Bazele Activitatii Investitionale exam

- February 24, 2014

Expuneţi noţiunea de „investiţie” prin prisma diferitelor abordări

Noţiunea de investiţii poate fi abordată, prin conţinutul său, din două puncte de vedere: în ”sens larg” şi ”sens îngust”.

Într-o accepţiune mai îngustă, noţiunea de investiţie se identifică, de regulă, cu unele

cheltuieli făcute pentru crearea sau obţinerea unor bunuri materiale, a căror valoare este, în majoritatea cazurilor, destul de mare, iar durata lor de folosinţă - îndelungată.

În ”sens larg”, adică într-un cadru mai cuprinzător, investiţiile reprezintă nu neapărat o sumă de bani, ci, mai degrabă, o intenţie, o acţiune umană privind plasarea (direcţionarea) unui anumit capital pentru a se realiza ceva nou, sau ceva care trebuie readus la un aspect îmbunătăţit substanţial, în scopul producerii unor bunuri (materiale sau intangibile) de pe urma cărora să se poată obţine unele venituri suplimentare.

Investiţiile constituie alocarea (plasarea) riscantă a valorilor în obiecte ale activităţii de antreprenoriat sau ale altor tipuri de activităţi cu scopul de a obţine profit sau efect social.

Investiţia este efortul financiar actual făcut pentru un viitor mai bun, creat prin dezvoltare şi modernizare, având ca sursă de finanţare renunţarea la consumuri actuale sigure, dar mici şi neperformante, în favoarea unor consumuri viitoare mai mari şi într-o structură modernă

De asemenea, noţiunea de investiţie poate fi privită din mai multe puncte de vedere: economic, contabil, financiar, juridic şi psihologic.

În abordarea economică imaginea investiţiei este dată de faptul, că veniturile viitoare trebuie să fie superioare cheltuielilor iniţiale actualizate.

În abordarea contabilă, investiţia este redusă la noţiunea de imobilizare, pornind de la faptul că toate valorile ce se creează sunt destinate a rămâne constant sub aceiaşi formă.

Imaginea financiară provine din faptul că investiţiile generează venituri şi economii pe termen lung.

Imaginea juridică impune condiţia că, în cazul în care o cheltuială nu are incidenţă patrimonială directă, aceasta nu poate fi considerată investiţie, chiar dacă sporeşte în timp potenţialul şi performanţele întreprinderii.

Abordarea psihologică reduce investiţia la o renunţare la bunuri imediate în schimbul unor avantaje viitoare.

„Investiţiile reprezintă o renunţare la o satisfacţie imediată şi sigură, în schimbul unor speranţe a căror suport sunt tocmai resursele investite.

Numiţi şi caracterizaţi atributele principale ale investiţiilor

Atributele principale ale investiţiilor sunt:

timpul . Cheltuiala se face în prezent, iar recompensa vine mai târziu; astfel, între momentul investirii şi cel al obţinerii profiturilor există un decalaj în timp. Orice investiţie are un ciclu de viaţă propriu, caracterizat prin momente bine definite.

riscul . Sacrificiul este făcut în prezent şi este sigur. Recompensa pentru el vine mai târziu, dacă vine, şi oricum mărimea ei este incertă. Altfel spus, dacă cheltuielile au un grad de certitudine rezonabil, efectele presupun numai speranţe.

conţinutul material concret al efortului investiţional. Investiţiile reprezintă un flux al valorilor care au ca punct iniţial, de pornire, o structură de resurse diverse ca natură şi ca volum, fonduri financiare, o parte a veniturilor şi a economiilor realizate, resurse umane etc.

eficienţa. O investiţie este acceptată şi declanşată doar atunci când efectele/suma totală absolută a încasărilor viitoare sunt superioare cheltuielilor iniţiale.

Clasificaţi şi caracterizaţi investiţiile conform următoarelor criterii: destinaţie, modul în care se execută lucrările, surse de finanţare

În teoria economică, există foarte multe criterii de clasificare a investiţiilor

**După destinaţia fondurilor alocate:

investiţii de capital (investiţii reale), investiţiile reale, la rândul lor, sunt divizate în investiţii corporale (achiziţionare de bunuri, utilaje, întreprinderi în scopul sporirii stocurilor de producţie) şi investiţii necorporale sau intangibile (licenţe, brevete, know-how);

investiţii de portofoliu (financiare), care se realizează prin cumpărarea titlurilor de valoare, operelor de artă, crearea unor depozite bancare etc.;
* investiţii publice, destinate atingerii scopurilor de gestionare a administraţiei publice, care sunt făcute de autorităţile statului;

investiţii individuale, destinate susţinerii activităţilor curente ale indivizilor şi gospodăriilor acestora.

**După modul de execuţie investiţiile se clasifică în:

investiţii executate în antrepriză (în cadrul cărora, de obicei, lucrările se execută de o întreprindere specializată de construcţie-montaj cu dotare tehnică şi personal calificat aferent specificului activităţii lor);

investiţii executate în regie proprie (adică cu forţele proprii ale investitorului);

investiţii executate mixt.

**După sursa de finanţare investiţiile se clasifică în:

investiţii finanţate din surse interne; (Finanţarea internă se bazează pe resursele generate de agentul economic investitor, şi anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din vânzarea şi cesiunea unor imobilizări)

investiţii finanţate din surse externe(Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de autofinanţare este sub nivelul programului de investiţii. Aceasta este asigurată de bănci, instituţii de investiţii, organe ale sectorului public, cât şi a celui privat)

Clasificaţi şi caracterizaţi investiţiile conform următoarelor criterii: stadiul de executare, caracterul lucrărilor, gradul de risc, surse de finanţare

După stadiul în care se găsesc:

investiţii în curs de execuţie;

investiţii finalizate.

După gradul de risc pe care îl implică:

investiţii cu risc redus, care sunt cele mai frecvente. Această categorie include investiţiile de menţinere şi de ameliorare, care necesită resurse puţine, dar au şi cele mai mici efecte;

investiţii cu risc sporit, în categoria cărora intră investiţiile de dezvoltare, de expansiune, de inovare, iar uneori şi cele de modernizare, acestea fiind valori mult mai mari, producând însă şi efecte mai mari: creşterea capacităţilor tehnice, efectuarea unor restructurări de producţie, implementarea noilor produse şi servicii.

După sursa de finanţare investiţiile se clasifică în:

investiţii finanţate din surse interne;

investiţii finanţate din surse externe.

Expuneţi conceptul privind „climat investiţional”

Noţiunea de climat investiţional reflectă nivelul de atractivitate a unei ţări (ramuri, zone, regiuni) pentru alocarea investiţiilor.

Deci, noţiunea de climat investiţional este abordată ca sistem de factori şi premise economice, politice, instituţionale şi de drept, precum şi amplitudinea de acţiune a acestora, capabili să intervină în procesul de realizare a investiţiilor, modificînd comportamentul investiţional spre stimulare sau destimulare şi reflectînd nivelul de atractivitate al unei ţări (ramuri, zone, regiuni) pentru alocarea investiţiilor.

„Climat investiţional”, este o noţiune foarte complexă, fiind determinat de un mix de elemente interdependente, ce includ:

stabilitatea politică şi cea macroeconomică pe termen lung;

stabilitatea şi supremaţia legislaţiei;

independenţa justiţiei pentru a asigura drepturile investitorilor;

reguli clare şi nediscriminatorii privind activitatea economică (implicit cea investiţională);

dezvoltarea infrastructurii de afaceri, inclusiv serviciile financiare, juridice etc., precum şi alte elemente, printre care nu mai puţin importante fiind:

accesul la pieţele de desfacere şi la resurse (umane, naturale, tehnologice, etc.);

transparenţa în activitatea organelor de stat cu funcţii de reglementare şi control;

încrederea în mediul de afaceri etc.

Clasificaţi şi caracterizaţi factorii determinanţi ai climatului investiţional conform nivelului de manifestare

Factorii determinanţi ai climatului investiţional se clasifica conform câtorva criterii mai semnificative:

Conform nivelului de manifestare:

Factorii nivelului macroeconomic:

factorii stabilităţii economice (situaţia bugetară, datoria publică);

factorii de evaluare redaţi prin preţuri (inflaţia, dobânda, cursul valutar);

factorii politici şi sociali (niv. corupţiei şi a criminalităţii,şomajul, nivelul calităţii vieţii);

factorii de natură fiscală (calitatea sistemului fiscal, presiunea fiscală, politica fiscală),

factori determinanţi ai infrastructurii de piaţă (nivelul de dezvoltare a sistemului bancar şi a altor instituţii financiare);

factori ce determină cadrul legislativ (calitatea cadrului legislativ, stabilitatea legislaţiei).

