50%, reasigurătorul nu intervine, dar dacă daunele înregistrează 80%, atunci reasiguratorul participă cu diferenţa 80% - 50% = 30%

Notă

Reasigurătorul este interesat ca răspunderea lui să fie stabilită şi ca mărime absolută, nu numai ca procent.

34. metode de reasigurare

În reasigurarea internaţională există două metode de reasigurare şi anume:

a)                     metoda facultativă;

b)                    metoda contractuală.

Metoda facultativă a încheierii unei reasigurări derivă din faptul că reasigurătorul are posibilitatea de a alege, de a accepta sau a refuza afacerea în condiţiile impuse de compania cedentă. Aseastă metodă se practică în cazul plasării unui risc singular, în cazul unor riscuri specifice sau cînd metoda contractuală nu oferă partenerilor suficiente condiţii. Ţinînd cont de faptul că părţile nu sunt obligate să contracteze reasigurarea, adică pe de o parte, compania cedentă care selectează ce anume riscuri plasează reasigurarea şi pe de altă parte, reasigurătorul, care va accepta sau nu oferta primită.

Metoda contractuală, spre deosebire de cea facultativă are la bază principiul non selecţiei din partea părţilor. Contractul ce se realizează între compania cedentă şi reasigurător are ca obiect un ansamblu de riscuri, fără a exista posibilitatea selectării unuia sau unui grup de riscuri. Tot acest ansamblu de riscuri se numeşte portofoliu.

Denumirea de obligatorie, a acestei metode de reasigurare, derivă din faptul că reasiguratul se obligă să cedeze toate riscurile subscrise, iar reasigurătorul se obligă să le accepte în întregime. Acest tip de contracte se reînnoiesc automat. Din acest motiv costul de administrare este mic.