Factorii nivelului microeconomic:

factori psihologici (cultura investiţională; aversiunea faţă de risc a investitorilor; instincte);

factori economici şi financiari (situaţia financiară a întreprinderii, rentabilitatea unităţii economice, mobilitatea întreprinderii, rentabilităţile scontate a investiţiilor reale, existenţa surselor de finanţare a investiţiilor, accesibilitatea la surse externe de finanţare, posibilitatea de dezinvestiţii);

factorii ce determină conjunctura pieţei (consumatorii, furnizorii, amplasamentul, concurenţii);

factorii administrativi (calitatea managerului şi a echipei de gestiune.).

Clasificaţi şi caracterizaţi factorii determinanţi ai climatului investiţional conform naturii factorilor

Conform naturii sale:

Factori de natură economică: politica macroeconomică; strategia comercială; nivelul şi modul de implicare a statului; modul de formare a preţurilor; priorităţile în investiţii; instabilitatea economică regională etc.

Factori de natură politică: factorii situaţiei politice interne (structura socială, cadrul instituţional, personalităţile, mecanismele de control); factorii situaţiei politice externe (instabilitatea politicii regionale, importanţa geopolitică, apartenenţa la o grupare politică).

Clasificaţi şi caracterizaţi factorii determinanţi ai climatului investiţional conform relaţiei risc-rentabilitate

Conform relaţiei risc-rentabilitate:

Factorii care caracterizează riscul investiţional (politici, economici, sociali, criminali, ecologici, financiari, legislativi etc.).

Factorii care determină potenţialul ţării de asimilare a investiţiilor (resursele materiale, potenţialul productiv al ţării, infrastructura, calitatea forţei de muncă, calitatea instituţiilor etc.)

Caracterizaţi climatul investiţional al Republicii Moldova

Activitatea investiţională în Republica Moldova este cel mai important factor, ce determină dezvoltarea social-economică a ţării. Atît activitatea investiţională desfăşurată, cît şi dezvoltarea social-economică depind, în mare măsură, de climatul investiţional favorabil. Acesta din urmă contribuie la menţinerea unui ritm susţinut de investiţii în economia autohtonă.

Republica Moldova nu dispune de resurse financiare suficiente şi, de aceea, este constrânsă să recurgă la asistenţa externă, să caute noi şi noi credite.

Conform legislaţiei R.Moldova, investiţie străină este investiţia efectuată de un investitor străin în activitatea de întreprinzător desfăşurată în Republica Moldova, inclusiv veniturile provenite din investiţia sa şi reinvestite în Republica Moldova.

În asemenea condiţii, economia Republicii Moldova poate fi eficient finanţată din exterior doar prin intermediul investiţiilor străine.

Atragerea ISD rămâne a fi o sarcină actuală, de eficienţa soluţionării căreia depind mersul, ritmurile şi rezultatele reformelor efectuate. Pentru asigurarea reformelor, este necesar un volum important de investiţii străine. Însă, volumul de ISD atrase încă nu satisface necesităţile reale ale Republicii Moldova în investiţii străine.

Cele mai atractive pentru investitorii străini în anul 2010 (vezi figura 5), conform datelor statistice, au fost activităţile financiare – 22,0% din volumul investiţiilor străine atrase în Moldova (la situaţia din 01.01.2009 – 22,7%), comerţul cu ridicată şi cu amănuntul – 19,0% (20,5%), industria prelucrătoare – 18,0% (18,8%), tranzacţii imobiliare –17,5% (13,5%), transporturi şi comunicaţii – 8,9% (13%) şi energie electrică, gaz şi apă – 7,9% (6,4%). În ansamblu, investiţiile în aceste sectoare au constituit circa 95% din volumul total al mijloacelor depuse de către investitorii străini.

Caracterizaţi climatul investiţional în diferite state ale lumii

In ultimul deceniu, marea majoritate a ţărilor lumii au îmbunătăţit climatul investiţional autohton, făcandu-l mai atractiv pentru investitorii străini. Astfel, numai în anul 2004, un număr de 102 ţări şi-au modificat regimurile investiţionale, anume pentru a atrage mai multe investiţii străine (tabelul 2.3.1). Au fost simplificate procedurile de „intrare” în ţară a ISD, au fost reduse impozitele şi s-au deschis noi sectoare pentru investitorii străini. Ţările lumii s-au pomenit atrase intr-o concurenţă acerbă in privinţa creării celor mai favorabile condiţii pentru investiţiile străine.

Mulţi investitori sunt atraşi de astfel de ţări industrial dezvoltate precum sunt SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie, Japonia, în special, din două motive principale: aceste ţări dispun de cele mai mari pieţe şi de o situaţie politică şi economică stabilă. Ţinînd cont de piaţa lor voluminoasă, cererea solvabilă, nivelul înalt de dezvoltare al economiei şi nivelul înalt al competitivităţii, în ultimele decenii, lider în atragerea ISD sunt SUA.

Japonia atrage investitorii străini prin stabilitatea sa politică şi economică, prin sistemul monetar şi financiar stabil si prin forţă de muncă mai calificată şi mai ieftină.

Climatul investiţional din China se caracterizează prin următorii factori pozitivi:

stabilitatea politică;

proporţiile vaste ale teritoriului şi ale pieţei interne;

forţa de muncă calificată (mai cu seamă, pentru necesităţile industriei prelucrătoare),

care acceptă salarii foarte mici;

imaginea pozitivă

ritmurile foarte înalte ale modificărilor in toate sferele economiei.

Polonia, Ungaria, Republica Cehă sunt calificate de către investitori străini drept ţări ale Europei Centrale, cu o cultură înaltă, care au fost întotdeauna lideri în efectuarea reformelor de piaţă, mai devreme decât altele au atins stabilitatea financiară şi au depăşit recesiunea provocată de tranziţie. Ungaria, Republica Cehă şi Polonia sunt apropiate şi teritorial de ţările occidentale –exportatoare de ISD.

Caracterizaţi politica investiţională la nivel microeconomic

Politica investiţională la nivel macroeconomic este strîns legată de politica, pe care o stabilesc intreprinderile la nivel microeconomic.

Activitatea investiţională a întreprinderii se caracterizează prin următoarele particularităţi de bază:

Este principala formă de realizare a strategiei economice a întreprinderii, de asigurare a creşterii activităţii sale operaţionale.

Activitatea investiţională poartă un caracter subordonat faţă de scopurile şi sarcinile activităţii operaţionale ale întreprinderii, deşi unele forme ale investiţiilor întreprinderii pot genera temporar un venit mai mare decât cel din activitatea operaţională.

Activitatea investiţională a întreprinderii se caracterizează printr-o ritmicitate periodică.

Activităţii investiţionale a întreprinderii îi sunt caracteristice riscuri specifice, generalizate prin noţiunea de “risc investiţional”.

Venitul investiţional al întreprinderi în procesul activităţii sale investiţionale se formează, de obicei, cu întârzieri.

În procesul activităţii investiţionale, soldul balanţei fluxurilor de numerar în perioadele iniţiale este negativ.

Baza activităţii investiţionale a întreprinderii o constituie investiţiile reale. În majoritatea întreprinderilor, acestea reprezintă unica direcţie a activităţii investiţionale.

Caracterizaţi politica investiţională la nivel macroeconomic

Politica investiţională la nivel macroeconomic constituie o parte componentă a politicii economice promovate de stat.

Politica investiţională de stat reprezintă un ansamblu de acţiuni socio-economice, juridice şi organizatorice, orientate spre utilizarea raţională a resurselor acestuia prin investire în sferele prioritare în scopul dezvoltării durabile a economiei; spre stimularea atragerii investiţiilor corporative, private şi străine la realizarea celor mai de perspectivă proiecte investiţionale.

După caracterul orientării sale, politica investiţională a ţării poate fi agresivă şi conservativă.

Politica investiţională agresivă este politica orientată spre atingerea unei profitabilităţi maxime în condiţii de risc accentuat, adică, realizându-se, preponderent, plasamente în obiective riscante. De regulă, la acestea se referă ramurile şi domeniile inovaţionale.

Politica investiţională conservativă este politica orientată spre minimizarea riscurilor investiţionale în condiţiile obţinerii unor venituri moderate.

Caracterizaţi cadrul legal de asigurare a activităţii investiţionale în Republica Moldova

Pentru derularea eficientă a procesului investiţional este necesară asigurarea unui cadru legislativ şi normativ adecvat.

Reglementarea activităţii investiţionale în R.Moldova are la bază, în primul, rând, Constituţia Republicii Moldova, care prevede:

protecţia concurenţei loiale;

inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine.

Legea “Cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător” este documentul de bază, care reglementează activitatea investitorilor în Republica Moldova, Legea cu privire la constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale are drept scop promovarea politicii de constituire şi dezvoltare a parcurilor industriale intru asigurarea unui climat investiţional favorabil şi încurajarea fluxului de investiţii în regiunile ţării. Obiectivele legii respective constă în stimularea plasării investiţiilor private în teritoriile speciale prin:

oferirea din contul statului infrastructurii tehnice pentru plasarea activităţilor de producere

valorificarea resurselor materiale existente

favorizarea dezvoltării agenţilor economici din sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii;

creşterea locurilor de muncă în regiuni;

Legea cu privire la Piaţa Valorilor Mobiliare reglementează activitatea pe piaţa de capital, inclusiv activitatea investiţională pe această piaţă

Legea Republicii Moldova cu privire la zonele economice libere

Zonele economice libere oferă investitorilor terenuri şi spaţii de producere înzestrate cu infrastructura necesară pentru iniţierea activităţii de antreprenoriat cu posibilitatea de utilizare a facilităţilor fiscale şi vamale.

Caracterizaţi cadrul instituţional de asigurare a activităţii investiţionale în Republica Moldova

Cadrul instituţional actual de asigurare a realizării activităţii investiţionale în Republica Moldova:

Ministerul Economiei al R.Moldova Direcţia “Politici investiţionale şi de promovare a exporturilor” prevede:

elaborarea şi promovarea politicii de stat în domeniul investiţiilor, gestionarea patrimoniului public şi zonelor economice libere;

elaborarea proiectelor de acte legislative şi normative în domeniile sus enunţate;

monitorizarea proceselor creării şi dezvoltării zonelor economice libere, precum şi examinarea şi analiza celor mai esenţiale proiecte investiţionale, programe şi măsuri în domeniul administrării patrimoniului public.

Organizaţia pentru atragerea investiţiilor şi promovare a exporturilor din Moldova (MIEPO), ca instituţie subordonată a ME prevede:

realizarea activităţilor de atragere a investiţiilor străine directe în proiecte investiţionale strategice;

acordarea asistenţei informaţionale reprezentanţilor businessului privat din ţară şi străinătate;

elaborarea propunerilor de ameliorare a climatului investiţional din ţară;

promovarea imaginii Republicii Moldova peste hotarele acesteia.

Asociaţia investitorilor străini prevede:

încurajarea reformelor şi îmbunătăţirea climatului de afaceri în ţările Europei de Sud-Est;

stabilirea unui dialog eficient şi constructiv cu autorităţile Republicii Moldova în vederea lichidării barierelor, care ar putea apărea în relaţiile cu investitorii străini.

Expuneţi noţiunile „procesul investiţional” şi „proiectul investiţional”

Procesul investiţional reprezinta totalitatea activităţilor şi operaţiunilor întreprinse în vederea înfăptuirii lucrărilor necesare realizării şi punerii în funcţiune-expluatare a unor obiective economice, sociale, etc. angrenând resurse materiale, umane, de muncă, precum şi timp, prin intervenţia diferitor factori.

Relaţiile dintre participanţii la procesul investiţional au loc în cadrul pieţei investiţionale. Ca şi pe orice altă piaţă, pe piaţa investiţională se formează cererea şi oferta atît pentru resursele, cît şi pentru obiectele investiţionale.

Proiectul investiţional reprezintă documentul de bază ce determină necesitatea efectuării investiţiilor, în care se descriu principalele caracteristici ale proiectului şi indicatorii financiari, aferenţi realizării acestuia.

Proiectul investiţional constituie un plan complex de acţiuni, ce include fundamentarea raţionalităţii investiţiilor, îndreptate spre lărgirea, modernizarea sau formarea unui nou mod de producţie a mărfurilor sau serviciilor cu scopul obţinerii unui profit sperat (aşteptat) sau a unui efect social.

Caracterizaţi toate fazele şi etapele procesului investiţional

Procesul investiţional se prezintă sub forma unui ciclu compus din trei faze separate:

faza preinvestiţională (de concepţie, de pregătire);

faza investiţională (de realizare);

faza de exploatare (de funcţionare);

Faza preinvestiţională sau de concepţie este subordonată în întregime elaborării deciziei investiţionale. Această fază cuprinde, în principal, activităţi de natură intelectuală, de cercetare ştiinţifică, analize, calcule, concretizate în final într-un proiect de investiţii.

Faza investiţională constituie perioada de timp, în care se realizează fizic obiectivul de investiţii.

Atât faza de concepţie cât şi cea de realizare trebuie să se desfăşoare într-un interval de timp destul de scurt pentru a reduce, pe cît e de posibil, perioada de imobilizare a fondurilor investite şi pentru a se ajunge mai repede la faza de exploatare, faza în care se ajunge la scopul urmărit de către beneficiarul de investiţii.

Caracterizaţi etapa ”analiza posibilităţilor investiţionale” a unui proces investiţional

În analiza posibilităţilor se evidenţiază posibilitatea investirii. Sunt supuse analizei următoarele direcţii:

resursele naturale, care pot fi prelucrate sau folosite în producţie (spre ex., pădurile pentru întreprinderile de prelucrare a lemnului);

cererea viitoare la unele mărfuri, cerere ce poate creşte în urma creşterii numărului populaţiei sau a capacităţii de cumpărare;

mărfurile importate şi posibilităţi de înlocuire a importului;

sectoarele industriei prelucrătoare, ce funcţionează eficient;

posibilităţi de legătură cu alte ramuri, atât autohtone cât şi din străinătate;

posibilităţi de diversificare (de exemplu, producţie farmaceutică într-un complex petrolier);

posibilităţi de creştere a volumului de producţie cu scopul atingerii volumului optimal al producţiei;

climatului general investiţional;

politica industrială;

costul şi prezenţa factorilor de producţie;

posibilitatea exportului etc.

Analiza posibilităţilor are un caracter destul de general şi se bazează, în principiu pe date destul de grnrtale, nu pe analize exacte.

Caracterizaţi etapa ”alegerea prealabilă a proiectului” a unui proces investiţional

La etapa alegerii unui proiect se face apel la anumite analize detaliate, dar şi la anumite studii tehnico-economice, care, de obicei, sunt costisitoare şi îndelungate. Astfel, înainte de a purcede la analiza tehnico-economică este necesar de efectuat un studiu preventiv de fezabilitate pentru formularea liniilor generale ale proiectului investiţional.

Studiul preventiv de fezabilitate (SPF) poate fi determinat ca o etapă de legătură între cercetarea posibilităţilor şi studiul tehnico-economic (STE) amănunţit, astfel încât diferenţele dintre aceste etape constau în gradul de detaliere al studiului.

Dar, chiar şi la etapa SPF este nevoie de cercetat toate alternativele economice:

cheltuielile materiale;

locul amplasării întreprinderii;

cheltuielile: de producţie, administrative şi comerciale;

cadrele: forţa de muncă;

realizarea proiectului;

analiza financiară: cheltuielile de investiţii, costuri de producţie şi profitabilitatea comercială etc

Caracterizaţi etapa ”formularea proiectului” a unui proces investiţional

Cercetarea tehnico-economică constituie baza tehnică, economică şi comercială necesară pentru a lua decizia de a investi într-un anumit proiect. În cadrul acesteia se analizează toate elementele mai importante cu privire la fabricarea produsului sau prestarea serviciului (obiectul investiţiei), concomitent cu variantele alternative ale proiectului

Studiul de fezabilitate este destinat optimizării ipotezelor şi deciziilor privind realizarea proiectului de investiţii.

Un studiu de fezabilitate calitativ trebuie să cuprindă o analiză amplă a tuturor componentelor proiectului şi a rezultatelor implementării lui. De aceia, investitorul cu un grad înalt de aversiune faţă de risc, ar trebui să aloce resurse semnificative pentru realizarea acestui studiu, deoarece un studiu calitativ va ridica semnificativ şansele obţinerii profitului scontat.

Analiza tehnico-economică, prezintă un instrument, o modalitate de a răspunde la întrebarea: a investi în proiectul dat sau nu, al cărui răspuns nu neapărat coincide cu concluziile cercetării.

Analiza tehnico-economică întruneşte toate aspectele şi elementele mai importante ale proiectului, ca:

gradul de veridicitate a informaţiilor despre mediul de afaceri existent,

eficienţa proiectului,

gradul de risc,

prognozarea pieţei,

tendinţele tehnologice,

schema proiectului etc.

Caracterizaţi etapa ”evaluarea finală şi luarea deciziei de investire” a unui proces investiţional

Stadiul de evaluare implică tot ansamblul de informaţii în termeni de intrări şi ieşiri. Investitorul trebuie să decidă dacă va aplica modele sofisticate de evaluare sau va utiliza modele destul de simple pentru a le înţelege.

Fiecare proiect trebuie să aibă o totalitate standard, o totalitate complexă de informaţii, ce permite efectuarea independentă a evaluării ideilor propuse spre finanţare, printr-o metodă unică, utilă practic, pentru orice proiect.

În prezent există mai multe metode de acest fel, dar cele mai recunoscute şi populare, practic, sunt:

metodele BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi

UNIDO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială).

În ultimul timp aceste metode se utilizează şi în Republica Moldova.

Caracterizaţi etapele fazei preinvestiţionale a procesului investiţional

I Faza preinvestiţională include câteva etape:

2.1.1. Analiza posibilităţilor investiţionale;

2.1.2. Alegerea prealabilă a proiectului (studiul prealabil de fezabilitate);

La etapa alegerii unui proiect se face apel la anumite analize detaliate, dar şi la anumite studii tehnico-economice.

2.1.3. Formularea proiectului (cercetarea tehnico-economică, studiu de fezabilitate propriu zis);

Cercetarea tehnico-economică constituie baza tehnică, economică şi comercială necesară pentru a lua decizia de a investi într-un anumit proiect.

2.1.4. Evaluarea finală şi luarea deciziei de investire.

Caracterizaţi faza investiţională şi faza de exploatare a procesului investiţional

Înfăptuirea unei investiţii de proiect se poate împărţi în câteva etape:

negocierile propriu-zise şi încheierea contractelor;

elaborarea documentaţiei tehnice şi de proiect;

construcţia;

pregătirea cadrelor;

darea în exploatare a obiectului.

La etapa negocierilor şi încheierii contractelor se semnează contractele între investitori, pe de o parte, şi instituţiile financiare, consultanţi, arhitecţi, clienţi, deţinători de patente şi licenţe, intermediari, furnizorii de utilaje şi materii prime, pe de altă parte.

Principala formă juridică de reglare a relaţiilor între asociaţi (parteneri) este contractul.

Relaţiile apărute între participanţii contractului sunt reglementate de legislaţie.

În practică, mai des, se face apel la următoarele două tipuri de contracte:

Contract de livrare (predare) – contractul, în care furnizorul (care este întreprinzător) se obligă în termeni stabiliţi să livreze marfa în proprietatea cumpărătorului, iar cumpărătorul se obligă să primească marfa şi să achite suma necesară.

Contract de antrepriză – contract, în cadrul căruia antreprenorul îşi asumă în faţa clientului responsabilitatea de a construi instalaţii de producţie şi prin care se asigură ca acestea vor fie în perfectă stare de funcţionare înainte de a le livra clientului

Pregătirea (elaborarea) documentaţiei tehnice prevede întocmirea graficelor de lucru, alegerea locului de amplasare, proiectarea obiectului, elaborarea unui plan amănunţit de exploatare şi de instalare a utilajului, precum şi alegerea finală a tehnologiei şi utilajului.

Etapa construcţiei include pregătirea spaţiului de amplasare a obiectului, construcţia clădirilor şi pregătirea utilajului în corespundere cu programul întocmit.

De etapa de pregătire a cadrelor, care practic coincide cu cea a construcţiei, adesea depinde nivelul creşterii profitabiltăţii şi rentabilităţii producţiei.

Darea în exploatare, de obicei de scurtă durată, este un moment foarte important în implementarea proiectului. Este un moment de legătură între faza precedentă (investiţională) şi cea ulterioară, adică de exploatare. Succesul obţinut în această etapă demonstrează eficienţa planificării şi executării proiectului şi determină funcţionarea programului în viitor.

La etapa investiţiei apar mari obligaţii financiare, iar schimbările din proiect pot avea grave consecinţe financiare. În faza preinvestiţională calitatea şi stabilitatea proiectului au o mai mare însemnătate decât factorul timp, iar în faza investiţională factorul timp are importanţă majoră.

Faza de exploatare

Problemele ce apar în faza de exploatare trebuie privite dintr-o perspectivă de scurtă sau de lungă durată. Prin perspectiva de scurtă durată se are în vedere perioada de începere a ciclului producţiei propriu-zise, în care pot apărea astfel de probleme, ca cea a implementării tehnologiei, cea a utilajelor sau a unei productivităţi a muncii nesatisfăcătoare, precum şi problema insuficienţei de personal administrativ calificat şi a forţei de muncă. Aceste probleme trebuie, însă, relevate încă în faza de elaborare a proiectului. Şi schimbările necesare trebuie operate în aceeaşi fază.

Perspectiva pe termen lung evidenţiază doi factori: pe de o parte, costurile de producţie, iar pe de altă parte veniturile din vânzări.

Caracterizaţi sursele interne de finanţare a investiţiilor

Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe finanţarea internă şi pe finanţarea externă.

Finanţarea internă se bazează pe resursele generate de agentul economic investitor, şi anume:

parte din profitul net destinat a fi investit,

rezerve formate în urma repartizării profitului(rezerve prevăzute de legislaţie;rezerve prevăzute de statut;alte rezerve.),

Amortizarea activelor imobilizate , amortismentul este suma de resurse ce trebuie recuperată de pe urma realizării producţiei şi prestării serviciilor,

Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă ocazională, care survine mai ales atunci când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor vechi.

Sume din reduceri oferite la impozitul pe profitul reinvestit.

Finanţarea realizată numai cu sprijinul unic al surselor interne prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje.

Avantajele sunt:

conferă un grad mai mare de independenţă şi control asupra întreprinderii, deoarece acţiunile întreprinse nu se cer a fi justificate cuiva;

reprezintă un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale întreprinderii;

menţine independenţa şi autonomia financiară, deoarece nu creează obligaţii suplimentare (dobânzi, garanţii);

fondurile investite nu necesită a fi rambursate.

Dezavantajele surselor interne de finanţare a investiţiilor constau în următoarele:

volumul limitat al resurselor financiare;

lipsa posibilităţilor de extindere a activităţii investiţionale într-o conjunctură favorabilă a pieţei investiţionale;

restrângerea capacităţii întreprinzătorului de a dezvolta afacerea;

posibilitatea de a pierde anumite oportunităţi de investiţii datorită indisponibilităţii de resurse financiare la momentul potrivit;

acceptarea de către investitor a unui nivel sporit de risc personal etc.

Caracterizaţi sursele externe de finanţare a investiţiilor: resurse atrase

Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de autofinanţare este sub nivelul programului de investiţii. Aceasta este asigurată de bănci, instituţii de investiţii, organe ale sectorului public, cât şi a celui privat.

Sistemul resurselor de finanţare externă este vast şi include:

resurse atrase:

aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi privilegiate pentru creşterea capitalului;

aportul în natură al acţionarilor din ţară sau celor străini la creşterea patrimoniului societăţii în active fixe şi deci la creşterea capitalului social;

Alegerea oricărei surse externe de finanţare trebuie să aibă o argumentare serioasă, investitorul trebuie să previzioneze consecinţele stingerii datoriilor formate şi influenţa acestui fapt asupra rezultatelor finale ale activităţii sale.

Caracterizaţi sursele externe de finanţare a investiţiilor: resurse împrumutate

resurse împrumutate:

credite bancare;

împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;

împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;

finanţări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate;

subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri de investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;

împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;

resurse specifice de finanţare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul, forfeitingul etc.

Una din cele mai importante surse externe de finanţare a investiţiilor este creditul bancar. Creditarea investiţiilor ca operaţiune cu caracter financiar se integrează procesului de finanţare pe termen lung, întrucât, de regulă, creditul apare ca o resursă complementară de acoperire a unor proiecte realizate prin investiţii.

Caracterizaţi metodele de finanţare ale investiţiilor

Metodele de finanţare a investiţiilor, reprezintă mecanismul de mobilizare, de monitoring al utilizării şi, în unele cazuri, a rambursării surselor atrase.

Sunt cunoscute următoarele metode de bază a finanţării pe termen lung a investiţiilor:

autofinanţarea,

finanţarea prin mecanismele pieţei de capital,

finanţarea prin mecanismele pieţei creditului,

finanţarea mixtă,

alte metode de finanţare.

Autofinanţarea este aptitudinea întreprinderii de aşi finanţa utilizările durabile pe seama fondurilor proprii ca parte a capitalurilor .

Autofinanţarea depinde de 2 factori:

excedentul de resurse financiare generat de activitatea firmei, reprezentat de capacitatea de autofinanţarea;

cota parte din aceste resurse distribuită acţionarilor sub formă de dividende.

Finanţarea prin mecanismele pieţei de capital implică atragerea de capital prin emisiunea de acţiuni ca metodă de finanţare şi este utilizată la realizarea unor proiecte mari, ce necesită finanţare importantă.

Creditarea şi Leasing-ul sunt solicitate în cazul investirii în proiecte cu eficienţă sporită şi termene de realizare mici.

Finanţarea mixtă se bazează pe diferite combinaţii dintre metodele de finanţare numite mai sus şi este cea mai răspândită metodă de finanţare.

Definiţi şi explicaţi noţiunea de cost al capitalului

Costul capitaluluib reprezintă plata pe care trebuie să o achite compania pentru capitalul mobilizat: respectiv, pentru împrumuturi - plata dobânzilor, pentru acţiuni preferenţiale şi acţiuni comune - plata dividendelor etc.

Conceptul de cost al capitalului reprezinta determinarea acelei rate de rentabilitate a capitalului investit, pe care trebuie s-o asigure întreprinderea (compania) în vederea menţinerii valorii sale de piaţă.

Compania trebuie să minimizeze costurile tuturor intrărilor de capital, iar pentru aceasta trebuie să le estimeze corect.

Minimizarea (reducerea) costului capitalului se poate realiza prin modificarea structurii capitalurilor mobilizate, spre ex., prin modificarea ponderii capitalului împrumutat şi, respectiv, a celui propriu în totalul capitalului: pentru o anumită structură a capitalului, spre ex., 30% - capital împrumutat şi 70% - capital propriu, costul capitalului împrumutat va fi mai mic decît în cazul în care structura capitalului va fi inversă fapt ce va influenţa costul capitalului mobilizat.

Numiţi elementele principale ale conceptului de cost al capitalului

Soluţionarea problemelor ce vizează estimarea costului capitalului se bazează pe utilizarea principalelor elemente ce reflectă conceptul de cost al capitalului, care presupun următoarele:

capitalul companiei are o structură complexă şi se formează pe seama combinării diverselor surse de finanţare;

atragerea oricărei surse de finanţare a investiţiilor presupune anumite cheltuieli, care reprezintă în sine, costul sursei respective;

pentru a aduce costurile diverselor componente ale capitalului atras la o bază comparabilă, costul fiecărei surse în parte se determină în rate procentuale (%);

în baza costului fiecărei surse de finanţare a investiţiilor (exprimate în %) şi, a cotei părţi a acestuia în capitalul total se determină CMPC - costul mediu ponderat al capitalului (WACC - Weighted Average Cost of Capital);

sub influenţa conjuncturii pieţei şi a altor schimbări, costul diverselor componente ale capitalului se modifică. Aceasta presupune necesitatea estimării periodice ale CMPC (WACC) şi necesitatea luării în consideraţiei a acestui factor la promovarea deciziei investiţionale;

interpretarea indicatorilor ce caracterizează costul capitalului pentru diverşi subiecţi ai activităţii investiţionale este diversă.

Caracterizaţi costul capitalului propriu: acţiuni preferenţiale

Costul capitalului propriu este, în linii mari, costul pe care firma îl suportă pentru plata dividendelor către acţionari.

Acţiunile preferenţiale (cu dividend fix, obligatoriu) sunt acele titluri de valoare pe care le posedă acţionarii companiei şi care asigură un dividend stabil, ce se achită anterior plăţii dividendelor pentru acţiunile simple (comune), care pot asigura un dividend variabil.

Costul acţiunilor preferenţiale nu trebuie să fie ajustat reieşind din impozitul pe profit, deoarece dividendele pentru acestea se plătesc din profitul net al companiei.

Costul acţiunilor preferenţiale, în condiţiile în care aceste titluri de valoare sunt păstrate un timp nedefinit (), se poate estima pe baza următoarei ecuaţii, care trebuie să verifice egalitatea:

(5.2.),

unde:

k_p = costul sursei „acţiuni preferenţiale” (sau rata de rentabilitate a investiţiei, ajustată la gradul de risc al investiţiei respective);

D_i = dividendul aferent perioadei “i”, dar, prin ipoteză D_i = D₁ = D₂ = D₃= …=D_m = …= D (este o rentă perpetuă).

Dacă compania decide asupra majorării capitalului din contul emisiunii suplimentare de acţiuni preferenţiale, fapt ce va genera cheltuieli adiţionale (k_E), atunci formula 5.2. va lua forma:

k_p = D/ [P₀(1- k_E)] (5.3.),

unde:

k_E – costul, în mărime relativă, a emisiunii de noi acţiuni.

Caracterizaţi costul capitalului propriu: acţiuni simple

Costul capitalului propriu este, în linii mari, costul pe care firma îl suportă pentru plata dividendelor către acţionari.

Acţiunile simple (ordinare) sunt acele titluri de valoare, pe care le posedă acţionarii din cadrul companiei şi care nu asigură un anumit dividend.

În scopul estimării costului sursei „acţiuni ordinare”, se aplică, după cum a fost deja menţionat, diferite modele, cum ar fi:

modelul de creştere constantă a dividendelor (modelul Gordon-Shapiro);

modelul CAPM (Capital Asset Pricing Model);

modelul rentabilităţii în baza profitului net.

Modelul de creştere constantă a dividendelor. Acest model are în vedere dividendele crescătoare cu o rată de creştere constantă “g”.

(5.4.),

unde:

D_i - dividendul aferent perioadei “i” (Astfel, pentru i= 1, spre ex., formula va lua forma: D₁= D₀(1+g));

g - rata de creştere constantă a dividendelor.

Dacă acţionarii reali sau potenţiali a unei companii anticipă dividende crescătoare cu o rată de creştere constantă “g”, rata de rentabilitate pentru investiţia lor în acţiuni este pentru companie un cost al capitalului, numit costul acţiunilor simple emise de firmă.

(5.5.),

unde:

D₁/P₀ reprezintă randamentul cerut al dividendului.

Aşa cum a fost precizat anterior, k_c reprezintă, pentru investitor (acţionarul, care plăteşte astăzi pentru achiziţia unei acţiuni un preţ P_0,şi care aşteaptă în viitor dividende - D₁, D₂, …. D_n) rata de rentabilitate cerută (crescătoare cu rata constantă “g”). Această rată de rentabilitate cerută de acţionari defineşte constrângerea de remunerare, care apasă asupra firmei şi influenţează determinarea costului acţiunilor ordinare.Când o companie doreşte să emită acţiuni suplimentare, costul capitalului obţinut prin emisiunea de noi acţiuni simple se poate cuantifica pe baza următoarei formule:

(5.6.),

unde:

k_E – costul, în mărime relativă, a emisiunii de noi acţiuni.

Modelul CAPM (Capital Asset Pricing Model) sau Modelul de Evaluare a Activelor financiare. Pentru estimarea costului sursei de capital „acţiuni simple” prin aplicarea modelului CAPM, este nevoie de cunoscut următorii parametri:

rata rentabilităţii activelor fără risc (r_f). -rata sperată a rentabilităţii (r_m) -prima de risc - (r_m- r_f);

-indicatorul (coeficientul) riscului sistematic (nediversificabil) de piaţă (β).

Pentru a determina costul sursei de capital „acţiuni simple” în baza modelului CAPM, se aplică formula:

(5.7.),

unde:

k_ireprezintă rentabilitatea cerută de investitor pentru acţiunea „i”;

r_{f –}rata rentabilităţii activelor fără risc;

r_m- rentabilitatea anticipată a pieţei;

β – indicatorul (coeficientul) riscului sistematic (nediversificabil) de piaţă.

Caracterizaţi costul capitalului propriu: profit reinvestit

Costul profitului reinvestit este rata de rentabilitate cerută de acţionari pentru veniturile reinvestite şi este un cost de oportunitate.

Costul profitului reinvestit poate fi calificat ca şi finanţarea prin apelul la fondurile proprii externe. Costul profitului reinvestit este acelaşi ca şi cel al capitalului obţinut din acţiuni comune şi se determină astfel:

(5.8.),

unde:

k_pr - costul profitului reinvestit (pentru companie);

D₁- dividendul anticipat, calculat pe baza ratei de creştere a acestuia. Astfel: D₁ = D₀(1+g);

g - rata de creştere (presupusă constantă) a dividendului;

P₀ - valoarea de piaţă a unei acţiuni simple.

D₁/P₀ - randamentul cerut al dividendului.

Caracterizaţi costul capitalului împrumutat

În general, capitalul împrumutat este reprezentat de:

împrumutul bancar;

împrumutul obligatar (obligaţiuni emise pe piaţa financiara).

Estimarea capitalului împrumutat are o serie de particularităţi şi anume:

simplicitatea relativă a determinării indicatorului de bază a estimării costului capitalului ( rata dobânzii rata cuponului obligaţiunilor)

reducerea costului capitalului împrumutat ca rezultat al corectărilor fiscale

costul capitalului împrumutat are o legătură strânsă cu nivelul solvabilităţii întreprinderii, estimat de creditor

În cazul unui împrumut bancar ordinar, adică atunci când se plătesc anual dobânzi egale şi valoarea împrumutului se rambursează integral la sfârşitul perioadei contractate, costul capitalului înainte de plata impozitului pe profit este întotdeauna egal cu rata dobânzii (d).

Incidenţa impozitului pe profit, se calculează după o formulă simplă şi anume:

k_b = d(1 – T) (5.9.),

unde:

k_b este costul împrumutului bancar;

d - rata dobânzii bancare;

T - cota impozitului pe venit.

În cazul, în care se profilează cheltuieli adiţionale privind obţinerea creditului (C_a.), formula respectivă poate să ia forma:

k_b = d(1 – T) / (1- C_a) (5.10.),

unde:

C_a.- cheltuieli adăugătoare privind obţinerea creditului

Împrumutul obligatar, este o altă importantă sursă de finanţare din exteriorul companiei (capital propriu atras), respectiv atragerea capitalului prin apel la economiile publice sau emisiunea de obligaţiuni.

Calculul costului împrumutului obligatar

(5.11.),

k_ob – costul sursei „împrumut obligatar”;

V_n– valoare nominală a obligaţiunii;

P₀ - preţul de piaţă a obligaţiunii în momentul emisiunii;

r – rata cuponului;

n – perioada împrumutului (ani);

T - cota impozitului pe venit.

Definiţi şi explicaţi noţiunea de cost mediu ponderat al capitalului

Costul mediu ponderat al capitalului (CMPC sau WACC) este suma costurilor diferitelor surse de finanţare, ponderată cu cota parte a fiecăreia dintre ele în costul total al capitalului avansat pentru activitatea companiei. Costul mediu ponderat al capitalului unei companii se calculează după formula mediei ponderate, astfel:

WACC = ∑ K_i x W_i(5.12),

_i=1

unde:

K_i - costul sursei „i” a capitalului, exprimat în procente;

W_i - ponderea sursei „i” a capitalului în totalul capitalurilor destinate finanţării.

Valoarea CMPC reflectă structura optimă a capitalului, reprezintă o valoare de referinţă la calcularea costurilor marginale în condiţiile de mobilizare a unor noi surse de finanţare.

Utilitatea cea mai relevantă a acestui indicator constă în determinarea costului unei noi unităţi de capital mobilizat.

Costul marginal al capitalului: esenţă, formula de calcul, prezentarea grafică

Costul marginal al capitalului (Marginal Cost of Capital, MCC), calculat în baza prognozelor privind costurile implicite prin majorarea volumului investiţiilor în condiţiile existente ale pieţei de capital.

Conceptul de MCC se bazează pe faptul că, pe măsura epuizării surselor de capital cu costuri mai ieftine, compania, în perspectiva funcţionării continue sau evoluţiei sale, este/va fi obligată să atragă tot mai multe capitaluri cu costuri mai mari.

Costul marginal al capitalului este o funcţie a volumului (ponderii) resurselor financiare atrase şi, respectiv, a costului acestora.

Calculul costului marginal al capitalului – MCC se efectuează conform următoarei formule:

, unde:

MCC – costul marginal al capitalului;

ΔWACC – creşterea costului mediu ponderat al capitalului în perioada previzionată (%);

ΔC – creşterea volumului capitalului mobilizat în perioada previzionată.

Pentru a determina efectele generate de mobilizarea capitalului suplimentar se calculează şi eficienţa marginală a capitalului conform relaţiei:

unde ΔWACC - creşterea costului mediu ponderat al capitalului, %

ΔEC – creşterea eficienţei capitalului

ΔPk - creşterea nivelului rentabilităţii capitalului total (global), %.

Structura optimă a capitalului: abordări teoretice, criterii conforme structurii optime a capitalului

Politica structurii capitalului implică echilibrarea gradului de risc cu rata de rentabilitate.

Structura optimă a capitalului pentru o companie este reprezentată de acea combinaţie între capitalul propriu şi împrumutat care conduce la maximizarea preţului de piaţă a acţiunilor firmei. Structura optimă a capitalului este cea care asigură maximizarea valorii acţiunilor firmei.

În teoria şi practica financiara, decizia de finanţare se poate explica în principal pe baza a următoarelor teorii importante:

teoria statică a promotorilor (deţinătorilor) de interese;

teoria structurii financiare prin prisma abordării organizaţionale a firmei;

teoria dinamică a finanţării ierarhice.

Ideea centrala a teoriei statice a promotorilor de interese este aceea ca decizia de finanţare a firmei este influenţată predominant de mediul de afaceri, respectiv de opiniile deţinătorilor de interese: acţionari, creditori, clienţi, furnizori, salariaţi, concurenţi, comunitatea locala, statul.

Teoria structurii financiare prin prisma abordării organizaţionale a firmei se referă la teorii care ţin cont de complexitatea deciziei de alegere a surselor de finanţare a companiei şi analiza formării structurii de finanţare: teoria de agent şi teoria semnalului.

Teoria de agent integrează complexitatea modurilor de organizare a procesului de adoptare a deciziilor în cadrul firmei pentru a explica formarea şi modificarea valorii acesteia şi alegerea structurii de finanţare.

Teoria semnalului analizează impactul asimetriei de informaţii economice şi financiare privind repartiţia între agenţii interni firmei (managerii) şi agenţii externi (investitorii).

Teoria finanţării ierarhice implică o analiză în dinamică a deciziei de finanţare.

Explicaţi semnificaţia factorului timp în procesul investiţional

În calculele de eficienţă economică se compară mărimea profitului, ce se scontează a fi obţinut dintr-o acţiune productivă, cu fondurile de investiţii necesare. Trebuie să se ţină cont de faptul că fondurile de investiţii se cheltuiesc într-o anumită perioadă, iar profitul se obţine într-o altă perioadă.

Procesul investiţional se desfăşoară într-o îndelungată perioadă de timp.

Conceptul de valoare prezentă este crucial în teoriile financiare, inclusiv in cea a finanţelor firmei. Investitorii încredinţează resursele lor acum (în prezent) în aşteptarea obţinerii unor profituri viitoare.

Una din componentele principale ale analizei valorii în timp a banilor este axa temporală, care ne permite să vizualizăm în timp ceea ce se petrece într-o anumită situaţie ce vizează investirea banilor.

Fluxurile de numerar care reprezintă o ieşire de numerar (plăţi, cheltuieli) (cash outflow) vor avea semnul minus şi invers, intrările de numerar (toate încasările) (cash inflow) vor avea semnul plus.

Caracterizaţi procesul de compunere

Procesul compunerii (actualizării prin compunere) este un proces aritmetic prin care se ajunge de la valorile prezente (present value) (VP sau PV) la valorile viitoare («future value») (VV sau FV) a unei sume sau a unui flux de numerar.

Pentru ilustrarea compunerii, presupunem că o sumă de 1 leu este investită productiv într-un anumit domeniu la începutul unui an. După trecerea primului an, ca urmare a folosirii ei în procesul de producţie, suma dată va aduce un profit „a”.

În anul următor, fondul utilizat va fi 1+a, iar rezultatul (1+a)² ş.a.m.d., astfel încât după h ani suma de 1 leu devine (1+a)^h, adică:

la începutul anului unu avem suma de 1 leu;

la sfârşitul anului unu se obţine: 1+ a x 1 = (1+a) lei;

la sfârşitul anului doi se obţine: (1+a)+a(1+a)=(1+a)²;

la sfârşitul anului trei se obţine: (1+a)²+a(1+a)²=(1+a)³ lei şi aşa mai departe, astfel, că după h ani se obţine suma de (1+a)^hlei.

În consecinţă, ţinând seama de influenţa factorului timp, se va considera că, o investiţie de 1 leu va echivala peste h ani nu cu o sumă de 1 leu, ci cu o sumă de (1+a)^h lei.

Expresia (1+a)^h poartă denumirea de factor de fructificare sau factor de compunere (FC).

Factorul de compunere (FC) se foloseşte la actualizarea prin compunere a unor sume investite în trecut (aducerea în prezent a unor sume investite în trecut) sau la transferarea în viitor a sumelor investite în prezent, mărind aceste sume, deoarece acest factor întotdeauna este mai mare ca unu.

Caracterizaţi procesul de actualizare

Factorul de actualizare (factorul de discontare) este folosit la aducerea din viitor în prezent a unei sume de 1 leu şi exrimă cît valorează zi 1 leu, luat la o dată viitoare peste h ani.

Dar dacă se investesc X lei?

Dacă se notează cu Y suma totală cumulată peste h ani a X lei investiţi în prezent, atunci se va obţine

Y = X x (1+a)^h, de unde:

X = Y x 1/(1+a)^h,

în care: X reprezintă valoarea actuală a Y lei obţinuţi în anul h.

Astfel, FA (factorul de discontare) va fi reprezentat de relaţia 1/(1+a)^h.

Reieşind din cele menţionate, factorul de actualizare se foloseşte la aducerea în prezent a unor sume ce se vor realiza (se vor cheltui sau se vor obţine) în viitor, micşorând aceste sume, deoarece acest factor întotdeauna este mai mic ca unu.

Se mai impune încă o remarcă deosebit de importantă şi anume:

în cazul aplicării factorului de actualizare, h ia valorile 1,2,…t;

în cazul aplicării factorului de compunere, h ia valorile 0,1,2,…t-1, unde t reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul la care se face actualizarea şi momentul în care se obţine ultima sumă ce se actualizează. Valoarea 0 pentru h în cazul aplicării factorului de compunere se exprimă tocmai prin faptul că suma ce urmează a fi actualizată a fost înregistrată la sfîrşitul anului.

În literatura de specialitate simbolul „a” este denumit coeficient de actualizare (rata de actualizare).

el reprezintă profitul ce poate fi obţinut într-un an ca urmare a sumei de 1 leu investite productiv la începutul acelui an.

a = f (r_i; r_d; r_r; e;), în care

r_i– rata inflaţiei;

r_d–rata dobânzii;

r_r– rata de risc investiţional;

e - eficienţa medie din domeniul de activitate, în care se realizează investiţia.

În activitatea practică, indicatorii care se actualizează sunt: profitul, costurile, producţia etc.

Compunerea în perioade de timp diferite (mai mici) de un an.

Dacă compunerea are loc la perioade mai mici decât un an, atunci formulele vor avea următoarea formă: şi respectiv:

În acest context, apare necesitatea prezentării termenilor de «rată nominală a dobânzii» («nominal» sau «quoted interest rate») şi rată efectivă anuală a dobânzii («effective annual rate»).

Rata nominală a dobânzii este rata contractată sau rata stabilită pentru calcularea dobânzii. Astfel, rata anuală, la care multe împrumuturi şi instrumente financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.) fac referire, este rata nominală a dobânzii.

Se consideră, că rata efectivă este acea rată, utilizarea căreia odată în an permite obţinerea aceluiaşi rezultat ca şi prin utilizarea ratei nominale de m ori pe an.

Rata anuală efectivă este rata care se realizează la finele perioadei de compunere şi care ajustează rata nominală în funcţie de frecvenţa folosită pentru compunere. Rata efectivă anuală poate fi determinată, cunoscând rata nominală şi numărul de perioade de compunere pe an, prin următoarea formulă:

(1.5)

unde: - rata anuală efectivă a dobânzii

- rata anuală nominală a dobânzii

numărul de perioade de compunere pe an .

Expuneţi noţiunea de anuitate şi caracterizaţi valoarea viitoare a unei anuităţi

Anuitatea reprezintă o formă specială a fluxului de numerar (de venit sau cheltuieli), în care plăţile au loc în mod regulat şi egal în decursul unei perioade de timp. Ea poate avea loc fie la începutul(anuitate cuvenită), fie la sfârşitul perioadei(anuitate obişnuită)

În cazul unei anuităţi anuale obişnuite valoarea viitoare a acestei anuităţi se calculează după cum urmează :

(1.6)

sau: (1.6a)

unde: C – factor de anuitate (valoarea cash flow-ului anual constant);

FCA _a,h- este factorul de compunere pentru o anuitate (în literatura de specialitate acest factor mai poartă denumirea de factor de compunere multiplă) şi este egal cu .

Expuneţi noţiunea de anuitate şi caracterizaţi valoarea prezentă a unei anuităţi

C – anuitatea;

FAA_a,h- factorul de actualizare a anuităţii pentru o rată a dobînzii a şi pentru h perioade (în literatura de specialitate acest factor mai poartă denumirea de factor

Caracterizaţi conceptul de eficienţă economică a investiţiilor

Eficienţa economică este o noţiune complexă prin care se înţelege obţinerea unor rezultate economico-sociale maxime şi de utilitate prin cheltuirea raţională şi economică a unor resurse materiale, tehnice, de muncă, financiare pe baza metodelor ştiinţifice de organizare şi de conducere a activităţilor umane în toate domeniile.

Cu alte cuvinte, eficienţa economică este o noţiune prin care se estimează rezultatele unei activităţi economice în raport cu eforturile efectuate.

Expuneţi indicatorii de bază (statici) de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor: esenţă; formule de calcul

Orice indicator de eficienţa economică este prezentat într-una din două forme posibile:

** Raportul efectelor obţinute către eforturile depuse; indică cuantumul efectului obţinut dintr-o unitate de efort depusă. Fiind folosit drept criteriu pentru elaborarea deciziilor manageriale, se ţine cont de necesitatea maximizării lui. Poate fi exprimat prin formula: e_f = E/e,---max.,

** Raportul dintre eforturile depuse şi efectele obţinute arată ce efort trebuie depus pentru a obţine o unitate de efect. Fiind folosit drept criteriu pentru elaborarea deciziilor manageriale, se ţine cont de necesitatea minimizării lui. Poate fi exprimat prin formula: e_f^’= e/E-----min.

Sistemul indicatorilor dinamici de evaluare a eficienţei investiţiilor: esenţă; formule de calcul

Printre cei mai consacraţi indicatorii dinamici de evaluare a eficienţei economice a investiţiilor se numără:

venitul net actualizat – VNA (Net present value – NPV); Venitul net actualizat – VNA (Net present value – NPV)

De obicei, fluxul de numerar este denumit venit net. Venitul net poate fi anual VN_h sau total VN_t, în acest ultim caz fiind calculat pe întreaga perioadă de funcţionare. De asemenea, venitul net poate fi calculat în formă statică sau în formă dinamică.

Venitul net calculat în formă statică se exprimă astfel:

VN_h = V_h - (I_h+C_h), unde:

V_h – venitul (încasarea) anuală;

C_h şi I_h – cheltuieli de producţie şi , respectiv, de investiţii pentru acelaşi an h.

indicele de profitabilitate – IP (Profitability Index - PI); De regulă, indicele de profitabilitate, se foloseşte împreună cu indicatorul VNA.

La calculul şi analiza indicelui de profitabilitate trebuie apelat atunci, când proiectele investiţionale sau variantele de proiect diferă între ele prin efortul investiţional necesar, căci acesta permite să fie luate în calcul amploarea investiţiilor, costurile necesare de investiţii, cea ce nu se realizează prin indicatorul VNA.

Indicele de profitabilitate caracterizează nivelul raportului dintre VNA globală şi fondurile investiţionale, care stau la baza proiectului de investiţii şi generează VNA globală.

Indicele este exprimat fie în procente, fie sub formă de coeficient.

Indicele de profitabilitate, sub formă de coeficient, se calculează astfel:

, unde:

PI reprezintă indicele de profitabilitate;

CF_t^’– fluxul de numerar total actualizat;

I_t^’ – investiţia totală actualizată;

VNA_t – valoarea netă actualizată totală.

rata internă de rentabilitate – RIR (Internal Rate of Return - IRR);

informaţiile complementară esenţială, necesară pentru luarea unei decizii de investiţii, poate fi obţinută prin calcularea ratei interne de rentabilitate

rata internă de rentabilitate modificată – RIRM (Modified Internal Rate of Return - MIRR);????

durata de recuperare actualizată a investiţiei – DRA (Discount Payback Period - DPP) etc.

Termenul de recuperare a investiţilor reprezintă intervalul de timp, începând cu momentul punerii în funcţiune a capacităţilor, instalaţiilor şi echipamentelor de producţie etc., pe parcursul căruia suma cumulată a avantajelor economice obţinute este egală cu suma (volumul) investiţiilor alocate în proiect.

În abordarea dinamică, termenul actualizat de recuperare se determină pornind de la egalitatea:

, unde:

reprezintă durata sau termenul de recuperare dinamic;

– valoarea actualizată a avantajelor economice anuale;

– valoarea actualizată a investiţiilor anuale.

Riscuri investiţionale: esenţa şi conceptul riscurilor investiţionale; incertitudinea proceselor economice şi riscurile investiţionale; analiza riscurilor

Se face distincţie între risc şi incertitudine: riscul presupune un set de consecinţe specifice unei decizii date, cărora li se pot atribui probabilităţi, în timp ce incertitudinea nu implică posibilitatea atribuirii de probabilităţi.

Incertitudinea se referă la îndoiala pe care o creează apariţia unui eveniment viitor şi reprezintă necunoaşterea a ceea ce urmează să se întâmple, în vreme ce riscul se referă la gradul de incertitudine.

Riscul este o noţiune socială, economică, politică, sau naturală a cărei origine se află în posibilitatea ca o acţiune viitoare să genereze pierderi din cauza informaţiilor incomplete în momentul luării deciziei sau inconsistenţei unor raţionamente de tip logic.

Situaţia de risc este situaţia în care, cu o probabilitate matematică mai mare decât zero, dar mai mică decât unu, se poate determina apariţia şi evoluţia unor procese, fenomene, venituri, cheltuieli etc., într-o anumită perioadă dată, pentru o activitate investiţională.

Situaţia de incertitudine înseamnă un complex de condiţii şi factori neidentificabili sau imprevizibili, ca moment de apariţie şi manifestare, sau care, chiar dacă sunt identificaţi şi previzibili, devin incontrolabili, datorită instabilităţii lor, astfel că probabilitatea matematică de luare a lor în calcul este egală cu zero.

Analiza riscurilor, în general, se efectuează în mod consecutiv:

identificarea deciziilor alternative posibile;

cercetarea riscurilor identificate din punct de vedere a dependenţei lor şi posibilităţii de a fi controlate;

analiza cantitativă şi calitativă a riscurilor;

interpretarea rezultatelor.

Clasificarea riscurilor:

Riscul de exploatare (business risk) – variabilitatea în profitul operaţional, înainte de deducerea dobânzilor şi impozitelor (cât de mult va varia profitul operaţional).

Riscul financiar rezultă din utilizarea împrumuturilor şi creşterea pârghiei financiare (finacial leverage)* prin acumularea împrumuturilor, calculând cheltuielile mai mari cu dobânzi (CF(costuri fixe)) şi deci creşterea variabilităţii profitului net al firmei.

Riscul total se referă la combinarea efectelor riscului de exploatare şi riscului financiar.

La rândul său, riscul total se împarte în:

risc specific (diversificabil), care este legat de evenimente care afectează individual firmele, cum ar fi: grevele, dezvoltarea producţiei, patente noi, calitatea managementului etc.

risc sistematic (nediversificabil), care include condiţii economice generale: impactul politicii monetare şi fiscale; inflaţia şi alte evenimente ce afectează simultan toate firmele.

Analiza riscului poate fi abordată în două moduri:

Cantitativ – oferă posibilitatea de a estima mărimea unor anumite riscuri şi a riscului total al proiectului.

Calitativ – al cărei obiectiv este depistarea factorilor de risc ce conduc la apariţia unor situaţii de risc şi generarea unor măsuri de evitare sau compensare a efectelor negative ale acestora.

Există şi alte tipuri de risc:

riscul de credit, care este condiţionat de incapacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile financiare faţă de creditori şi investitori.

riscul de producţie, condiţionat de incapacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile faţă de clienţi.

riscul de dobândă, ce apare ca urmare a modificării inopinate a ratelor dobânzii.

riscul de lichiditate, condiţionat de modificarea inopinată a fluxurilor de credite şi depozite.

riscul investiţional, generat de o posibilă depreciere a portofoliului financiar de investiţii.

riscul valutar, condiţionat de posibila fluctuaţie a ratelor de schimb ale monedei naţionale, precum şi ale valutelor.

Metode şi indicatori de evaluare a riscurilor investiţionale (metode de determinare a riscurilor investiţionale: metoda arborelui de decizie, modelul CAPM, dimensionarea riscului cu ajutorul probabilităţii etc.; indicatori de evaluare a riscurilor investiţionale: rentabilitatea medie sperată, dispersia, deviaţia standard, coeficientul de variaţie etc.

Printre metodele de evaluare a riscului investiţional se numără:

Dimensionarea riscului cu ajutorul probabilităţii;

Metoda arborelui de decizie (metoda arborelui de decizie structurează procesul de decizie desfăşurat pe mai multe momente de timp, oferind o abordare secvenţială, riguroasă a diferitelor situaţii posibile. Metoda se bazează pe informaţii privind mărimea indicatorilor economici în viitor şi pe probabilităţile ca evenimentele să ducă la soluţionarea diverselor consecinţe);

Modelul CAPM.

Revenind la dimensionarea riscului cu ajutorul probabilităţii, este de menţionat, că în practică, indicatorii consacraţi pentru evaluarea riscului unui proiect de investiţii cu ajutorul probabilităţii, sunt:

rentabilitatea medie sperată;

abaterea medie pătratică sau dispersia;

deviaţia standard

coeficientul de variaţie;

coeficientul de covariaţie;

coeficientul de corelaţie.

Valoarea medie aşteptată sau rentabilitatea medie sperată dimensionează rezultatul ce se aşteaptă în medie. Însă este nevoie de o măsură care să arate dispersia fluxurilor financiare, în jurul speranţei matematice. Această măsură este exprimată de variaţie (dispersie) (σ²). O dispersie mai mare va genera o probabilitate mai mare de pierdere, deci un grad de risc mai înalt.

Formula de calcul a dispersiei (variaţiei) are forma:

, unde:

p_i– probabilitatea realizării ratei de rentabilitate r_i;

r_i – rata rentabilităţii estimate,

i = 1,2,…,n – numărul de estimări ale ratei rentabilităţii.

Deviaţia standard este o probabilitate - media ponderată a deviaţiei de la valoarea aşteptată: ea ne arată cu cât este valoarea reală mai mare sau mai mică decât valoarea aşteptată.

Pentru calculul deviaţiei standard, se utilizează următoarea formulă:

Coeficientul variaţiei furnizează o bază mai semnificativă destinată comparaţiei când veniturile (sau rentabilităţile) aşteptate pentru două alternative sunt diferite.

Semnificaţia gradului de omogenitate:

cu cât nivelul „V” este mai aproape de „zero”, cu atît seria (de rentabilităţi) este mai omogenă, media având un grad ridicat de reprezentativitate;

cu cât nivelul „V” este mai departe de „zero”, cu atît variaţia este mai intensă, media având un grad scăzut de reprezentativitate.

Metode de diminuare a riscurilor investiţionale (diversificarea; distribuirea riscului între participanţii la proiect; constituirea rezervelor pentru acoperirea cheltuielilor neprevăzute; diminuarea riscului în planul finanţării; asigurarea.

Modalităţi de diminuare a riscului pot fi considerate următoarele:

Diversificarea; Din punct de vedere al gestiunii riscurilor, o protecţie specifică se poate concepe doar în cazul în care riscurile sunt diversificate.

La formarea portofoliului de investiţii, ne putem conduce de următoarele principii:

securitatea investiţiilor (neafectarea investiţiilor de cataclismele produse pe piaţa investiţională);

stabilitatea obţinerii veniturilor;

lichiditatea investiţiilor, sau capacitatea lor de a fi transformate în mijloace băneşti fără pierderi esenţiale.

Distribuirea riscului între toţi participanţii la proiect (transferarea riscului către parteneri);

Distribuirea riscului se realizează efectiv în procesul pregătirii planului proiectului şi documentelor de contract. E necesar să se ia în consideraţie că majorarea riscului unui participant trebuie să fie însoţit de modificărilor adecvate în distribuirea beneficiului (profitului). Astfel, în cadrul discuţiilor, e necesar:

să se determine posibilitatea partenerilor proiectului în ceea ce priveşte evitarea consecinţelor evenimentelor riscante;

să se stabilească nivelul riscului, pe care şi-l asumă fiecare participant al proiectului;

să se ajungă la o înţelegere privind recompensa pentru riscul asumat;

să se urmărească respectarea parităţii corelaţiei risc-rentabilitate între toţi participanţii proiectului.

Constituirea rezervelor pentru acoperirea cheltuielilor neprevăzute;

reprezintă ca atare o metodă de combatere a riscului, ce prevede determinarea corelaţiei dintre riscurile potenţiale, care influenţează costul proiectului şi mărimea cheltuielilor necesare pentru depăşirea devierilor în desfăşurarea proiectului.

Diminuarea riscului în planul finanţării;e necesar să se prevadă rezerve sigure şi suficiente, ţinând seama de aceste tipuri de riscuri:

riscul de construcţie nefinisată (cheltuielile suplimentare şi lipsa veniturilor planificate pe această perioadă);

riscul reducerii temporare a volumului vânzărilor de produse ale proiectului;

riscul de impozitare (imposibilitatea utilizării privilegiilor fiscale, modificarea legii fiscale);

riscul nesincronizării plăţilor în contul datoriilor de către cumpărători.

Asigurarea.

în cazul manifestării oricărui eveniment de acest gen, trebuie realizată de către asigurător în baza condiţiilor deosebite de asigurare, când se iau în consideraţie specificul ordinii şi condiţiile asigurării riscului dat şi când e prevăzută exclusiv responsabilitatea asigurătorului.

Asigurătorii pot realiza tipul dat de asigurare numai cu condiţia ca asigurarea dată să fie specificată în anexa licenţei pentru dreptul de a realiza activitatea asigurată.

Search This Blog

De la 19